Persecuția creștinilor

Persecuția creștinilor este o noțiune care acoperă o diversitate de evenimente, comportamente și acțiuni disparate în epoci și locuri ce au în comun diferite tipuri de abuzuri făcute împotriva comunității creștine cu « premeditare și perseverență »[1].

O Dirce creştină, de Henryk Siemiradzki. O femeie creștină martirizată de Nero în dorința de a reconstitui mitul lui Dirce (pictură de Henryk Siemiradzki, 1897, Muzeul Naţional,Varşovia).

Persecuția creștinilor este un fenomen ce s-a perpetuat încă de la apariția creștinismului și până în prezent. Creștinismul timpuriu era persecutat atât de evreii din a căror religie a apărut, cât și de Imperiul Roman care controla cea mai parte a spațiului unde creștinismul timpuriu era distribuit. Acest lucru a continuat din secolul I și până la începutul secolului al IV-lea, când religia creștină a fost legalizată prin Edictul de la Milano, devenind mai apoi religie de stat în Imperiul Roman.

Persecuțiile antice au fost mult exagerate de către apologeții creștini. A se vedea de exemplu cartea The Myth of Persecution de Candida Moss. Teza lui Moss este că ideea tradițională a „epocii martirilor”, în care creștinii ar fi suferit persecuții din partea autorităților romane și ar fi trăit cu frica de a fi aruncați la lei, este în mare parte imaginară.[2] După opinia autoarei nu au existat niciodată persecuții viguroase țintite de autoritățile Imperiului Roman asupra creștinilor.[2] Persecutarea oficială a creștinilor de către împărat a durat cel mult doisprezece ani ai primilor trei sute de ani ai istoriei Bisericii.[3] Cele mai multe povestiri despre martiri individuali sunt, potrivit Candidei Moss, „pure scorneli” și chiar cele mai vechi și mai corecte din punct de vedere istoric povestiri despre martiri și suferințele lor au fost corupte și rescrise de către editori ulteriori, astfel încât este imposibil să mai știm cu certitudine ceva despre ceea ce martirii au gândit, făcut sau spus.[4][2]

Pentru păgâni problema nu era pe cine adorau creștinii, ci faptul că foștii păgâni nu mai respectau zeii păgâni.[5] Evreilor le era permis acest lucru, dar nu și creștinilor, care nu erau considerați o religie pe motivul că toate religiile sunt străvechi.[5] Când se întâmpla un dezastru natural, o molimă sau o înfrângere militară vina cădea pe faptul că creștinii nesocotesc zeii păgâni, ceea ce atrăgea furia maselor.[5] A nu participa la adorarea zeilor imperiului și a împăratului era considerat un act de trădare.[5] Dar a fi creștin nu era o infracțiune (pentru cea mai mare parte a acelor secole).[5] Primul împărat roman care i-a persecutat pe creștini a fost Nero (54-68 e.n), el dând foc Romei în anul 64 e.n.[necesită citare] și învinovățindu-i pe câțiva creștini pentru acel incendiu. Unii cercetători moderni au pus la îndoială corectitudinea relatării, deoarece această persecuție este menționată prima oară spre sfârșitul secolului IV d.Hr., ceea ce trezește suspiciuni că ar fi fictivă.[6][7]

Pliniu cel Tânăr s-a adresat împăratului pentru că nu știa ce să facă cu creștinii.[5] Creștinii încălcau interdicția de a se întruni (întrunirile de orice fel erau interzise în toată provincia de teama răzmerițelor)[5]. Pliniu a ajuns la concluzia că cei care oferă jertfe zeilor nu pot fi considerați creștini.[5]

În primele două secole d.Hr. creștinismul era o sectă minusculă, de aceea ea nu a făcut mari griji împăraților. Biserica nu era angajată într-o luptă pentru existență în primele ei secole,[8] înainte ca Imperiul Roman s-o adopte drept religie națională. Persecuțiile contra creștinilor erau sporadice și doar evenimente locale. De fapt, cea mai mare parte a timpului cei care guvernau se opuneau violențelor maselor contra creștinilor.[8]

Faptul că creștinii se întâlneau pe întuneric, înainte de ivirea zorilor, sărutându-se pe gură și numindu-se „frate” și „soră” a dat naștere zvonului că creștinii se țin de orgii incestuoase.[5] Faptul că ei mâncau carnea fiului și beau sângele lui a dat naștere zvonului că creștinii sunt canibali de copii.[5]

