Moartea neagră

Virusul Yersinia pestis (Ciumă)

Moartea Neagră sau Ciuma Neagră a fost o pandemie de ciumă bubonică care a apărut în Afro-Eurasia în perioada 1346-1353. Este cea mai fatală pandemie înregistrată în istoria omenirii, ducând la moartea a până la 75-200 de milioane [1] de oameni în Eurasia și Africa de Nord,[2] atingând vârful în Europa între 1347 și 1351. Ciuma bubonică este cauzată de bacteria Yersinia pestis,[3] care putea cauza de asemenea ciuma septicemică sau ciuma pneumonică.[4]

Moartea neagră
1346-1353 spread of the Black Death in Europe map.svg
Răspândirea Morții negre în Europa și Orientul Apropiat (1346–1353)
BoalăPestă bubonică
LocEurasia, Africa de Nord
Dată1346–1353
Decese75.000.000 – 200.000.000 (estimare)

Moartea Neagră a fost cea de-a doua pandemie de ciumă.[5] Ciuma a creat răsturnări religioase, sociale și economice, cu efecte profunde asupra cursului istoriei europene.

Originile teritoriale ale Morții Negre sunt contestate. Pandemia are originea în Asia Centrală sau Asia de Est,[6] însă prima sa apariție definitivă a fost în Crimeea, în 1347. De acolo, a fost cel mai probabil purtată de puricii care trăiesc pe șobolanii negri, care au călătorit pe navele comerciale genoveze, s-a răspândit în Bazinul mediteranean, a ajuns în Africa, Asia de Vest și restul Europei prin Constantinopol, Sicilia și Peninsula Italică. Dovezile actuale indică faptul că odată ce a ajuns pe uscat, Moartea Neagră a fost răspândită în mare parte de puricii umani – care provoacă ciumă pneumonică – și contactul de la persoană la persoană prin aerosoli, explicând astfel răspândirea foarte rapidă a epidemiei, care a fost mai rapidă decât s-ar fi așteptat dacă vectorul primar ar fi fost puricii șobolanilor care provoacă ciumă bubonică.[7]

Moartea Neagră a fost cel de-al doilea dezastru care a afectat Europa în Evul Mediu târziu (primul fiind Marea Foamete din 1315–1317)[8] și se estimează că a ucis între 30% și 60% din populația Europei.[9][10] În total, ciuma poate că a redus populația lumii de la aproximativ 475 de milioane la 350-375 de milioane în secolul al XIV-lea.[11] Au existat alte focare pe tot parcursul Evului Mediu târziu și, împreună cu alți factori care au contribuit [a], a fost nevoie până în 1500 pentru ca populația europeană să recâștige nivelul din 1300.[12] Focarele de ciumă au reapărut în diferite locuri din întreaga lume până la începutul secolului al XIX-lea.

Origini ale termenuluiModificare

Contemporanii au descris boala în latină drept febris pestilentialis, infirmitas pestifera, morbus pestiferus, morbus pestilentialis, mortalistas pestis sau pur și simplu pestilentia.[13][14] Autorii contemporani cu boala au folosit de asemenea termenii „mare pestă” [15][16] și „mare pestilență”.[17] Pesta pandemică din 1347 nu a fost denumită în mod specific „neagră” în secolele XIV sau XV în nici o limbă europeană, deși expresia „moarte neagră” fusese aplicată din când în când bolilor fatale.[18]

Termenul „moartea neagră” este atestat pentru prima dată în limba engleză (Black death) în 1755, tradus din daneză: den sorte død, lit. „moartea neagră”.[18][19] Această expresie ca nume propriu pentru pandemie fusese popularizată de cronicarii suedezi și danezi în secolele XV și începutul secolului al XVI-lea, iar în secolele al XVI-lea și al XVII-lea a fost transferată în alte limbi sub formă de calc: islandeză: svarti dauði, germană: der schwarze Tod și franceză: la mort noire.[20][21]

Expresia „moarte neagră” – descriind Moartea ca fiind neagră – este foarte veche. Homer a folosit-o în Odiseea pentru a o descrie pe monstruoasa Scila, cu gurile ei „pline de moarte neagră”.[22][20] Seneca cel Tânăr ar fi putut fi primul care a descris o epidemie drept „moarte neagră” (latină: mors atra), dar numai cu referire la letalitatea acută și prognosticul întunecat al bolii.[23][20][18] Medicul francez din sec. XII-XII Gilles de Corbeil folosise deja atra mors pentru a se referi la o „febră pestilențială” (febris pestilentialis) în lucrarea sa „Despre semnele și simptomele bolilor” (De signis et symptomatibus aegritudium).[20][24] Expresia latină mors nigra, „moarte neagră”, a fost folosită în 1350 de Simon de Covino (sau Couvin), un astronom belgian, în poezia sa De judicio Solis in convivio Saturni, care atribuie ciuma unei conjuncții astrologice a lui Jupiter și Saturn.[25] Utilizarea expresiei sale nu este legată fără echivoc de pandemia de ciumă din 1347 și pare să se refere la rezultatul fatal al bolii.[18]

