Deschide meniul principal


Lycoperdon (Pier Antonio Micheli, 1729)[1] respectiv Christian Hendrik Persoon, 1794)[2] din încrengătura Basidiomycota, în ordinul Agaricales și familia Agaricaceae este un gen de ciuperci saprofit și, atât timp cât este tânăr, mai mult sau mai puțin comestibil, conținând aproximativ 50 de specii, dintre ele 35 europene.[3] El este denumit în țările române pufai,[4] tipul de specie fiind Lycoperdon perlatum (para cerbului).

Lycoperdon
Flaschenbovist (9).JPG
Lycoperdon perlatum (perele cerbului)
Clasificare științifică
Domeniu: Eucariote
Regn: Fungi
Diviziune: Basidiomycota
Clasă: Agaricomycetes
Ordin: Agaricales
Familie: Agaricaceae
Gen: Lycoperdon
P.Micheli (1729) sau Pers. (1794)
Specia tip
Lycoperdon perlatum
Pers. (1796)
Sinonime

IstoricModificare

 
Pier Antonio Micheli

Atribuirea genului nu este clară. Astfel Index Fungorum (vezi sub „Note” IF 1 și 2) scrie odată, că numele binomial se datorează micologului italian Pier Antonio Micheli (1679-1737), descris foarte exact în cartea sa Nova plantarum genera din 1729,[5] altă dată, că a fi fost idea lui Christian Hendrik Persoon, de verificat în volumul 1 al Neue Annalen der Botanick din 1794[6] și precizat de el în volumul 1 al operei sale Synopsis methodica Fungorum din 1801.[7][8] Ulterior au fost făcute mai multe încercări de redenumire (vezi în infocasetă) care însă nu au fost aplicate niciodată și sunt astfel neglijabile.

SistematicăModificare

Genul Lycoperdon a aparținut în trecut clasei Gasteromycetes în ordinul Lycoperdales astăzi termeni învechiți. În prezent (2018) genul este alăturat clasei Agaricomycetes în ordinul Agaricales.[9]

Micologul german Hanns Kreisel (1931-2017) a încercat o redenumire parțială a unor specii acestui gen (de exemplu pentru Lycoperdon excipuliforme sau Lycoperdon utriforme), publicată în jurnalul Nova Hedwigia din 1989.[10] care, acceptată de numai foarte putini micologi, nu s-a impus (redenumirea pentru genul complet refuzată de toți).

DescriereModificare

 
Bres.: 3 genuri Lycoperdon
  • Corpul fructifer: diferă între 4 și 15 cm în diametru, cu o înălțime maximă de 15 cm, având un aspect sferic până ovoidal. Prezintă mereu două peridii (înveliș al corpului de fructificație la unele ciuperci)[11] una exterioară (Exoperidium), destul de groasă precum verucoasă până țepoasă la suprafață, și una subțire inferioară (Endoperidium). Aspectul este pe dinăuntru și pe dinafară inițial alb până albicios, peridia devenind cu vârsta de culoare din ce în ce mai închisă, ocru-maronie până brună, interiorul colorându-se peste galben, galben-verzui, verde-măsliniu în brun-măsliniu, brun-negricios sau negricios-purpuriu.

Gleba se transformă la bătrânețe mereu în praf (= sporii maturi) care poate evada, după ce în partea centrală se deschide un orificiu (opercul). Astfel sporii pot fi răspândiți de vânt.

Acest gen este definit prin partea fertilă în partea de sus, adică corpul globulos, baza fiind mereu sterilă.

  • Piciorul: ori nu prezintă nici un fel de tijă, ori sugerează una falsă care este numai prelungirea corpului fructifer spre jos cu aparența unui trunchi. Ciuperca este în acest domeniu sterilă.
  • Sporii: sunt rotunjori, netezi sau fin verucoși respectiv țepoși și destul de mici, având o mărime de numai 3,5-6 microni. Pulberea lor este brun-măslinie.
  • Carnea (gleba): este la exemplarele tinere fermă, compactă și albă. Gleba mai întâi pufoasă și la sfârșit pulverulentă se decolorează destul de timpuriu, începând în centru și devenind din ce în ce mai brun-măslinie. Mirosul este variabil, gustul exemplarelor tinere plăcut.[12]

DelimitareModificare

Pe lângă genul Lycoperdon există trei genuri foarte asemănătoare pe exterior care însă au calități parțial diferite: Bovista, Calvatia și Scleroderma.

