Gladiator

Pentru alte sensuri, vedeți Gladiator (dezambiguizare).

În Roma antică, gladiatorul era un bărbat (de obicei sclav) care se lupta în arenă cu un alt gladiator, fiare sălbatice sau criminali condamnați spre deliciul audienței. Unii gladiatori au fost voluntari care și-au riscat viața și statutul legal și social apărând în arenă. Cei mai mulți au fost disprețuiți ca sclavi, școliți în condiții dure, marginalizați social și segregați chiar și după moarte.

Gladiatori (Mozaicul de la Zliten, Libia)

Gladiatori - simulare

Gladiatori în luptă - reconstituire

Indiferent de originea lor, gladiatorii au oferit spectatorilor un exemplu de etică marțială a Romei și, luptând sau murind bine, puteau inspira admirație și aclama populară. Au fost celebrați în arta înaltă și joasă, iar valoarea lor ca animatori a fost comemorată în obiecte prețioase și banale în întreaga lume romană.

Originea luptei de gladiatori este deschisă dezbaterii. Există dovezi ale acesteia în riturile funerare din timpul războaielor punice din secolul al III-lea î.Hr., iar după aceea a devenit rapid o trăsătură esențială a politicii și vieții sociale în lumea romană. Popularitatea sa a dus la utilizarea sa în jocuri din ce în ce mai somptuoase și mai costisitoare.

Jocurile cu gladiatori au durat aproape o mie de ani, atingând apogeul între secolul I î.Hr. și secolul II d.Hr. Creștinii au dezaprobat jocurile, deoarece implicau ritualuri păgâne idolatre, iar popularitatea concursurilor de gladiatori a scăzut în secolul al V-lea, ducând la dispariția lor.

Descriere

Denumirea provine de la sabia romană gladius, gladiator însemnând inițial „luptător cu sabia”.

Soarta celui cu care se lupta era decisă de publicul amfiteatrelor sau arenelor de luptă, aceștia exprimându-și dorința de a îl lăsa în viață pe gladiatorul învins ridicând degetul mare în sus și dorința de a fi omorât de gladiatorul victorios lăsând degetul mare în jos. Gladiatorii aparțineau unei școli de gladiatori conduse de un Lanista roman. Acolo aceștia învățau scrima și arta sabiei. Gladiatorii care își redobândeau libertatea se numeau rudiari (în latină rudiarius).

Gladiatorii erau de mai multe naționalități: traci, samniți, germani, etc. Imperiul Roman a atacat mai multe popoare, locuitorii acelor popoare erau adesea luați sclavi sau gladiatori.

Cel mai vestit dintre gladiatori este considerat de către istorici a fi Spartacus, omul care a luptat alături de aproape 100.000 de sclavi pentru a recăpăta libertatea și independența acestora.

Între anii 80-400 e.n. se estimează că și-au pierdut viața în Colosseum în jur de 300.000 oameni, alături de peste 1 milion de animale.

Organizare

Cea mai veche munera (lupta până la moartea unuia dintre participanți) a avut loc la mormântul defunctului sau lângă el și acestea erau organizate de muneratorul lor (cel care făcea ofranda). Jocurile ulterioare au fost organizate de un editor , fie identic cu muneratorul , fie un oficial angajat de acesta. Odată cu trecerea timpului, este posibil ca aceste titluri și semnificații să fi fuzionat.  În epoca republicană, cetățenii privați puteau deține și antrena gladiatori sau îi puteau închiria de la un lanista (proprietarul unei școli de antrenament de gladiatori). De la principat încolo, cetățenii privați puteau deține munera și proprii gladiatori numai cu permisiunea imperială și rolul de editor era din ce în ce mai legat de oficialitatea statului. Legislația lui Claudius impunea chestoriilor, cel mai mic rang al magistratului roman, să subvenționeze personal două treimi din costurile jocurilor pentru comunitățile lor mici – de fapt, atât ca o reclamă a generozității lor personale, cât și ca o achiziție parțială a biroului lor. Jocuri mai mari au fost puse în scenă de magistrații înalți, care și-ar putea permite mai mult. Cele mai mari și mai fastuoase dintre toate au fost plătite de însuși împăratul.

