Tratatul de la Karlowitz

Tratatul de la Karlowitz sau de la Carloviț a fost semnat la 26 ianuarie 1699 în localitatea Carloviț (în sârbă Sremski Karlovci, în germană Karlowitz) din Voivodina, la sfârșitul războiului austriaco-otoman (1683-1697), în care otomanii au fost învinși.

Alegoria Transilvaniei și Serbiei victorioase asupra Imperiului Otoman, frescă de Bartolomeo Altomonte (1723), Mănăstirea Sankt Florian, Austria Superioară

Secolul al XVII-lea european reprezintă un secol de tranziție lentă de la  Evul Mediu târziu la Epoca Modernă, un secol care se identifică cu nașterea statelor și care a fost perceput oarecum exagerat de către Roland Mousnier drept o epocă a unei crize care a afectat individual pe fiecare om, în toate activitățile sale cotidiene[1]. Evoluția Europei Răsăritene nu face notă discordantă de aceste realități, numai că aici evoluțiile belicoase au cu totul alte caracteristici, datorate, în principal, amenințării pe care o reprezenta Imperiul Otoman. Nu trebuie uitat faptul ca secolul XVII și nu epoca anterioară a lui Suleiman Magnificul a fost perioada de maximă epansiune a Porții în Europa. După anul 1645 turcii au reluat ofensiva împotriva Creștinătății dar nu pe continent ci în Mediterana, într-un război purtat cu Veneția de la care au reușit să cucerească Kandia. Lipsa conflictelor din Podișul Iran le-a permis însă turcilor să se reorganizeze pe plan intern și sub marii viziri din familia Koprulu să pornească din 1663 la expediții împotriva Imperiului Habsburgic[2].

La începutul anilor 1660, otomanii, prin marele vizir Ahmed Koprulu s-au deplasat cu o armată spre Buda până în nord-vestul Ungariei cerând austriecilor o serie de concesii în urma cărora se aleg însă numai cu două fortărețe, austriecii păstrând vestul Ungariei. Răzbunarea este căutată două decenii mai târziu de către Kara Mustafa, un alt membru al familiei Koprulu, care, în goana sa după glorie, urmând să devină mare vizir, și-a fixat ca obiectiv cucerirea Vienei, considerată de către otomani ,,Mărul Roșu” pe care Soleiman nu reușise să-l obțină în 1529.  În aceste condiții, a cerut, în numele sultanului, reînnoirea tratatului urmărind, de fapt, declanșarea unui război care se întrevedea aproape. A adunat o armată pe care, deși cronicele turcești o estimează la 500.000 de luptători cu siguarnță nu depășea 200.000, cu care a înaintat spre nord sosind în iulie 1683 la porțile Vienei ce, apărată de numai cca. 12.000 de oameni, a rezistat asediului forțelor otomane, ajutată fiind de intervenția armatelor creștine aliate[3].

Drept consecințe ale acestui asediu eșuat al Vienei, Sultanul, pentru a se sustrage răspunderii pentru eșec, îl acuză de uzurparea autorității imperiale pe vizir și îl ucide. Mai mult, rezultatul imediat al catastrofei otomane desfășurate sub zidurile Vienei l-a reprezentat ocuparea imediată a unei părți a Ungariei Otomane de către austrieci și formarea unei noi     Ligi Sinte sub autoritatea papei, care îi cuprindea pe austrieci, poloni, și venețieni și care a început să dizloce teritoriile otomane din Peninsula Balcanică, venețienii ocupând Moreea, din sudul Greciei, de unde amenințau flota otomană, recucerind, de asemenea, Atena. Perioadei acesteia i-a urmat un timp de relativă stagnare a relațiilor belicoase dintre Imperiul Otoman și statele occidentale a căror atenție atrasă de vârtejul revoluționar apărut în Anglia a permis Porții o refacere atât a forțelor sale armate cât și a elanului războinic care l-au îndemnat pe următorul membru al familiei Koprulu, Fazil Mustafa, devenit mare vizir și comandant al armatei, să întreprindă o campanie în Balcani începută cu asediul Belgradului în 1691, de unde plănuia să treacă în Ungaria.  De faptul că acesta a fost însă înfrânt și ucis în luptă a profitat Petru cel Mare al Rusiei care a atacat Crimeea, cucerind, în 1696, portul Azov. În 1697, noul sultan, Mustafa al II-lea, a trecut prin Banat țintind la un atac surpriză în zona sudică a Ungariei pentru a o recuceri, fiind , însă, el însuși surprins, armata fiind-ui zdrobită, cele 35.000 de victime formând acea ,,baie de sânge înspăimântătoare” pe care o raportau cronicarii austrieci[4].

