Deschide meniul principal

Aripi de înger

specie de ciupercă
(Redirecționat de la Pleurocybella porrigens)

Pleurocybella porrigens (Christian Hendrik Persoon, 1796 ex Rolf Singer, 1947), sin. Pleurotus porrigens (Christian Hendrik Persoon, 1796 ex Paul Kummer, 1871), din încrengătura Basidiomycota, în familia Marasmiaceae și de genul Pleurocybella,[1] este clasificată între timp una din cele mai otrăvitoare ciuperci cunoscute, numită în popor aripi de înger.[2] Această specie saprofită care crește în grupuri cu multe exemplare prin păduri de conifere pe cioturi și bușteni în putrefacție, deseori și pe crăci căzute și apoi acoperite de pământ, dar de asemenea în afară de ele parazitând pe scoarța de conifere. Ea se poate găsi în România, Basarabia și Bucovina de Nord de la câmpie la munte, din (iulie) august până toamna târziu, chiar iarna, înainte de primul ger serios.[3][4]

Pleurocybella porrigens
Pleurocybella porrigens.JPG
Aripi de înger
Clasificare științifică
Domeniu: Eucariote
Regn: Fungi
Diviziune: Basidiomycota
Clasă: Agaricomycetes
Ordin: Agaricales
Familie: Marasmiaceae
Gen: Pleurocybella
Specie: P. porrigens
Nume binomial
Pleurocybella porrigens
(Pers.) Singer (1947)
Sinonime
  • Agaricus porrigens Pers. (1796)
  • Pleurotus porrigens (Pers.) P.Kumm. (1871)
  • Phyllotus porrigens (Pers.) P.Karst. (1879)
  • Calathinus porrigens (Pers.) Quél. (1886)
  • Dendrosarcus porrigens (Pers.) O.Kuntze (1898)
  • Pleurotus albolanatus Peck (11918)
  • Pleurotellus porrigens (Pers.) Kühner & Romagn. (1953)
Toxic.png

IstoricModificare

 
Persoon

Din cauza frumuseții dar și vizionar fatalității (contând pentru zilele de azi) acestei ciuperci, ea a căpătat multe denumiri care în majoritatea lor pot fi neglijate ca și ultima, Pleurotellus porrigens, a autorilor Robert Kühner și Henri Romagnesi (1953).[1]

Protagonistul speciei a fost, în anul 1796, savantul suedez Christian Hendrik Persoon la care s-au referit toți succesorii. În volumul 1 al lucrării sale Observationes mycologicae[5] i-a dat numele Agaricus porrigens. Apoi acesta a fost redenumit, între altele de micologul german Paul Kummer în cartea sa Der Führer in die Pilzkunde ca Pleurotus porrigens (1871)[6] și de cel francez, Lucien Quélet în opera sa Enchiridion Fungorum in Europa Media et Praesertim in Gallia Vigentium ca Calathinus porrigens (1886).[7]

Numele actual (2016) este Pleurocybella porrigens, hotărât de micologul german Rolf Singer în descrierea lui din jurnalul Mycologia Helvetica din 1947.[8]

DescriereModificare

 
Bres.: 2. Pleurotus porrigens
  • Pălăria: are un diametru de 3–10 (13) cm, este numai puțin cărnoasă, moale precum ușor elastică, prezentându-se în formă de ureche, scoică, limbă, respectiv petală, în tinerețe cu marginea răsfrântă în jos, pe măsura dezvoltări distorsionată, vălurită sau lobată și adâncită, fiind netedă și ascuțită. Corpurile fructifere sunt adesea imbricate. Cuticula este netedă, câteodată și ușor pâslită, negelatinoasă, albă ca zăpada sau fildeșul, la bătrânețe deseori albicios-gălbuie.
  • Lamelele: sunt foarte dense și bifurcate precum tare decurente la picior, acoperidu-l aproape în permanență. Coloritul este alb, mai târziu cu tonuri gălbuie.
  • Sporii: sunt rotunjori și netezi, hialini precum neamiloizi (nu se decolorează cu reactivi de iod), cu o mărime de 5-7 x 4,5-6,5 microni. Pulberea lor est albă.
  • Piciorul: este foarte scurt și subțire, lărgit spre pălărie, fiind amenajat lateral de ea. Tija are aceeași culoare ca corpul fructifer.
  • Carnea: este moale, destul de vâscoasă, elastică și subțire, fiind de culoare albă, cu gust și miros plăcut de ciuperci. Aproape niciodată este năpădită de viermi.[3][4]
  • Reacții chimice: nu sunt cunoscute.[9]

