Deschide meniul principal

Mingea de puf

specie de ciupercă
(Redirecționat de la Lycoperdon utriforme)

Lycoperdon utriforme Pierre Bulliard, 1791), sin. Calvatia utriformis (Pierre Bulliard, 1791 ex Otto Jaap, 1918), din încrengătura Basidiomycota în familia Agaricaceae și de genul Lycoperdon,[1] este o specie de ciuperci saprofită și, atât timp cât este tânără, comestibilă, denumită în popor mingea de puf,[2] buretele iepurilor[3] sau bășina calului. Soiul se dezvoltă în România, Basarabia și Bucovina de Nord pe soluri argiloase sau nisipoase prin iarbă, locurile preferate fiind nu numai câmpii semi-aride, dar destul de rar în păduri sau marginile lor, crescând solitar sau în grupuri mai mici. Acolo, unde pășunile sunt gestionate intensiv, buretele este exterminat. Timpul apariției este din iunie până în octombrie (noiembrie).[4][5]

Lycoperdon utriforme sin.

Calvatia utriformis

Handkea utriformis, the Mosaic Puffball emerging (9602831326).jpg
Mingea de puf, buretele iepurilor
Clasificare științifică
Domeniu: Eucariote
Regn: Fungi
Diviziune: Basidiomycota
Clasă: Agaricomycetes
Ordin: Agaricales
Familie: Agaricaceae
Gen: Lycoperdon
Specie: L. utriforme
Nume binomial
Lycoperdon utriforme
Bull. (1791)
Sinonime
  • Lycoperdon bovista var. bovista L. (1753)
  • Lycoperdon gemmatum Schaeff. (1774)
  • Lycoperdon caelatum Bull. (1789)
  • Lycoperdon bovista Pers. (1796)
  • Bovista utriformis (Bull.) Fr. (1829)
  • Utraria utriformis (Bull.) Quél. (1873)
  • Calvatia caelata (Bull.) Morgan (1890)
  • Calvatia utriformis (Bull.) Jaap (1918)
  • Handkea utriformis (Bull.) Kreisel (1989)

DescriereModificare

 
L. bovista (utriforme)
  • Corpul fructifer: are o grosime 6-15 cm cu o înălțime maximă de 15 cm, având un aspect rotunjor sau ovoidal. Peridia exterioară (înveliș gros al corpului de fructificație la unele ciuperci[6] este de culoare albă, apoi gri, groasă (1 mm), cu suprafața de la aproape neted până la brăzdat în formă de mozaic, care se sparge ușor, ca o coajă de ou, la presiune și maturitate. Dedesubt se află o altă peridie, mai subțire, denumită Endoperidium sau diafragmă, de culoare gri-plumburie care se dizolvă mai târziu începând de la vârf, făcând astfel posibil eliberarea masei sporilor. Interiorul este la început de asemenea alb, apoi galben-verzui și în sfârșit brun-măsliniu, gleba uscând cu timpul, devenind praf (= sporii). În cele din urmă, în partea centrală se deschide un orificiu (opercul) neregulat prin care sunt eliberați sporii, având astfel posibilitatea de a fi răspândiți de vânt.
  • Piciorul: nu are picior.
  • Sporii: sunt rotunjori, netezi și destul de mici, având o mărime de 4-5 microni. Pulberea lor este brun-măslinie.
  • Carnea (gleba): este la exemplarele tinere fermă, compactă și albă. Gleba se decolorează însă repede, începând în centru, devenind din ce în ce mai brun-măslinie, mai întâi pufoasă și la sfârșit pulverulentă. Mirosul amintește ușor de fenol, fiind însă fugitiv, gustul exemplarelor tinere este plăcut.
  • Reacții chimice: nu sunt cunoscute.[4][5]

ConfuziiModificare

Cașul ciorii poate fi confundat cu alte soiuri ale genului sau celor strâns înrudite, cu toate comestibile, cum sunt Bovista aestivalis sin. Lycoperdon ericetorum,[7] Bovista plumbea,[8] Lycoperdon candidum sin. pedicellatum,[9] Lycoperdon echinatum,[10] Lycoperdon ericaeum,[11] Lycoperdon excipuliforme,[12] Lycoperdon marginatum (se spune că ar conține substanțe psiho-active),[13] Lycoperdon molle,[14] Lycoperdon nigrescens sin. foetidum,[15] Lycoperdon pedicellatum,[16] Lycoperdon perlatum,[17] Lycoperdon pyriforme,[18] Lycoperdon umbrinum[19] sau Calvatia cretacaea,[20] dar, de asemenea, cu forme deschise ale otrăvitorului Scleroderma citrinum sin. vulgare.[21]

Specii asemănătoare în imaginiModificare

ValorificareModificare

Pe vremuri, praful buretelui sau carnea, uscată în stadiu tânăr și apoi frământată, a fost aplicată (dar și cel ale altor soiuri comestibile din acest gen) ca antihemoragic[22][23] și, de asemenea, ca antiseptic (până astăzi la țară).[24][25]

