Biserica de lemn din Ioanicești-Găbrieni

Biserica de lemn din Ioanicești-Găbrieni, se află în cătunul Găbrieni din localitatea Ioanicești, comuna Poienarii de Argeș, județul Argeș, și poartă hramul „Cuvioasa Paraschiva”. În izvoare scrise a fost datată din anii 1742-1743, însă naosul și altarul sugerează o vechime mult mai mare. Tradiția indică aducerea ei din preajma Cotmenei, semnele de mutare confirmând atributul ei de biserică călătoare. Structura de lemn este bine conservată. În interior se distinge iconostasul de bună calitate și valoare artistică, datat la 1849 și semnat de zugravul Ghiță. Se disting elementele sculptate decorativ la intrare și la stâlpii pridvorului. Biserica este înscrisă pe noua listă a monumentelor istorice, LMI 2004: AG-II-m-A-13705. Biserica formează împreună cu troița de la 1911, din fața bisericii, și cimitirul din jur un ansamblu valoros, așezat într-un cadru natural pitoresc.

Istoric

Vechile catagrafii surprind cel puțin două biserici de lemn în Găbrieni, fost Alimăneștii de Jos,^[1] una cu hramurile „Sfântul Nicolae” și „Cuvioasa Paraschiva”, pe moșie megieșească, de moșneni, și una cu hramul „Sfinții Voievozi” pe moșia Schitului Berislăvești.^[2] S-a păstrat cea dintâi, astăzi cu hramul „Cuvioasa Paraschiva”, a țăranilor liberi din Găbrieni.

După tradiția locală, biserica de lemn este una călătoare. Ea a fost adusă în Găbrieni din preajma Cotmenei.^[3] Semnele de mutare, vizibile de jur-împrejurul pereților, confirmă transferul și montarea bisericii pe locul actual. Ea a fost prelungită cu pridvor și tindă, la un moment anterior mutării. Naosul și altarul se disting ca părțile cele mai vechi ale construcției, de o vechime mai mare decât secolul 18. Modelul bisericilor de lemn fără tindă este cel mai vechi cunoscut, fiind o trăsătură arhaică în arhitectura sacrală de lemn de la noi.^[4]

Datarea lăcașului, într-un anuar bisericesc de la 1909, din anii 1742-1743^[5] trimit la anul 7251 al erei bizantine. Datarea nu se poate verifica, însă se presupune originea ei într-o pisanie sau însemnare, pierdută între timp. Nu se poate stabili dacă această datare marchează momentul mutării construcției pe actualul amplasament sau o eventuală rectitorire, care i-a adaus un alt doilea hram, așa cum a fost documentat în pragul secolului 19.^[1]

Iconostasul bisericii, datat pe icoanele împărătești din anul 1849, a fost atunci doar repictat. O inscripție zgăriată pe dosul icoanei Sf Maria cu Pruncul reține următorul text în alfabet chirilic: „leat 7288 Ene grămăticu”. Anul erei bizantine corespunde anilor 1779-1780 ai erei noastre, iar grămăticul Ene a fost un cântăreț-dascăl la biserică, care și-a semnat probabil donația, după vechiul obicei de marcare a faptelor ctitoricești.

Din memoria unei bătrâne din sat, consemnată de preotul Ioan Ioanicescu, biserica a avut de suferit în urma unui cutremur de pe la mijlocul secolului 19,^[6] probabil cutremurul de la 15 octombrie 1847. Refacerea bisericii după acest eveniment este indicată și de repictarea iconostasului, după cum aflăm însemnare pe cele două icoane împărătești: „1849 septembrie 3 de Ghiță zugrav”.^[7]