Speranța de viață

Un gladiator s-ar putea aștepta să lupte în două sau trei munere anual, iar un număr necunoscut ar fi murit în primul lor meci. Puțini gladiatori au supraviețuit la peste 10 lupte, deși unul a supraviețuit la 150 de lupte extraordinare;  și un altul a murit la vârsta de 90 de ani, probabil la mult timp după pensionare.  O moarte naturală după pensionare este, de asemenea, probabilă pentru trei persoane care au murit la 38, 45 și, respectiv, 48 de ani. George Ville, folosind dovezile din pietrele funerare ale gladiatorilor din secolul I, a calculat o vârstă medie la moarte de 27 de ani, iar mortalitatea „între toți cei care au intrat în arenă” la 19%. Marcus Junkelmann contestă calculul lui Ville pentru vârsta medie la moarte; majoritatea nu ar fi primit piatra funerară și ar fi murit la începutul carierei lor, la vârsta de 18-25 de ani.  Între perioada imperială timpurie și cea ulterioară, riscul de moarte pentru gladiatorii înfrânți a crescut de la 20% la 25% (1 din 4), probabil pentru că missio (cruțarea gladiatorului înfrânt) a fost acordată mai rar.  Hopkins și Beard estimează provizoriu un total de 400 de arene în întregul Imperiu Roman la cea mai mare extindere a sa, cu un total combinat de 8.000 de morți pe an din execuții, lupte și accidente.

Dietă și îngrijire medicală

Gladiatori după luptă , José Moreno Carbonero (1882)

În ciuda disciplinei dure, gladiatorii reprezentau o investiție substanțială pentru lanista lor și, altfel, erau bine hrăniți și îngrijiți. Dieta lor zilnică, înalt calorică, vegetariană, a constat din orz, fasole fiartă, fulgi de ovăz, cenușă și fructe uscate.  Gladiatori erau numiți uneori hordearii (mâncători de orz). Romanii considerau orzul inferior grâului — o pedeapsă pentru legionari le înlocuia rația de grâu cu acesta — dar se credea că întărește corpul. Masajul regulat și îngrijirea medicală de înaltă calitate au ajutat la atenuarea unui regim de antrenament altfel foarte sever. O parte din pregătirea medicală a lui Galen a fost la o școală de gladiatori din Pergam unde a văzut (și mai târziu avea să critice) antrenamentul, dieta și perspectivele de sănătate pe termen lung ale gladiatorilor.

Reconstrucții moderne

Unii recreatori romani încearcă să pună în scenă trupe de gladiatori romani. Unele dintre aceste grupuri fac parte din grupuri mai mari de reconstituire romană, iar altele sunt complet independente, deși ar putea participa la demonstrații mai mari de recreare romană sau de reconstituire istorică în general. Aceste grupuri se concentrează de obicei pe portretizarea luptei de gladiatori simulate într-un mod cât mai precis posibil.

• 
  Gladiator show fight in Trier in 2005.
• 
  Nimes, 2005.
• 
  Carnuntum, Austria, 2007.
• Video of a show fight at the Roman Villa Borg, Germany, in 2011 (Retiarius vs. Secutor, Thraex vs. Murmillo).