Cardinalul istoric Francis Aidan Gasquet a scris despre Marea Pestă în 1893 [26] și a spus că a fost „o formă a ciumei orientale obișnuite sau bubonice”.[27][b] În 1908, Gasquet a susținut că utilizarea numelui atra mors pentru epidemia din secolul al XIV-lea a apărut pentru prima dată într-o carte din 1631 a istoricului danez Johannes Isacius Pontanus: „În mod obișnuit și din efectele sale, ei au numit-o moartea neagră” (Vulgo & ab effectu atram mortem vocitabant).[28][29]

Epidemiile de ciumă anterioareModificare

 
Yersinia pestis (mărire 200 de ori), bacteria care provoacă ciuma.[30]

Cercetări recente au sugerat că primii oameni infectați de ciumă din Europa și Asia au aparținut Neoliticului târziu-Epoca bronzului timpuriu.[31] Cercetările din 2018 au găsit dovezi ale Yersinia pestis într-un mormânt suedez antic, care ar fi putut fi asociat cu „declinul neolitic” în jurul anului 3000 î.Hr., când populațiile europene au scăzut semnificativ.[32][33] Este posibil ca această Y. pestis să fi fost diferită de tipurile mai moderne, prima ciumă bubonică transmisibilă de la purici cunoscută fiind din Epoca bronzului, rămășițe de lângă Samara.[34]

Simptomele ciumei bubonice sunt atestate mai întâi într-un fragment a lui Rufus din Efes păstrat de Oribasius; aceste autorități medicale antice sugerează că ciumă bubonică a apărut în Imperiul Roman înaintea domniei lui Traian, șase secole înainte de a ajunge la Pelusium în timpul domniei lui Iustinian I.[35] În 2013, cercetătorii au confirmat speculațiile anterioare conform cărora cauza Ciumei lui Iustinian (541-542, cu recurențe până la 750) a fost Y. pestis.[36][37] Aceasta este cunoscută sub numele de Prima pandemie de ciumă.

RăspândireModificare

Apariția din AsiaModificare

Se pare că ciuma a apărut pentru prima oară în 1330, în Asia Centrală. A făcut ravagii în China de Est și India, s-a extins spre vest prin Orientul Mijlociu și Africa de Nord, ajungând în Europa. În 1347, ciuma ajunsese deja în porturile Constantinopole și Trebizonda.

Sosirea în EuropaModificare

Primele semnalări despre apariția ciumei negre în Europa datează din 1347. În octombrie în acel an, 12 corăbii italiene s-au întors de pe Marea Neagră, prin Mediterana debarcând în portul sicilian Messina. Echipajul și călătorii au ajuns slăbiți, unii dintre ei morți, alții pe moarte. Martorii oculari nu-și puteau explica motivul. Pe vase, pe lângă oameni, mai erau și șobolani, ca de altfel pe orice alt vas. Când navele au ajuns la destinație, șobolanii „călători” s-au împrăștiat printre șobolanii de pe uscat pe care i-au infestat cu puricii purtători de bacteria răspunzătoare de boală. Puricii ce se hrăneau cu sângele șobolanilor le-au transmis ciuma. Orașele portuare europene, murdare și aglomerate, asigurau un mediu de viață propice pentru șobolani și purici. Când șobolanii au început să moară din cauza bolii, puricii au căutat altă sursă de sânge, în cazul acesta - oamenii. Astfel, puricii infectați cu bacteria cauzatoare de ciumă prin intermediul șobolanilor, au cauzat moartea a milioane de oameni.

Orientul MijlociuModificare

Ciuma a lovit și diverse țări din Orientul Mijlociu, conducând la depopulări considerabile și la schimbări ale structurilor economice și sociale. În timp ce s-a răspândit spre Europa de Vest, boala a intrat în Orientul Mijlociu din sudul Rusiei. În toamna lui 1347, ciuma ajunsese în Alexandria, în Egipt, probabil prin intermediul vaselor care călătoreau la Constantinopol. În 1348, ciuma s-a deplasat înspre est, în Gaza, și spre nord de-a lungul coastei estice a Mediteranei, în Liban, Siria și Palestina, lovind orașele Ashkelon, Accra, Ierusalim, Sidon, Damasc, Homs și Alep. În 1348–49, boala s-a răspândit până în Antiohia. Locuitorii orașului s-au refugiat spre nord, mulți dintre ei murind în timpul călătoriei, dar infecția se împrăștiase deja în Asia Mică.

