Miron Radu Paraschivescu

Miron Radu Paraschivescu
Poetul Miron Radu Paraschivescu
Date personale
Născut	2 octombrie 1911 Zimnicea, Teleorman, România
Decedat	17 februarie 1971 (59 de ani) București, România
Căsătorit cu	de 5 ori
Cetățenie	România
Ocupație	poet, eseist, publicist
Limbi vorbite	limba română
Pseudonim	MRP
Partid politic	Partidul Comunist Român
Studii	Facultatea de Litere din București
Activitatea literară
Activ ca scriitor	1929 - 1971
Limbi	limba română
Specie literară	poezie, eseu
Operă de debut	1941 - volumul „Cântice țigănești”
Opere semnificative	„Laude”, „Declarația patetică”
Note
Premii	Premiul de Stat

Miron Radu Paraschivescu (n. 2 octombrie 1911, Zimnicea, Teleorman, România – d. 17 februarie 1971, București, România) a fost un poet, eseist și publicist român, personalitate a orașului Vălenii de Munte.

Poetul Miron Radu Paraschivescu

Viața și opera

După studii medii și superioare de artă plastică la Cluj-Napoca și București și după studii de filologie la Facultatea de Litere din București, Miron Radu Paraschivescu desfășoară o susținută activitate redacțională la mai multe reviste interbelice de stânga, inclusiv la cele ilegale, îndrumate de PCR: Cuvântul liber, Facla, Meridian, Societatea de mâine, Azi, Lumea românească, Reporter» (Poezia, I, 159) etc.; criticul/istoricul literar Eugen Simion ne mai încredințează că Miron Radu Paraschivescu, „a debutat în cercurile de avangardă și a susținut în articole agresive radicalizarea liricii românești” (SSra, I, 14). După un debut de „mare succes“, în 1941, cu Cântice țigănești (cu mai multe ediții „adăugite“ în 1957, 1958, 1972 etc.), Miron Radu Paraschivescu mai publică și alte remarcabile volume de versuri.

La mijlocul anilor 1960 a redactat suplimentul literar al revistei „Ramuri” din Craiova, „Povestea vorbii”, unde a publicat pe unii scriitori de avangardă (Vintilă Ivănceanu, Dumitru Țepeneag, Leonid Dimov etc.) care nu erau agreați de către revistele literare ale vremii.

A fost căsătorit de cinci ori.

Scrieri

• Oameni și așezări din Țara Moților și a Basarabilor, Craiova, 1938
• Cântice țigănești, București, 1941; București, 1972
• Pâine, pământ și țărani, Craiova, 1943
• Cântare României, București, 1951
• Laude, București, 1953
• Laude și alte poeme, București, 1959
• Declarația patetică, București, 1960
• Poezii, București, 1961
• Declarația patetică. Cântice țigănești. Laude și alte poeme, București, 1963
• Bâlci la Râureni, București, 1964
• Versul liber, București, 1965
• Drumuri și răspântii, București, 1967
• Tristele, București, 1968
• Scrieri, vol. I-II, București, 1969, vol. III-IV, București, 1974–1975
• Poeme, București, 1971
• Ultimele, București, 1971
• Poezii, București, 1973
• Amintiri, București, 1975
• Journal d'un heretique, traducere de Claude Jaillet, cuvânt înainte de Virgil Ierunca, Paris, 1976;
• Povestind copiilor, București, 1990
• Jurnalul unui cobai, 1994
• Poeme, Iași, 2000

Traduceri

• Marie-Anne Desmarest, Torente, București, 1943
• Konstantin Simonov, Apărarea Moscovei, București, 1944
• Nikolai Tikhonov, Istorisiri din Leningrad, București, 1944
• Mikhail Sholokhov, Școala urii, București, 1944
• Jean Richard Bloch, Toulon, București, 1945
• Alexander Pushkin, Basme..., București, 1945, Ruslan și Ludmila, București, 1951
• Talmaciri din 8 poeti europeni, București, 1946
• Claude Roy, Parisul răsculat, București, 1946
• Maxim Gorki, Univesitățile mele, București, 1948
• Nikolay Nekrasov, Poeme alese, București, 1953, Gerul, moșu cu nasu roșu, București, 1955, Opere alese, I-III, București, 1955–1959, Femeile ruse. Decembristele, București, 1956
• Adam Mickiewicz, Pan Tadeusz sau Ultima încălcare de pământ în Lituania, București, 1956, Poezii, București, 1957 (cu Vlaicu Bârna și Virgil Teodorescu), Poezii, București 1959
• Juliusz Słowacki, Ceasul meditării, București, 1962
• Giuseppe Ungaretti, Poezii, București, 1963 (cu Alexandru Balaci)
• Andre Malraux, Calea regală, București, 1971