Mingea de puf este comestibilă și delicată cât culoarea glebei este complet albă, dar nu se potrivește cu fierberea ei, devenind vâscoasă. Înainte de preparare, la fel ca la cașul ciorii, cuticula trebuie să fie îndepărtată (merge cu ușurință) deoarece are o textură tare, ca de piele. Mai departe, ciuperca nu se spală niciodată, deoarece interiorul ei se comportă ca un burete, va absorbii apa, astfel compromițând prelucrarea ulterioară a ciupercii.[26]

NoteModificare

  1. ^ Mycobank
  2. ^ Denumire RO 1
  3. ^ Denumire RO 2
  4. ^ a b Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 584-585, ISBN 3-405-12116-7
  5. ^ a b Marcel Bon: „Pareys Buch der Pilze”, Editura Kosmos, Halberstadt 2012, p. 80-81, ISBN 978-3-440-13447-4
  6. ^ Mic atlas micologic
  7. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 592-593 - 1, ISBN 3-405-12116-7
  8. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 592-593 - 2, ISBN 3-405-12116-7
  9. ^ Bruno Cetto: “I funghi dal vero”, vol. 7, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1993, p. 478-479, ISBN 88-85013-57-0 (editat postum)
  10. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 588-589 - 2, ISBN 3-405-12116-7
  11. ^ Bruno Cetto: “I funghi dal vero”, vol. 7, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1993, p. 472-473 – 2, ISBN 88-85013-57-0 (editat postum)
  12. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 590-591 - 1, ISBN 3-405-12116-7
  13. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 524-525, ISBN 3-405-12124-8
  14. ^ Bruno Cetto: “I funghi dal vero”, vol. 7, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1993, p. 472-473 – 1, ISBN 88-85013-57-0 (editat postum)
  15. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 522-523, ISBN 3-405-12124-8
  16. ^ Bruno Cetto: “I funghi dal vero”, vol. 7, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1993, p. 478-479, ISBN 88-85013-57-0 (editat postum)
  17. ^ Linus Zeitlmayr: „Knaurs Pilzbuch”, Editura Droemer Knaur, München-Zürich 1976, p. 221-222. 224, ISBN 3-426-00312-0
  18. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 586-587 - 2, ISBN 3-405-12116-7
  19. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 588-589 - 1, ISBN 3-405-12116-7
  20. ^ Bruno Cetto: “I funghi dal vero”, vol. 7, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1993, p. 468-469, ISBN 88-85013-57-0 (editat postum)
  21. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 594-595 - 1, ISBN 3-405-12116-7
  22. ^ Karl Sigismund Kunth: „Handbuch der Botanik”, Editura Duncker und Humblot, Berlin 1831, p. 195
  23. ^ [haemo.schattauer.de/de/inhalt/archiv/issue/281/.../5193/download.html M. Sachs]
  24. ^ Aerztliche Polytechnik (Illustrierte Monatsbeilage), vol. 5, Editura Fischer's Medicinische Buchhandlung H. Kornfeld, Berlin 1883, p. 87
  25. ^ „Deutsche medizinische Wochenschrift”, vol. 38, Editura Georg Thieme, Stuttgart 1912, p. 714
  26. ^ Luce Höllthaler: „Pilzdelikatessen”, Editura Wilhelm Heyne Verlag, München 1982, p. 135 ISDN 3-453-40334-7

BibiliografieModificare

  • Rose Marie Dähncke: „1200 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau 2004, ISBN 3-8289-1619-8
  • Ewald Gerhard: „Der große BLV Pilzführer“ (cu 1200 de specii descrise și 1000 fotografii), Editura BLV Buchverlag GmbH & Co. KG, ediția a 9-a, München 2018, ISBN 978-3-8354-1839-4
  • Jean-Louis Lamaison & Jean-Marie Polese: „Der große Pilzatlas“, Editura Tandem Verlag GmbH, Potsdam 2012, ISBN 978-3-8427-0483-1
  • J. E. și M. Lange: „BLV Bestimmungsbuch - Pilze”, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna Viena 1977, p. 116, ISBN 3-405-11568-2
  • Hans E. Laux: „Der große Pilzführer, Editura Kosmos, Halberstadt 2001, ISBN 978-3-440-14530-2
  • Gustav Lindau, Eberhard Ulbrich: „Die höheren Pilze, Basidiomycetes, mit Ausschluss der Brand- und Rostpilze”, Editura J. Springer, Berlin 1928
  • Till E. Lohmeyer & Ute Künkele: „Pilze – bestimmen und sammeln”, Editura Parragon Books Ltd., Bath 2014, ISBN 978-1-4454-8404-4
  • Meinhard Michael Moser: „Röhrlinge und Blätterpilze - Kleine Kryptogamenflora Mitteleuropas”, ediția a 5-ea, vol. 2, Editura Gustav Fischer, Stuttgart 1983

Legături externeModificare