Mecca a fost infectată în 1349. În același an, și în orașul Mosul a avut loc o epidemie masivă, iar Bagdadul a suferit o a doua izbucnire a bolii. În 1351 a fost lovit și Yemenul. Aceasta a coincis cu întoarcerea Regelui Mujahid al Yemenului din captivitatea din Cairo. Este posibil ca grupul său să fi adus boala din Egipt.

ReaparițiaModificare

În 1351 s-a terminat primul asalt al ciumei negre. Istoricul medieval Froissart a estimat că aproximativ o treime din populația globului a murit de aceasta boală, fapt confirmat și de cercetările din prezent.

Moartea neagră s-a retras, dar numai pentru o vreme. În 1361, în 1369, apoi cu regularitate, a reapărut pâna la sfârșitul secolului XV. Mai târziu a reapărut din ce în ce mai rar; în Anglia, ultima epidemie a fost în 1665, când au murit aproximativ 100 000 de oameni.

Pesta nu a dispărut nici până astăzi. La sfârșitul secolului XIX, a reapărut în Asia și doar în India a făcut 6 000 000 de victime; tot aici, în 1995, a cauzat pierderea multor vieți omenești.

 
Bacteria pestei este transmisă de purici și se dezvoltă în tubul digestiv al acestora

Morminte comuneModificare

În câteva săptămâni și luni, epidemia a cauzat atâtea victime , încât oamenii au fost nevoiți să sape uriașe gropi comune, dar și acestea s-au umplut curând, mulți rămânând în locul unde și-au găsit moartea.

Bogați, săraci, tineri și bătrâni, au murit deopotrivă. Preoții au fost cei mai expuși, fiindcă s-au ocupat de cei bolnavi. Câteva teritorii însă, ca de exemplu Milano și împrejurimile, au fost mai puțin afectate.

Fiindcă nu se cunoștea cauza reală a bolii, nu se putea trata. Medicii au utilizat cele mai comune metode de vindecare, dar nimic nu ajuta. Mulți au apelat la religie, considerând că Dumnezeu vrea să pedepsească lumea păcătoasă cu această boală. Faptul că nu se cunoștea originea bolii o făcea și mai misterioasă. Cum era posibil ca într-un oraș să moară doar o zecime din populație, iar în altul o jumătate? Astăzi știm deja că existau trei tipuri de pestă (ciumă), care făceau ravagii: paest bubonica (pesta bubonică) era cea mai frecventă, dar celelalte două erau și mai grave.

Una dintre ele, pesta pulmonară, se dezvolta în cazul în care bacteria pătrundea în plămâni. Se transmitea pe calea aerului, extinzându-se rapid și ucigând în timp scurt. Dacă cineva era înțepat de un purice purtător, bacteria ajungea în sânge, moartea survenind în doar câteva ore. Victimele se culcau fără a avea cea mai mică bănuială și nu se mai trezeau. Această variantă a bolii este cunoscută azi ca pesta septicemică.