Referințe critice

În „deschiderea“ primului volum al Scrierilor, se află ciclul Primele, reunind poeme scrise între anii 1926 și 1932, cu o interesantă dedicație: «Scumpilor mei prieteni de la revista Unu care a găzduit o bună parte din aceste debuturi» (PScr, I, 5), „debuturi“ despre care Eugen Simion notează, între altele: «Din câmpul poetic avangardist vin unele imagini mai crude (marea verde ascunde „convulsii de epilepsie“, ochii ce se scurg „precum albușuri de ou“, carnea femeii este un arc voltaic); de la ermeticii solemni și muzicali, tânărul Miron Radu Paraschivescu deprinde gustul pentru tăcerile verticale, luminile vesperale, taie articulațiile dintre versuri și trece ideile prin marmora unui poem rece, sculptural» (SSra, I, 14).

După ciclul «Primele», poetul nu așază Cântice țigănești (1941), cum s-ar fi așteptat istoricul literar, ci Declarația patetică (1960), deoarece poemele de sub acest titlu «au fost scrise între anii 1934 și 1948)» (PScr, I, 41); „această ordine“ i se impune poetului prin „titlul programatic“ și prin faptul că «în genere este vorba de o poezie politică, directă sau ascunsă în parabole transparente», versurile „respirând un aer conspirativ“, „evitând sistematic marile teme abstracte ale poeziei“ și vorbind «într-un limbaj cât se poate de exact și de prozaic despre mântuirea omului prin luptă, despre pâinea unanimă și (după Paul Eluard) despre grădina suspendată a creierului» (SSra, I, 15). Tot aici aflăm și o amplă Ars poetica, datând din 1943, anunțând – după cum observă mai întâi Eugen Simion – «refuzul purismului, refuz din care tinerii poeți de după război vor face un program» (ibid., p. 16).

Este vorba, de fapt, despre „programul resurecțional“ datorat în mare măsură și acestei interesante Ars poetica, pusă de Miron Radu Paraschivescu și sub un incitant motto: „Ți-au murit bărbații, poezie...“ – Madeleine Andronescu. Și nu este întâmplătoare publicarea acestei Ars poetica de Miron Radu Paraschivescu, în anul 1960, an al primului pas hotărât al poeziei românești de ieșire / smulgere din conul de umbră al stalinismului cultural; este anul debutului editorial al lui Nichita Stănescu și al altor câțiva reprezentanți ai noii sale promoții lirice antiproletcultiste; pentru generația Labiș–Stănescu–Sorescu, devine un adevărat manifest incendiar, mobilizând-o spre „marea explozie lirică“ din anii 1964 și 1965:

„Domnilor poeți, / mi-e rușine cu voi când mi-aduc aminte că o cucoană / se văita public și pascal / că nici un vers de-al vostru, nici o imagine / n-au făcut-o să amețească măcar o singură dată. / Și voi aveți, doară, în exploatare / razele lunii, / stelele pălinde / și alte asemenea vanilii și arome. // Dar n-ați crezut, maimuțoilor, niciodată / în dogoarea aspră, de fier și de foc / a gândului pe care ți-l dă țeava revolverului / lipit de tâmpla voastră / care nici palidă n-a mai ajuns să fie. // Mi-e rușine cu voi, domnilor poeți, / pentru săraca voastră neputință, / pentru că n-ați făcut decât să vă gâdilați cu floricele de stil, / fără să credeți niciodată, înrăit, / că doar un singur vers v-ar putea costa o viață. // Da, știți și voi: la vie c'est la poésie. / Ce frumos se spune / și ce libidinos o faceți ! / Alunecoși prin viață / ca și în poezie, / voi n-ați ars, domnilor poeți, / în nici una ! // Să vă fie rușine măcar de frumoasa Madeleine, / fosta nevastă a cel puțin doi presupuși poeți, / care n-au știut s-o facă să se simtă pătrunsă / de versul lor lubric, lunecos ! // (...) // Hai, domnilor poeți, genialilor ! / Icniți-vă o dată, pentru cea din urmă oară, / adunați-vă sculele betege, / lira, piculina, flautul, flașneta, / și-ncingeți, dacă nu puteți altfel, / dacă nu știți zările noi, / cel mai pâlpâitor cântec al deșănțatei voastre morți ! // Hai, decadenților, / scoateți-vă gunoaiele, duhorile, / stârvurile de mult putrezite, / să faceți măcar să trăsnească văzduhul de miasme. / Tot ar fi ceva ! // (...) // Ce știți voi, trâmbițași de degeaba și de comandă, / dar dezertori mereu unei supreme legi / nebănuită vouă, pe veci necunoscută, / voi, ce habar n-aveți de legea de fier și de foc / a poeziei din măruntaiele voastre ? / (Dacă o asemenea lege ar putea dăinui / în șubredele voastre oseminte !) // O, știu bine că nu știți nimic. / De aceea vă poftesc să luați aminte: / nu vorbesc cu voi, poeți consacrați, / cu salbe de imagini, bijuterii ciobite, / maimuțoi, marțafoi și papagali ! // Vorbesc cu prietenii mei, mai înalți, / mai tari și mai strașnici decât mine / fiindcă vin după tristețea, după scrâșnetul și deznădejdile mele: / cu poeții cei tineri / ai tinerei noastre vârste de fier...”