      Incapabil să continuie războiul, sultanul s-a întors la Edirne unde l-a numit mare vizir pe al patrulea membru al familiei Koprulu, Huseyin Pașa, sperând că prin destoinicia sa va încheia o pace favorabilă imperiului aflat într-o situație disperată și din cauza foametei, epidemiilor și inflației care îl sucombau din interior[5]. Negocierile s-au ținut într-un congres de pace care a durat 72 de zile, ținut fiind în satul Carlowitz (numele de pe tratat), actualul Sremski Karlovci, de lângă Belgrad, Serbia[6]. Acum, pentru prima oară în istoria sa, Imperiul otoman a acceptat să negocieze cu o coaliție de națiuni europene, și să încheie o pace mediată de altele. Astfel, la 26 ianuarie 1699 Imperiul otman a semnat                           Tratatul de la Karlowitz cu Austria, Polonia și Veneția[7], tratat care, printre altele, prezintă o schimbare în istoria sa, anume tranziția de la o politică ofensivă la una defensivă[8].

Potrivit Tratatului de la Karlowitz, semnat împreună cu un act adițional care reglementa relațiile cu Rusia, turcii pierd aproape jumătate din teritoriul cuprins de ei în această parte a lumii, căci pierd în fața creștinilor Ungaria, Transilvania, Croația, Slovenia, Dalmația de la nord și Moreea din sudul imperiului[9].  Austriei i se restituie astfel  toată Ungaria care îî fusese luată de turci, cu excepția Banatului de Temeșvar (Banatul Timișoarei), Transilvania, Croația și Slovenia, pacea dintre turci și austrieci având să dureze 25 de ani. Veneției îi revenea Peloponezul, recâștigat de turci în 1715 și Dalmația. Polonia era deposedată de Moldova dar obținea, în schimb, Podolia și o parte din sudul Ucrainei de la vest de Nipru, păstrând Camenița. Turcii aveau să intre în posesia legală a Azovului ceva mai târziu, în 1700, după semnarea Tratatului de la Constantinopol[10].

      Din puncte de vedere istoriografic, Pacea de la Karlowitz a fost percepută aproape în unanimitate ca un moment crucial din perspectiva relațiilor internaționale caci fie acum, fie chiar de la eșecul asupra Vienei, după unii istorici, Imperiul otoman s-a aflat în neputința (din cauze inclusiv interne) de a se opune Ligii Sfinte  a puterilor creștine. Alături de J. Hammer și J. W. Zinkeisen, Andrei Oțetea considera Pacea de la Karlowitz ,,începutul dezmembrării Imperiului Otoman”, pe același făgaș fiind și opinia lui Constantin C. Giurescu care o vede ca pe un început al unei noi ere. Importanța istorică a acestui tratat rezidă și în faptul că a marcat schimbarea raportului de forțe din sud-estul continentului european prin retrasarea granițelor în defavoarea Porții, deschizând astfel drumul unei îndelungate probleme aflate pe masa dezbaterilor din cancelariile europene, anume problema orientală care a impulsionat lupta de emancipare națională a popoarelor din Balcani ce, începând cu secolul viitor, și-au fost câștigat independența[11]. Cu raportare specială la Transilvania, catadicsesc că trebuie să menționez faptul că s-a încercat, prin împuternicirea lui Alexandru Mavrocordat pe lângă mediatorul englez, lordul Paget, ca Austria să fie convinsă de injustețea luării autonomiei sale câtă vreme (argumenta Alexandru Mavrocordat) nu fusese cucerită prin forța armelor.  Observarea modului în care marile puteri s-au raportat la Transilvania în politica internațională a Europei de sud-est este cu atât mai relevantă cu cât pierderea Transilvaniei de către Poartă a însemnat nu doar sporirea considerabilă a amenințării habsburgice dar și pierderea unor poziții strategice care i-ar fi permis sa influențeze cursul evenimentelor din Polonia, câtă vreme, pe bună dreptate, Austria considera teritoriul de peste Carpați drept placă turnantă ansamblului în care se desfășurau evenimentele politice din sud-estul Europei secolelor XVII-XVIII[12].

    Încheierea Tratatului de la Karlowitz a reprezentat, pe lângă cele deja amintite, o nouă perioadă de criză manifestată prin evidențierea clară a declinului în care intrase Imperiul otoman, declin care, deși nu reprezenta un dezastru așa cum a fost prezentat pentru mult timp de istoriografia europeana, era evident, cel puțin din perspectiva decalajului în raport cu puterile europene care, după o perioadă de acumulări tehnologice, au reușit să încline balanța puterii în favoarea lor. Astfel, perioada de început a secolului al XVIII-lea a stat sub semnul reformării care trebuia, pe de o parte, să reducă ori să elimine decalajul față de Occident și, pe de altă parte, sa refacă starea de spirit si hotărârea de a lupta a otomanilor.