Specii europeneModificare

Global există aproximativ 50 de specii,[8] dintre ele apar (sau sunt exceptate) în Europa 35 (cu variații), cum sunt:[3]

Specii europene în imagini (selecție)Modificare

NoteModificare

  1. ^ Index Fungorum 1
  2. ^ Index Fungorum 2
  3. ^ a b Paul M. Kirk, Paul F. Cannon, David W. Minter, J.A. Stalpers: „Dictionary of the Fungi”, Ediția a 10-a, Editura CABI Europe, Wallingford, Oxfordshire 2008, p. 394, ISBN 978-0-85199-826-8
  4. ^ Constantin Drăgulescu: „Dicționar de fitonime românești”, Ediția a 5-a completată, Editura Universității “Lucian Blaga”, Sibiu 2018, p. 498, ISBN 978-606-12-1535-5 = Denumire RO 4-6
  5. ^ Pier Antonio Micheli]: „Nova plantarum genera”, Editura Bernardo Paperini, Florența 1729, p. 217 [1]
  6. ^ C. H. Persoon: „Lycoperdon”, în: „Neue Annalen der Botanick”, (editată de Paulus Usteri), vol. 1, Editura Philip Wolfische Buchhandlung, Leipzig 1794, p. 4
  7. ^ C. H. Persoon: „Synopsis methodica Fungorum”, vol. 1, Editura Henricus Dieterich, Göttingen 1801, p. 140
  8. ^ a b Mycobank 2
  9. ^ Mycobank 1
  10. ^ Hanns Kreisel: „Handkea”, în: „Nova Hedwigia”, Editura J. Cramer, vol. 48, Vaduz 1989, p. 282
  11. ^ Mic atlas micologic
  12. ^ a b Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 52, ISBN 3-405-12116-7
  13. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 592-593, ISBN 3-405-12116-7
  14. ^ Marcel Bon: „Pareys Buch der Pilze”, Editura Kosmos, Halberstadt 2012, p. 25-26, ISBN 978-3-440-13447-4
  15. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 624-625, ISBN 3-405-12081-0
  16. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 53, ISBN 3-405-12116-7
  17. ^ Jean-Louis Lamaison & Jean-Marie Polese: „Der große Pilzatlas“, Editura Tandem Verlag GmbH, Potsdam 2012, p. 193, ISBN 978-3-8427-0483-1
  18. ^ Hans E. Laux: „Der große Pilzführer, Editura Kosmos, Halberstadt 2001, p. 616-617, ISBN 978-3-440-14530-2

BibiliografieModificare

  • Rose Marie Dähncke: „1200 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau 2004, ISBN 3-8289-1619-8
  • Ewald Gerhard: „Der große BLV Pilzführer“ (cu 1200 de specii descrise și 1000 fotografii), Editura BLV Buchverlag GmbH & Co. KG, ediția a 9-a, München 2018, ISBN 978-3-8354-1839-4
  • Hans E. Laux: „Der große Pilzführer, Editura Kosmos, Halberstadt 2001, ISBN 978-3-440-14530-2
  • Gustav Lindau, Eberhard Ulbrich: „Die höheren Pilze, Basidiomycetes, mit Ausschluss der Brand- und Rostpilze”, Editura J. Springer, Berlin 1928
  • Till E. Lohmeyer & Ute Künkele: „Pilze – bestimmen und sammeln”, Editura Parragon Books Ltd., Bath 2014, ISBN 978-1-4454-8404-4
  • Meinhard Michael Moser: „Röhrlinge und Blätterpilze - Kleine Kryptogamenflora Mitteleuropas”, ediția a 5-ea, vol. 2, Editura Gustav Fischer, Stuttgart 1983

Legături externeModificare