NoteModificare

  1. ^ precum scăderea temperaturilor după sfârșitul perioadei medievale calde
  2. ^ He was able to adopt the epidemiology of the bubonic plague for the Black Death for the second edition in 1908, implicating rats and fleas in the process, and his interpretation was widely accepted for other ancient and medieval epidemics, such as the Plague of Justinian that was prevalent in the Eastern Roman Empire from 541 to 700 CE.[27]
  1. ^ Surse pentru decese
    • Gould & Pyle 1896, p. 617.
    • ABC/Reuters (). „Black death 'discriminated' between victims (ABC News in Science)”. Australian Broadcasting Corporation. Arhivat din original la . Accesat în . 
    • „Black Death's Gene Code Cracked”. Wired. . Arhivat din original la . Accesat în . 
    • „Health: De-coding the Black Death”. BBC. . Arhivat din original la . Accesat în . 
    • Aberth 2010.
    • Deleo & Hinnebusch 2005, pp. 927–28.
  2. ^ „Economic life after Covid-19: Lessons from the Black Death”. The Economic Times. . 
  3. ^ Haensch et al. 2010.
  4. ^ „Plague”. World Health Organization. octombrie 2017. Arhivat din original la . Accesat în . 
  5. ^ Firth, John (aprilie 2012). „The History of Plague – Part 1. The Three Great Pandemics”. jmvh.org. Arhivat din original la . Accesat în . 
  6. ^ Surse pentru origini
  7. ^ Snowden 2019, pp. 49–53.
  8. ^ Aberth 2010, pp. 9–13.
  9. ^ Austin Alchon 2003, p. 21.
  10. ^ Howard, Jenny (). „Plague was one of history's deadliest diseases—then we found a cure”. National Geographic. 
  11. ^ „Historical Estimates of World Population”. Census.gov. Arhivat din original la . Accesat în . 
  12. ^ Galens, July; Knight, Judson (). „The Late Middle Ages”. Middle Ages Reference Library. Gale. 1. Accesat în . 
  13. ^ Cosmacini 2005, pp. 6.
  14. ^ „pèste in Vocabolario - Treccani”, Treccani.it/vocabolario/peste/ 
  15. ^ Bennett & Hollister 2006, p. 326.
  16. ^ John of Fordun's Scotichronicon ("there was a great pestilence and mortality of men") Horrox, Rosemary (). Black Death. ISBN 978-0-7190-3498-5. Arhivat din original la . Accesat în . 
  17. ^ Horrox, Rosemary (). Black Death. ISBN 978-0-7190-3498-5. Arhivat din original la . Accesat în . 
  18. ^ a b c d „Black Death, n.”, Oxford English Dictionary Online (în engleză) (ed. 3rd), Oxford University Press, , accesat în  
  19. ^ Pontoppidan, Erich (). The Natural History of Norway: …. London: A. Linde. p. 24.  From p. 24: "Norway, indeed, cannot be said to be entirely exempt from pestilential distempers, for the Black-death, known all over Europe by its terrible ravages, from the years 1348 to 50, was felt here as in other parts, and to the great diminution of the number of the inhabitants."
  20. ^ a b c d d'Irsay, Stephen (). „Notes to the Origin of the Expression: ≪ Atra Mors ≫”. Isis. 8 (2): 328–32. doi:10.1086/358397. ISSN 0021-1753. 
  21. ^ The German physician Justus Hecker (1795–1850) cited the phrase in Icelandic (Svarti Dauði), Danish (den sorte Dod), etc. See: J. F. C. Hecker, Der schwarze Tod im vierzehnten Jahrhundert [The Black Death in the Fourteenth Century] (Berlin, (Germany): Friedr. Aug. Herbig, 1832), p. 3. Arhivat în , la Wayback Machine.
  22. ^ Homer, Odyssey, XII, 92.
  23. ^ Seneca, Oedipus, 164–70.
  24. ^ de Corbeil, Gilles () [1200]. Valentin, Rose, ed. Egidii Corboliensis Viaticus: De signis et symptomatibus aegritudium. Bibliotheca scriptorum medii aevi Teubneriana (în latină). Harvard University: In aedibus B.G. Teubneri. 
  25. ^ On page 22 of the manuscript in Gallica Arhivat în , la Wayback Machine., Simon mentions the phrase "mors nigra" (Black Death): "Cum rex finisset oracula judiciorum / Mors nigra surrexit, et gentes reddidit illi;" (When the king ended the oracles of judgment / Black Death arose, and the nations surrendered to him;).
  26. ^ Gasquet 1893.
  27. ^ a b Christakos et al. 2005, pp. 110–14.
  28. ^ Gasquet 1908, p. 7.
  29. ^ Johan Isaksson Pontanus, Rerum Danicarum Historia ... (Amsterdam (Netherlands): Johann Jansson, 1631), p. 476. Arhivat în , la Wayback Machine.
  30. ^ „Plague Backgrounder”. Avma.org. Arhivat din original la . Accesat în . 
  31. ^ Andrades Valtueña et al. 2017.
  32. ^ Zhang, Sarah, "An Ancient Case of the Plague Could Rewrite History Arhivat în , la Wayback Machine.", The Atlantic, December 6, 2018
  33. ^ Rascovan et al. 2018.
  34. ^ Spyrou et al. 2018.
  35. ^ Green 2014, pp. 31ff.
  36. ^ „Modern lab reaches across the ages to resolve plague DNA debate”. phys.org. . Arhivat din original la . Accesat în . 
  37. ^ Maria Cheng (). „Plague DNA found in ancient teeth shows medieval Black Death, 1,500-year pandemic caused by same disease”. National Post. Arhivat din original la . Accesat în . 

BibliografieModificare

  • Enciclopedia Marshall Cavendish

Legături externeModificare