  În acest sens, un proces care să reformeze întreaga societate otomană era condiția sine-qua-non a perpetuării măreției imperiului lui Soliman Magnificul, desfășurarea acestui proces fiind pusă în seama lui Amca zâde Huseyn Pașa, mare vizir între 1699-1702 care, inițiind ciclul reformelor, a încercat sa stimuleze economia prin impunerea de noi taxe[13]. Ciclul reformelor sale începe cu reducerea taxelor pe tutun și cafea ( dublate de doua ori în perioadele de război, scopul fiind acela de a asigura trezoreria statului cu numerar) și pe produsele de bază precum uleiul și săpunul.  În acceași serie a reformelor fiscale se numără și scutirea de impozite a țăranilor care se întorc pe terenurile lor, a negustorilor ce își reiau activitatea și a nomazilor din Anatolia și Cipru dispuși să se sedentarizeze. Creșterea bugetului de stat s-a făcut, de asemenea, prin angajarea răspunderii pe reforma militară ce făcea ca din cei 80.700 de kapikului existenți în 1690, numărul lor să scadă la 59.100 în 1701, situație similară cu cea a ienicerilor a căror număr a fost scăzut de la 70.000 la 34.000. De asemenea, fusese realizată o reformare a marinei otomane, după model occidental însă aceste măsuri, deși au dus la o apreciere a monedei otomane, necesitau a fi completate cu o restructurare a aparatului central al guvernării, inițiativă care l-a adus pe marele vizir în conflict cu  Feyzullâh Efendi, ceea ce l-a determinat pe Huseyn Pașa sa demisioneze, murind la scurtă vreme[14]. Ce a urmat a fost o criză internă datorată, pe de o parte, neimplicării sultanului în viața politică a imperiului, acesta rezidând la Edirne și, pe de altă parte,  din cauza politicii lui Feyzullâh Efendi care, numind și destituind mai mulți viziri în încercarea sa de a-și aservi reformele interne este, în cele din urmă, exilat și ucis de către sultan la presiunea unei revolte a ienicerilor care, în cele din urmă, l-au destituit și pe acesta, noul sultan Ahmed al III-lea, fratele său, numit la 22 august 1703, aducând o nouă perioadă de stabilitate[15].

Pe plan extern, situația din perioada ce urmează Tratatului de la Karlowitz nu este mai salutară pentru edificiul imperial otoman căci, deși voind să recucerească teritoriile venețiene din Marea Egee obține în 1714 Moreea și cetatea Souda, acțiunea împotriva austriecilor ce avea ca scop cucerirea Ungariei eșuează, sfârșind cu Pacea de la Passarowitz din 21 iulie 1718 prin care Austriei îi revine Banatul Timișoarei, partea de vest a Țării Românești și nordul Serbiei cu Belgradul. Mai mult, situația din părțile asiatice este la fel de belicoasă, aducând Imperiul otoman în conflict cu Rusia pentru teritoriile din Podișul Iran[16].

Deși considerată de istoriografie ca o perioadă de declin, epoca ce a urmat Tratatului de la Karlowitz nu poate fi percepută mai pesimist de atât câtă vreme pe toată perioada secolului al XVIII-lea, pe plan intern, toate reformele nu aveau menirea de a înlocui instituții sau regimuri politice ci oameni, ca dovadă că s-a păstrat vie inclusiv memoria măreției sultanilor din secolul al XVI-lea iar, pe plan extern, până la jumătatea secolului XVIII toate teritoriile pierdute sau cedate de Imperiul otoman erau mici, marginale, locuite, cel mai adesea, de populații nemusulmane, și care, pierdute fiind, nu afectau situația altor provincii căci nu depindeau de acestea[17]. Prin urmare, atunci când vorbim despre declinul imperiilor este recomandat să apelăm la sugestia lui Fernand Braudel comform căreia trebuie privită mai întâi rata lor de creștere[18].

---

[1]Istoria Romanilor, Vol V, O Epocă De Înnoiri În Spirit European (1601-1711/1716), (coord. Virgil Cândea), Editura Enciclopedică, București, 2003, p. 4.

[2]Ibidem, p. 5.

[3]Andrina Stiles, Imperiul Otoman, 1450-1700, traducere de Felicia Pavel, Editura All, București, fa., pp. 105-108.

[4]Ibidem, pp. 108-111.

[5] Stanford Shaw,  History of the Ottoman Empire and Modern Turkey, Cambridge University Press, Cambridge, 1976, p. 241.

[6]https://www.britannica.com/event/Treaty-of-Carlowitz, accesat în 12.11.2018.

[7]Stanford Shaw, op.cit., p. 241.

[9] A. D. Xenopol,  Istoria Românilor din Dacia Traiană, Vol. IV, Ediția a IV-a, Editura Enciclopedică, București, 1993, p. 309.

[10]https://www.britannica.com/event/Treaty-of-Carlowitz, accesat în 12.11.2018.

[11]Leonid Boicu, Principatele Române în Raporturile Politice Internaționale(secolul al XVIII-lea), Editura Junimea, Iași, 1986, p. 6.

[12]Ibidem, p. 7.

[13]Stanford Shaw, op. cit., p. 225.

[14]Robert Mantran, Istoria Imperiului Otoman, Traducere de Cristina Bîrsan, Editura BIC ALL, București, 2001, p. 232.

[15]Stanford Shaw, op. cit.,  pp. 227-228.

[16]Robert Mantran, op. cit., pp. 227-229.

[17]Ibidem. p. 236.

[18]Andrina Stiles, op. cit., p. 135.