Ion Uță
| Ion Uță | |
 Colonelul Ioan (sau Ion) Uță, fotografie din arhiva Memorialului Sighet | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut |  Caracal, Olt, România |
| Decedat | (57 de ani) Borlovenii Noi, Prigor, Caraș-Severin, România |
| Cetățenie |  Regatul României.svg){kind=small} Republica Populară Română |
| Ocupație | militar |
| Decorații și distincții | |
| Decorații | Ordinul național „Steaua României” () Ordinul Coroana României () |
Modifică date / text  | |
Ion (Ioan) Uță, ortografiat și Ion Utza,[1] (n. 22 decembrie 1891, Caracal, județul Romanați - d. 7/8 februarie 1949, munții Banatului) a fost colonel în Armata Română. Între 1948-1949 a fost lider al unei organizații anticomuniste la sud de Caransebeș, cu centrul în zona Domașnea, inițiator al „Blocului Național”. Colonelul a fost ucis de Securitate în februarie 1949.
Biografie modificare
După înăbușirea Rebeliunii legionare de către armată, pe 23 ianuarie 1941, generalul Ion Antonescu a ordonat epurarea tuturor elementelor legionare din structurile statului. Circa 8.000 de legionari au fost prinși, judecați și condamnați la diferite pedepse și orice activitate politică legionară a fost interzisă. La 27 ianuarie 1941, Antonescu a format un nou guvern compus din militari și tehnocrați, iar reprezentanți ai armatei au fost numiți și în posturile de prefecți. Acestea sunt circumstanțele în care Colonelul Ioan Uță a fost numit prefect al județului interbelic Severin[2], poziție pe care a deținut-o până la îndepărtarea mareșalului Antonescu de la conducerea statului.
A fost decorat la 27 ianuarie 1942 cu Ordinul „Coroana României” în gradul de Comandor.[1]
În partea superioară, numele lui Ion Uță.
Condamnat la moarte, la 17 mai 1946, de Tribunalul Poporului din București, Ion Antonescu a fost executat la Jilava, la 1 iunie 1946, alături de foștii săi colaboratori. După execuția lui Antonescu, Guvernul Petru Groza a declanșat în țară o mulțime de arestări din rândul ofițerilor superiori din imediata apropiere a Mareșalului. Deoarece Colonelul Uță fusese numit prefect de Antonescu, se număra și el printre cei care trebuiau să fie arestați. În plus, Ion Uță era membru al Partidul Național-Țărănesc - Maniu[3], încă un motiv ca să fie vânat de regimul comunist instalat în România de sovietici. Din aceste motive, în 1947, Ion Uță a fugit de acasă, împreună cu inginerul Aurel Vernichescu[4], în regiunea muntoasă din sudul județului Severin, reușind să se sustragă valului de arestări.
Aurel Vernichescu s-a stabilit în zona Vârciorova, unde a înființat o grupare anticomunistă formată din 29 de luptători.[4] Ion Uță și-a fixat cartierul general în Munții Banatului, având sub arme 20 de partizani anticomuniști[3] și bazându-se pe grupări de sprijin în comunele din zonă, care ajutau cu găzduire, alimente, informații, armament și muniție.[4] În acest scop, Ion Uță își face o mulțime de prieteni și de cunoștințe în această parte a Banatului de sud, în special a județului Severin, prin comunele din jurul Caransebeșului, Teregovei și al Băilor Herculane.
Ion Uță a stat ascuns în pădurile din zonă, însă de multe ori, deghizat, el s-a deplasat între localitățile din județ, ba chiar și până la Timișoara, trecând prin Caransebeș și Lugoj, unde chiar a și poposit pentru scurtă vreme.[2] Mai mult, el s-a întâlnit la Lugoj cu inginerul Aurel Vernichescu.
Prin trădare, colonelul Uță a fost ucis în noaptea de 7 spre 8 februarie 1949, într-o confruntare armată cu trupele de securitate, în zona satului Borlovenii Noi din județul Caraș-Severin.[5] Organizația anticomunistă a continuat însă să existe și după moartea lui Ion Uță, până în anul 1955, dată până la care toți membrii ei au fost pe rând capturați și/sau uciși.[5]
Decorații modificare
Ordinul „Steaua României” în gradul de ofițer (8 iunie 1940)[6]
Ordinul „Coroana României”, în grad de Comandor (27 ianuarie 1942)[1]
Omagiu modificare
Pentru a cinsti memoria partizanului anticomunist, Primăria Timișoara a numit o arteră din municipiu „strada Martir Colonel Ioan Uță”.
Note modificare
- ^ a b c Decret Regal nr. 267 din 27 ianuarie 1942 pentru decorațiuni, publicat în Monitorul Oficial, anul CXIII, nr. 26 din 31 februarie 1945, partea I-a, p. 616.
- ^ a b Procesul Comunismului: Lacrimi și sânge, Anastasie Berzescu, Ed.Marineasa, Timișoara, 1999
- ^ a b Odaia de sus: Mausoleul anticomunist geme de eroi anonimi, Claudiu Târziu, 16 ianuarie 2007 - Accesat la data de 10 iulie 2011
- ^ a b c Info Bihor: Rezistența armată anticomunistă din România 1944-1962 (II)[nefuncțională], Eugen Miron, 12 aprilie 2008 - Accesat la data de 10 iulie 2011
- ^ a b Cum l-a asasinat Securitatea pe Ioan Ienea, 20 septembrie 2013, Claudiu Padurean, România liberă, accesat la 9 martie 2014
- ^ Decretul Regal nr. 1.905 din 8 iunie 1940 pentru numiri de membri ai ordinului „Steaua României”, publicat în Monitorul Oficial, anul CVIII, nr. 131 din 8 iunie 1940, partea I-a, p. 2.784.
Lectură suplimentară modificare
- Cartea Morților de Romulus Rusan (coord. și studiu introductiv), Fundația Academia Civică, 2013