(PScr, I, 92 sqq.).

Addenda la „Declarația patetică“ reunește cinci poeme politice în tonalități whitmaniene – Patrice, Dulceața de zmeură, Ella Fitzgerald, Colind și Greva generală – scrise între anii 1961 și 1968. Abia după Addenda sunt antologate poemele din Cântice țigănești (1941), poeme care, prin reeditările din 1957 și 1958, au păstrat nestins jarul poeziei, transmițându-l generației resurecționale. Pentru că, după cum cu îndreptățire subliniază și Ov. S. Crohmălniceanu, «mai evident transpare fondul rafinat, modernist, din care țâșnește lirica de inspirație socială, protestatară, a poetului în Cântice țigănești. Ele veneau să celebreze o populație care, la data respectivă, era supusă exterminării rasiale.

Miron Radu Paraschivescu își lua ca model vestitul Romancero gitan al poetului Federico García Lorca, „privighetoarea Spaniei“, asasinat mișelește de falangiștii lui Franco. Cum existența nomadă a țiganilor a fost considerată mereu un simbol al libertății, gestul autorului căpăta o și mai accentuată semnificație politică antifascistă. Balada Cântic de poterași înfățișează chiar o urgie criminală dezlănțuită din senin asupra șatrei» (CrohL, II, 543); poemul Cântic de poterași este chiar dedicat «memoriei lui Federico García Lorca, privighetoarea Spaniei»:

„Negre toate sunt pe ei: / flinta scurtă, caii zmei, / sufletul și ochiul strâmb, / cizma-naltă în carâmb, / capul împietrit, de plumb. // (...) // La Costică din Hotar, / ciocnesc paharele rar, / ciocnesc bărdace de var, / plâng viorile nebune, / vântul li se-ncurcă-n strune, / și prin noaptea tot mai noapte, / vântul gol șuieră șoapte. // Picaseră la chindie / Sân-Pietru și cu Ilie / gătiți ca de sindrofie; / între cer și-ntre câmpie / și-au pierdut, zorind să vie, / aurita lor tichie. // Dar dacă e chef, să fie: / s-or găsi în țigănie / talere de jar, o mie ! // Maica Domnului, și ea, / printre stelele-albine / s-a-mpuns într-un mărăcine, / într-un galbin țep de stea, / într-o lacrimă de foc, / și cam șchiopăta la joc. // Țanțoș călca-n urma lor / starostele spoitor. // Luna nouă sta pe zare, / o lebădă plutitoare. // (...) // Peste cheful țigănesc, / arnăuți se năpustesc; / plâng, sub iuțile copite, / scânteioarele strivite. / Vine potera călare, / neagră ca de-nmormântare; / negru sunt, larmă nu fac, / dar pe unde trec e jale, / c-au țesut un zodiac / din fum negru de pistoale. // A rămas acu pustie / veselita țigănie. // Și sparg boarea nopții reci / poterașii, patruzeci. // (...) // Și potera, neagră fiară, / lasă-n urmă foc și pară: / a mai mândră dintre fete / avea țâțele tăiete; / celelalte, despletite, / alergau înnebunite / și-nfloreau văzduhu-n drum / negri trandafiri de fum...”