„în 185 de proconsulul Asiei, Arrius Antoninus, s-a apropiat un grup de creștini care au cerut să fie executați. Proconsulul le-a îndeplinit dorința unora dintre ei și i-a trimis la plimbare pe restul, spunând că dacă vor să moară au la dispoziție suficientă frânghie și sunt suficiente stânci de pe care se pot arunca.[9]
—Droge și Tabor, A Noble Death: Suicide and Martyrdom Among Christians and Jews in Antiquity

Misionarii creștini, cât și neofiții pe care aceștia i-au convertit la creștinism au fost ținte ale persecuțiilor, de multe ori până într-acolo încât au devenit martiri ai credinței lor. Există și o istorie a suferințelor fiecărei denominaţiuni creştine în parte din cauza altor creștini sub acuzația de erezie, mai ales în secolul al XVI-lea în timpul Reformei Protestante.

De-a lungul istoriei creștinii ce au murit pentru credința lor sunt în număr de șaptezeci de milioane, dintre care patruzeci și cinci de milioane doar în secolul al XX-lea.[10]

În secolul al XX-lea creștinii au fost persecutați de către grupurile musulmane, și de către statele atee cum ar fi URSS și Coreea de Nord. Astăzi (2012), organizația misionară creștină engleză Open Door, estimează ca un număr aproximativ de 100 milioane de creștini înfruntă persecuția în special în țările predominant musulmane cum ar fi Iran sau Arabia Saudită. Creștinii în Pakistan sub supuși unui genocid de către pakistanezii talibani.[11][12][13] Creștinii înfruntă de asemenea persecuția și în state atee precum Coreea de Nord unde nu există libertate religioasă.[14] Un studiu recent, citat de Vatican, arată că 75 din 100 de persoane ucise din cauza urii religioase sunt creștini.[15][16]

NoteModificare

  1. ^ à l'instar des autres persécutions, cf. Georges Torris, Persécution, în Encyclopaedia Universalis, ediție 2010, extras online
  2. ^ a b c Larison, Daniel (). „Persecutions and History”. The American Conservative. Accesat în . 
  3. ^ Moss 2013, p. 159.
  4. ^ Dreher, Rod (). „Were The Martyrs Real?”. The American Conservative. Accesat în . 
  5. ^ a b c d e f g h i j Bart Ehrman, "From Jesus to Constantine", The Teaching Company, cf. https://web.archive.org/web/20140630224401/http://theologytable.com/new%20documents/Persecutions%5B1%5D.pdf
  6. ^ Shaw, Brent (). „The Myth of the Neronian Persecution”. The Journal of Roman Studies. 105: 73–100. doi:10.1017/S0075435815000982. 
  7. ^ Carrier, Richard (). „The prospect of a Christian interpolation in Tacitus, Annals 15.44”. Vigiliae Christianae. Brill Academic Publishers. 68 (3): 264–283. doi:10.1163/15700720-12341171. 
  8. ^ a b Guy, Laurie (). Introducing Early Christianity: A Topical Survey of Its Life, Beliefs Practices. InterVarsity Press. pp. 50–51. ISBN 978-0-8308-3942-1. 
  9. ^ Droge, A.J. și Tabor, J.D. (1992:136) A Noble Death: Suicide and Martyrdom Among Christians and Jews in Antiquity Harper, San Francisco. Citat incorect ca Groge and Tabor (1992:136) de către C. Douzinas în Closs Stephens, A. și Vaughan-Williams, N. (2009:198) Terrorism and the Politics of Response Routledge, Oxon and New York: „in 185 the proconsul of Asia, Arrius Antoninus, was approached by a group of Christians demanding to be executed. The proconsul obliged some of them and then sent the rest away, saying thatif they wanted to kill themselves there was plenty of rope available or cliffs they could jump off.”
  10. ^ Massimo Introvigne. Cristiani uccisi nel mondo: uno ogni cinque minuti. CESNUR, 8 giugno 2011. URL consultato in data 17 luglio 2011.
  11. ^ After the Malala Yousafzai shooting, can shock therapy free Pakistan?
  12. ^ The Problem Of Pakistan
  13. ^ Pakistan should be on the genocide watch list: US think tank
  14. ^ 'Open Doors' World Watch List, Frankfurter Allgemeine Zeitung 23 January 2010. Jonathan Fox and Shmuel Sandler, Separation of Religion and State in the Twenty-First Century: Comparing the Middle East and Western Democracies, 2005, The City University of New York. (dead link)
  15. ^ Aid to the Church in Need, Religious Freedom in the World – Report 2010; Conference Persecution of Christians
  16. ^ „Statement by the Holy See at the 16th Ordinary Session of the Human Rights Council on Religious Freedom”. Vatican.va. Accesat în . 

Legături externeModificare

Vezi șiModificare