Bibliografie

• Auguet, Roland (1994). Cruelty and Civilization: The Roman Games. New York, New York: Routledge. ISBN 0415104521. 
• Bagnani, Gilbert (1956). „Encolpius Gladiator Obscenus”. Classical Philology. 51 (1): 24–27. 
• Barton, Carlin A. (1993). The Sorrows of the Ancient Romans: The Gladiator and the Monster. Princeton, New Jersey: Princeton University Press. ISBN 069105696X. 
• Borkowski, J. Andrew; du Plessis, Paul J. (2005). Textbook on Roman Law. Oxford, United Kingdom: Oxford University Press. ISBN 0199276072. ^{[nefuncțională]}
• Carter, Michael (2004). „Archiereis and Asiarchs: A Gladiatorial Perspective” (PDF). Greek, Roman and Byzantine Studies. 44: 41–68. 
• Coleman, K. M. (1990). „Fatal Charades: Roman Executions Staged as Mythological Enactments”. The Journal of Roman Studies. 80: 44–73. 
• Curry, Andrew (2008). „The Gladiator Diet”. Archaeology. 61 (6). Accesat în 21 martie 2009. 
• Edwards, Catherine (2007). Death in Ancient Rome. New Haven: Yale University Press. ISBN 0300112084. 
• Everitt, Anthony (2001). Cicero: The Life and Times of Rome's Greatest Politician. New York: Random House. ISBN 0375507469. 
• Fox, Robin Lane (2006). The Classical World: An Epic History from Homer to Hadrian. New York: Basic Books. ISBN 0465024963. 
• Futrell, Alison (2006). A Sourcebook on the Roman Games. Oxford, United Kingdom: Blackwell Publishing. ISBN 1405115688. ^{[nefuncțională]}
• Gibbon, Edward; Womersley, David (2000). The History of the Decline and Fall of the Roman Empire. New York, New York: Penguin. ISBN 0140437649. 
• Grant, Michael (2000). Gladiators. London, United Kingdom: Penguin Books. ISBN 0140299343. 
• Grossschmidt, K.; Kanz, Fabian (2006). „Head Injuries of Roman Gladiators”. Forensic Science International. Vienna, Austria: Center of Anatomy and Cell-biology, Medical University of Vienna and Austrian Archaeological Institute. 160 (2–3): 207–216. PMID 16289900. 
• Jacobelli, Luciana (2003). Gladiators at Pompeii. Los Angeles, California: Getty Publications. ISBN 0892367318. 
• Jones, C. P. (1987). „"Stigma": Tattooing and Branding in Graeco-Roman Antiquity”. Journal of Roman Studies. 77: 139–155. 
• Junkelmann, Marcus (2000). Das Spiel mit dem Tod: So Kämpften Roms Gladiatoren. Mainz, Germany: Verlag Philipp von Zabern. ISBN 3805325630. 
• Köhne, Eckart; Ewigleben, Cornelia; Jackson, Ralph (2000). Gladiators and Caesars: The Power of Spectacle in Ancient Rome. Berkeley and Los Angeles, California: University of California Press. ISBN 0520227980. 
• Kyle, Donald G. (1998). Spectacles of Death in Ancient Rome. London, United Kingdom: Routledge. ISBN 0415096782. 
• Kyle, Donald G. (2007). Sport and Spectacle in the Ancient World. Oxford, United Kingdom: Blackwell Publishing. ISBN 0631229701. 
• Lintott, Andrew (2004). The Constitution of the Roman Republic. Oxford, United Kingdom: Clarendon Press. ISBN 0199261083. 
• Mattern, Susan P. (2002). Rome and the Enemy: Imperial Strategy in the Principate. Berkeley, California: University of California Press. ISBN 0520236831. 
• Millar, Fergus (1998). The Crowd in Rome in the Late Republic. Ann Arbor, Michigan: University of Michigan Press. ISBN 0472108921. 
• Mouritsen, Henrik (2001). Plebs and Politics in the Late Roman Republic. Cambridge, United Kingdom: Cambridge University Press. ISBN 0521791006. ^{[nefuncțională]}
• Potter, David Stone (2010). A Companion to the Roman Empire. West Sussex, United Kingdom: Blackwell Publishing Limited (John Wiley and Sons). ISBN 1405199180. 
• Potter, David Stone; Mattingly, D. J. (1999). Life, Death, and Entertainment in the Roman Empire. Ann Arbor, Michigan: University of Michigan Press. ISBN 0472109243. 
• Richlin, Amy (1992). „Death As Decoration: Scenes of the Arena on Roman Domestic Mosaics (Shelby Brown, pp. 180-211)”. Pornography and Representation in Greece and Rome. New York: Oxford University Press. ISBN 0195067231. 
• Welch, Katherine E. (2007). The Roman Amphitheatre: From Its Origins to the Colosseum. Cambridge, United Kingdom: Cambridge University Press. ISBN 0521809444. 
• Wiedemann, Thomas (1992). Emperors and Gladiators. London, United Kingdom: Routledge. ISBN 0415121647. 
• Wisdom, Stephen; McBride, Angus (2001). Gladiators: 100 BC - AD 200. Oxford, United Kingdom: Osprey Publishing. ISBN 1841762997. ^{[nefuncțională]}

Vezi și

• Tipuri de gladiatori

Legături externe

• Materiale media legate de Gladiator la Wikimedia Commons
• Gladiatorii – eroii amfiteatrelor romane, 25 aprilie 2008, Adrian Nicolae, Descoperă
• Gladiatorii patrupezi din arenele romane, 23 ianuarie 2009, Nicu Parlog, Descoperă
• De unde vine pasiunea pentru sânge a vechilor romani Arhivat în 11 noiembrie 2012, la Wayback Machine., 8 noiembrie 2012, Adevărul - articol Historia Arhivat în 20 decembrie 2012, la Wayback Machine.