(PScr, I, 252 sqq.). Țigănia / șatra – ca topos – cunoaște tensionarea între roșu (Eros) și negru (Thanatos) ca limite „tragic-spectrale / existențiale“. În balada Rică, „obiectivul mironparaschivesc“ țintit, din „periferie“, din Țigănia de Obor, se relevă de fapt în „opusul pol“, în „elita“, în „centrul“ unui București al anilor 1940 – 1941, proiectându-i țigănia – spațiu-capcană: cine-i respectă legile nescrise supraviețuiește, cine nu le respectă cade sub jungherul Sorții „migratoare“, aidoma protagonistului:

„Bate-un vânt pe ulicioară / peste inima amară, / bate-un vânt prin țigănie / peste inima pustie, / (...) / Poci, tu, vântule, să treci, / că focul lor n-o să-l seci, / și nici lacrămile lor, / după Rică din Obor ! // Îl făceau toți zurbagiu, / dar altul ca el nu știu: / ăl mai prima barbugiu, / cuțitar, caramangiu, / ca un fante de spatiu. / că nu era nici o fată / de el neamurezată, / nici nevastă cu bărbat / să nu-l fi râvnit la pat. / Și-avea ochii de migdale, / de cătau la el cu jale; / și-avea ghiersul cântător, / de cătau la el cu dor, / Rică – fante de Obor. // (...) // N-avea pe lume păreche: / purta cercel la ureche / și-avea degetu-nflorat / cu-o piatră de matostat. // (...) // Uite-l, ăsta era Rică: / el de nimeni n-avea frică, / de nimeni nu se ferea, / cât este lumea de rea ! // Și cum venea într-o seară / senină, de primăvară, / un țigan mai mărunțel / se tot da pe lângă el: / „Dă, bă Rică, o țigare !“ / Când căta prin buzunare, / parșivul, cu mâna scurtă, / i-a băgat cuțitu-n burtă. / Rică s-a-ndoit nițel, / da' l-a muclit pe mișel, / de-a sunat și baba-n el. // (...) // Ieșea luna dintr-un nor / roșie ca un bujor / și bătea un vânt de seară, / subțirel, pe ulicioară, / ca un plânset în suspine. // Dar Salvarea nu mai vine... / // Rică s-a lăsat pe vine / și s-a-ntins pe îndelete, / rezimat de un părete. / (...) / Și când a sosit Salvarea / din el mai ardea țigarea. // (...) // Cântă-l, ghiers, și du-l departe / pe Rică – fante de Moarte !”

(PScr, I, 209 sqq.). După Cîntice țigănești, volumul I al Scrierilor lui Miron Radu Paraschivescu lasă cale liberă pentru Laude și alte poeme (1959) în care «nu mai găsim nici retorica whitmaniană din primele poeme, nici lirismul sentimental din Cântice»; «versul se clasicizează, anecdota și morala pătrund în poem»; «ereticul Miron Radu Paraschivescu străbate și el, fără revoltă, deșerturile literaturii sfătoase, „înaripate“ (cum o numește critica momentului), scriind, pe teme curente, poeme didactice și reflexive, fără originalitate» (SSra, I 24), după cum certifică Eugen Simion. Dar printre textele ce se constituie în tributul dat și de Miron Radu Paraschivescu proletcultismului – Cântarea României, Cinci toasturi de ziua partidului etc. – se ivesc și câteva caligrafii, memorabile poeme ale roadelor:

„Când vreau să prind în fiece cuvânt / Tot ce-i frumos și spornic pe pământ, / Cum aș putea uita să spun vreodată / De lirica și rumena tomată ? // Mai mândre cum aceste pătlăgele / N-au nici curcanii-n salba lor mărgele; / Cireașa doar, sau strugurii sub soare / Pot cuteza cu ea să se măsoare. // (...) // Și află taina-n carnea-i străvezie: / Putere-i doar ce-i și lumină vie.”

(«Laudă tomatei» – PScr, I, 309 sq.);

„Privește acest măr: e mai aprins / Decât obrazul tinerei fecioare, / Al cărei braț gingaș ți l-a întins / Ca ramura din pom, fremătătoare. // Sămânța prinsă-n carnea lui adâncă / Îi împlinește calma strălucire, / Când el, tăcut, spre lume își aruncă / Acea egală, pașnică privire / A unui astru viu care străbate, / Pe largi orbite, biruite spații, / Născând prin sine timpurile toate / Sub semnul unei certe gravitații, // Asemeni mumei tinere ce știe / Că-n arcuirea pântecului poartă / Durata unui timp ce o să vie / prin coapsa ei, boltită ca o poartă.”

