Împărați ai Sfântului Imperiu Roman

Titlul de Sfânt Împărat Roman (germană : Heilige Römischer Kaiser, latină : Sacrum Romanorum Imperator, engleză : Holy Roman Emperor) era un titlu medieval purtat de împăratul ales al Sfântului Imperiu Roman. Acest stat era unul din cele trei state continuatoare al Imperiului carolingian, Carol cel Mare fiind primul împărat (carolingian) al Occidentului, încoronat de Papa Leon al III-lea pe data de 25 decembrie 800. După moartea acestuia în 814, Imperiul Carolingian a fost în cele din urmă divizat în 843, prin Tratatul de la Verdun, în:

Regatul Vestic ce avea să devină Franța;
Regatul Central care a preluat și demnitatea de împărat carolingian (Lotharingia se va diviza, după moartea lui Lothar I, în Provența, Ducatul Burgundiei și Regatul Italiei);
Regatul Estic ce avea să devină, în timp, Germania.

Titlul de împărat (împărat romano-german) carolingian a fost purtat de o serie de regi franci ai imperiului franc (sau ai regatelor succesoare) până în anul 962. În 962, după urcarea în anul 936 pe tronul regatului Franciei Răsăritene a lui Otto I, a luat ființă Sfântul Imperiu Roman, ai cărui conducători deveneau regii germani, care după ce erau aleși regi romano-germani, mergeau la Roma spre a fi încoronați de papă ca împărați. Otto I a fost primul împărat al Sfântului Imperiu Roman, între 962 și 973. Ultimul împărat romano-german care a fost încoronat de papă a fost Carol Quintul, la 1530, după acesta titlul fiind de împărat ales al romanilor (latină : electus Romanorum imperator).