Biserica a trecut din timp în timp prin necesare lucrări de întreținere, mai ales ale acoperișului de draniță, care i-au asigurat existența de la o generație la alta. În anul 1909, în vremea unei verficări ale lăcașurilor de cult, biserica din Găbrieni „era ruinată și închisă de la 1878”. În anii următori biserica a fost reparată, iar în fața ei a fost ridicată troița pictată, semnată de pictorul Constantin Bunescu la anul 1911.^[8] În anul 1968 a fost restaurată de „Comitetul de Artă și Cultură” din Pitești.^[9] În toamna anului 2004 până în primăvara anului următor a fost încă odată refăcut acoperișul, prin meșterii Badea Gheorghe și Badea Constantin din Cicănești.^[10]

Trăsături

În forma sa actuală biserica este rezultatul unor extinderi succesive spre apus. Biserica este ridicată în formele tradiționale, cu o pereți încheiați în boltă peste altar și naos, protejată de un acoperiș comun în patru ape și marcată pe vest, peste pridvor, de un turn. De la vest la est se trece dintr-o încăpere într-alta, începând cu pridvorul deschis, continuând cu tinda (pronaosul), biserica (naosul) și încheind cu altarul mai îngust, poligonal. Tinda și biserica sunt împărțite de un perete plin, perforat doar de accesul central, în ax. Altarul este ascuns de restul încăperilor prin structura iconostasului, prevăzut cu trei uși rituale. Întreaga construcție de lemn stă pe un fundament zidit, care preia denivelările de teren, ajungând în dosul altarului la apoape un metru de la nivelul pământului.

Note

^ ^a ^b Ionașcu 1942, 24.
^ Mai apare și o a treia biserică de lemn în Alimăneștii de Jos, pe moșie megieșească, cu hramul „Sfântul Dumitru”, dar care se poate identifica cu biserica din satul Ceaurești, aflat peste valea Topologului. Braniște și Diaconescu 1961, 411.
^ Cristache-Panait 2010, 105-109. Zona este cunoscută pentru meșterii săi dulgheri, specializați în ridicarea de biserici. Bisericile din Cocu, Drăguțești, Valea Cucii, Morărești-Piscu Calului și Cârcești sunt ridicate de meșterii acestei zone.
^ Exemple asemănătoare se mai păstrează, mai mult sau mai puțin modificate la bisericile de lemn din Anghelești, Vâlcea, și Mesteacăn, Dâmbovița.
^ Cristache-Panait 2010, 105-109.
^ Ilie 2006, 34.
^ Cristache-Panait 2010, 108.
^ Cristache-Panait 2010, 109.
^ Ilie 2006, 35: „Cel care a condus lucrările a fost inginerul Crișan Grigore având ca subordonați pe maiștri Mituleci Ion și Săroiu Traian din comuna Retevoiești.”
^ Ilie 2006, 36.”

Bibliografie

Studii monografice

Ioanicescu, Ioan (1978). „Două biserici monumente istorice din Poenari (jud. Argeș)”. Mitropolia Olteniei. XXX (1-3): 139–142, Craiova.
Ilie, Marius (2006). Biserici ortodoxe din Poenari. Curtea de Argeș: Dacpress.

Studii regionale

Ionașcu, Ion (1942). Catagrafia Eparhiei Argeș la 1824. București: Tipografia Cărților Bisericești.
Braniște, Marin M și Diaconescu, Ilie (1961). „Catagrafia preoților din județul Argeș la 1833”. Mitropolia Olteniei. XIII (5-6): 395–420, Craiova.
Crețeanu, Radu (1968). Biserici de lemn din Muntenia. București: Editura Meridiane.
Pănoiu, Andrei (1971). Arhitectura bisericilor de lemn din Țara Românească. Institutul de Arhitectură „Ion Mincu” din București: manuscris.
Cristache-Panait, Ioana (1995). „Bisericile de lemn din centrul Piemontului Getic: județele Olt, Vâlcea, Argeș”. Studii și Cercetări de Istoria Artei, seria Artă Plastică. 42: 29–62, București.
Cristache-Panait, Ioana (2010). Biserici de lemn din județul Argeș. Pitești: Ordessos, Muzeul Județean Argeș. ISBN 978-973-88414-8-2.