(«Mărul» – PScr, I, 311); începe să se releve «un fond clasic de inspirație ce va ieși la iveală în întregime de-abia în ultimele volume de versuri; până atunci, Miron Radu Paraschivescu dă sugestia creației obscure și laudă, în modul liric al lui Pillat (dar și al lui Anton Pann din poema poamelor !), sângele transparent, noblețea miezului roșu și, ca un veritabil spirit clasic, sacralizează plăcerea de a mușca din pulpa fructului răcoros» (SSra, I, 25).

Cu Versul liber (1965) „se închide“ primul volum de Scrieri. Prefața-manifest, Majuscule, reliefează în fața generației resurecției poetice un foarte interesant program de acțiune estetico-literară: «Cartea de față nu vrea câtuși de puțin să fie un exemplu rău pentru tineri; dimpotrivă, sper ca ei să nu găsească nimic altceva de învățat din ea, în afară, poate, de un surd protest împotriva rutinei. Dacă aș visa să le dau un sfat tinerilor poeți, este acesta: să evite rutina care se strecoară pe furiș în numele ordinei. Dar să caute ordinea, singura care le poate asigura cucerirea neîntreruptă asupra lor înșiși. La noi se practică mult acuma versul liber, acela a cărui apariție îl îngrozea pe Mallarmé, făcându-l să exclame pietrificat: „Ils ont touché au vers !...“ Și genialul meșter avea dreptate. Mă îndoiesc dacă, pornind de la refuzul oricărei discipline a artei, vom putea ajunge la esența ei. Esența e un miez ascuns ce pretinde o tehnică și un exercițiu prin care să fie descoperit și stăpânit.» (PScr, I, 371).

În continuare, Miron Radu Paraschivescu invocă pe Raymond Radiguet ce «declara că poezia „ține mai mult de precizie decât de vag“», definindu-i „și limitele și esența“, un recurs la «matematica limbajului (ritm, cezură, accent, rimă) prin care vechea și eterna poetică avea să ne transmită atâtea emoții captate». «Dar – spune în continuare Miron Radu Paraschivescu – geometria formei ascunde uneori în severitatea ei și o raclă perfectă, cum e chihlimbarul pentru insecte: emoția închisă-n versul riguros riscă să fie sacrificată rigorii însăși. Și atunci se scorni un alt limbaj, al preciziei neglijente – dacă pot spune astfel – din versul liber, chemat să restituie la lectură miezul emoției vii. Căci aparenta lui libertate obligă în fond la o și mai aspră rigoare: înregistrarea exactă a mișcărilor sufletului, împinsă până la reconstituirea grafică a unui sentiment; printre cuvinte, aparent înlănțuite la-ntâmplare, el trebuie să palpite ritmic și viu ca și în răsuflare. Ideea poetică va fi atunci o rezultantă firească a vieții, mai mult sugerată decât rostită. Iată ce mi se pare a fi actualitate în poezie. (...) Poetul nu spune lucruri ce nu s-au mai spus, dar nou în poezie e sentimentul pe care el îl încearcă-n descoperirea și formularea lor, care ne și face să-l credem pe cuvânt, ca și cum ar fi descoperit aceste lucruri pentru-ntâia oară. Actualitatea poeziei va fi așadar în autenticitatea formulării, în restituirea intactă, dar înnobilată de o idee, a fiorului trăit.» (PScr, I, 372).

Oricât de mare ar fi ispita versului liber, poetul trebuie „să-și facă mâna“ spre a nu transcrie «decât necesarul, dispensându-se de cuvinte până la a păstra din ele numai montura unei emoții în protocolul versului»; ajuns aici, «atunci poate că poetului îi e îngăduită și marea aventură a versului liber; sigur e că prin vers liber am vrut să înțeleg, în primul rând, liber de orice vorbărie; în el actualitatea se realizează nu prin obiectivarea emoției, ca-n cel clasic, ci printr-o maximă personalizare.» (ibid.). Nu trebuie uitat faptul că lecția aceasta de „anatomie“ a versului liber și „volumul-aplicație“, Versul liber, de Miron Radu Paraschivescu, din 1965, se relevă chiar în orizontul temporal al „marii explozii lirice“ datorate noii generații Labiș–Stănescu–Sorescu; și în afară de prefața-program, Majuscule, reprezentanții generației resurecționale și-au mai însușit în 1965, din Versul liber, de Miron Radu Paraschivescu:

(1) „condiția“ ca în fața „unităților“ („cărămizilor-cuvinte“) ca „materiale pentru poem“, „comutative“, „dislocative“, spiritul trebuie să fie mereu neliniștit-creator întru posibila „infinire“ a diversității de forme;

(2) „senilitatea consacrată“ este sortită prăbușirii și valoarea reală se asociază numai tinereții, rămânând unica „vârstă-portaltoi“ pentru adevăr (cf. Ora de psihologie);

(3) geometria / cristalul poemului să sugereze „opusul“ – câlțoșenia, haoticul etc. – și invers (cf. Poemul neîntrerupt al tinereții noastre);

(4) incisivitatea frazei banale poate suplini metafora;

(5) misia poetului este: ca „antipoezia“ mediului înconjurător să fie sublimată în Poezie, el, Poetul, în calitate de Creator, mulțumindu-se a fi Marele Păgubos, «cel care pierde în planul vieții materiale pentru a întreține lumina pură a creației» (SSra, I, 28), „eternitatea cucerindu-se“ «doar în paguba clipei» (cf. Balada păguboșilor – PScr, I, 483 – 488);

(6) oracol-poemul (cf. Cinci poeme ale omului cu mască – PScr, I, 477 sqq.);

(7) parabolic-poemul (cf. Dispariția soarelui – PScr, I, 442 – 448);

(8) poeții – sunt negația, tăcerea creatoare de sunete, sublimul paradox, fiindul nefiindului («ei nu sunt, ei încep să fie / doar de acolo de unde lucrurile încep să se sfârșească» – Poeții / PScr, I, 390), umbra „râului lucrurilor“;

(9) poeții tineri trebuie să știe că «o voluptate conștientă e cel mai sever ascetism» (Poeților tineri – PScr, I, 456);

(10) poetul „agitator și duhovnic“ mai trebuie să fie și «spionul libertății noastre» (cf. Spionaj – PScr, I, 500);

(11) poezia banalului / cotidianului;

(12) poezia reificării ens-ului uman (cf. Dimineața – PScr, 394) etc.

Scrieri II „antologhează“ – din 1968 – Tristele (despre care Eugen Simion afirmă că «deconspiră un Miron Radu Paraschivescu clasicizant, voluptos cu măsură, degustător din vinul meditației calme» – SSra, I, 29) și traducerile poetului din lirica universală, îndeosebi, din poeții „de stânga“: San Juan de la Cruz, Charles Pégui, Max Elskamp, Rainer Maria Rilke, Federico García Lorca, Robert Desnos, Arthur Rimbaud, Louis Aragon, Stefan George, Iannis Ritsos, Julian Tuwim și Nikolai Tihonov.

Permanenta stare de insurgență a lui Miron Radu Paraschivescu pare să își aibă temeiul în adevărul conținut / exprimat de stihurile-i: Nu cred în libertate cât nu e-a tuturor (Ultimele) și Nu suntem anonimi în veșnicie (Ultimul asediu / Tristele – PScr, II, 84; cf. TGrp, 128 – 134).

Bibliografia de sub sigle

• CrohL, II = Ov. S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale, vol. II, București, Editura Minerva, 1974.
• Poezia, I = M. Anghelescu, M. Apolzan, N. Balotă, M. Bucur, B. Cioculescu, M. Duță, R. Florea, D. Grăsoiu, S. Ilin, E. Manu, N. Mecu, A. Mitescu, G. Muntean, M. Novicov, C. Popescu, D. Popescu, R. Sorescu, C. Ștefănescu, M. Vasile, I. Verzea, M. Vornicu, Literatura română contemporană – I – Poezia (coordonator: Marin Bucur), București, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1980.
• PScr, I, II = Miron Radu Paraschivescu, Scrieri, vol. I – II, București, Editura pentru Literatură, 1969.
• SSra, I = Eugen Simion, Scriitori români de azi, vol. I, București, Editura Cartea Românească, 1974; ediția a doua, «revăzută și completată»: 1978.
• TGrp = Ion Pachia Tatomirescu, Miron Radu Paraschivescu și „condiția umană“ a „războinicului permanent“ / Generația resuprecției poetice, Timișoara, Editura Augusta, 2005, pp. 128 – 134.