ToxicitateModificare

Până nu demult Pleurocybella porrigens a fost considerată ciupercă comestibilă. Anul 2004 însă i-a schimbat acest statut: 59 de persoane din districte diferite ale Japoniei (ciuperca acolo numită Sugihiratake, care apăruse în număr mare după o ploaie îndelungată, fiind ulterior culeasă precum consumată foarte mult) s-au îmbolnăvit și au manifestat o encefalopatie acută la persoane cu probleme renale, iar dintre acestea, 17 persoane au decedat. Vârsta medie a celor decedați a fost de 70 de ani. Autopsiile au dezvăluit probleme cerbrale și renale la aceștia.[10][11]

A fost primul caz de astfel de intoxicare (poate și din cauza incubației îndelungate, asemănătoare Cortinarius orellanus), după care a urmat iarăși o perioadă fără rapoarte, pentru ca în 2009 să se înregistreze în America un caz nou fatal în condiții similare, de astă dată un bărbat de 65 de ani.[12]

SimptomeModificare

Primele semne se manifestă prin tremurat, tulburări de vorbire, slăbiciune a extremităților și deranjament al activității motorie a ochilor. În primele 3-8 zile se instalează treptat leziuni renale precum tulburări de conștiință și crize, însoțite în totdeauna de febră mare. Creierul suferă leziuni în cortexul cerebral cu febră encefalică, hiperoxie și lichid cefalorahidian inflamat, urmat de comă, moartea survenind după ziua a 10-a de la începerea convulsiilor.[13]

ToxineModificare

Agentul toxic responsabil pentru aceste otrăviri nu a putut fi identificat până în 2010. Atunci a apărut un articol internațional în jurnalul Angewandte Chemie (International Edition). în care s-a susținut identificarea unui aminoacid rar și foarte instabil care a fost responsabil pentru intoxicațiile ce au cauzat decesele cu câțiva ani în urmă: Structurile de aminoacizi citotoxici izolați anterior din ciuperci motivaseră acest studiu, demonstrând existența unui aminoacid aziridin, numit Pleurocybellaziridine, găsit în ele. Formele de esteri în pleurocybellaziridine sintetizat au fost utilizate pentru a confirma faptul că corpurile fructifere ale bureților conțin cantități mari ale acestei toxine. Mai mult, s-a arătat o toxicitate semnificativă față de șobolani. Nu există antidot cunoscut.[14].

De asemenea, o altă posibilitate a fost sugerată pentru toxicitatea aparentă a ciupercii, anume posibilitatea, că nivelurile de cianură în ea ar putea fi suficient de mari pentru a fi toxice.[15]

RezumatModificare

S-ar putea, că toxicitatea este legată de strat, pe care aripile de înger cresc (asemănător de exemplu Amanita muscaria care în Alsacia ca în Tirolul de Sud este cojită și apoi conservată după preparare în ulei sau oțet, fiind in altă parte a lumii foarte otrăvitoare).[16] Astăzi (2016), ciuperca este atribuită oficial ciupercilor cu caracter letal. Din păcate se găsesc mereu „cunoscători de bureți” care tăgăduiesc pericolul. Dar timpul de incubație de 13-18 zile de la consumarea ciupercii, este un motiv pentru identificarea ei foarte dificilă, și probabil din acest motiv s-a considerat a fi comestibilă până în 2004 (asemănător Cortinarius orellanus, a cărui caracter mortal a fost dovedit de abia în 1952, fiind apreciat până atunci ciupercă delicioasă)[17]. Poate joacă și cantitatea precum frecventarea consumului un rol decisiv. Cum ar și fi, în interesul sănătății dumneavoastră precum rolului culinar foarte scăzut al acestui burete din cauza vâscozității și elasticității sale (astfel renumitul micolog italian Bruno Cetto l-a descris in oposiție cu Linus Zeitlmayr necomestibil deja în 1980[3]), renunțați la consum.

ConfuziiModificare

Aripi de înger este, pricinuit formei sale extravagante și fiind negelatinos, destul de greu de confundat, de exemplu cu cu Cheimonophyllum sin. Pleurotus candidissimum (necomestibil),[18] Crepidotus mollis (necomestibil),[19] Panellus mitis (necomestibil)[20] sau cu Pleurotus cornucopiae (comestibil),[21] Pleurotus ostreatus var. florida (forma albă, foarte gustos),[22] Pleurotus pulmonarius (comestibil),[23] dar poate chiar și cu Cantharellus cibarius var. bicolor (foarte gustos),[24] Craterellus melanoxeros sin. Cantharellus janthinoxanthus (foarte gustos),[24] sau Rhodotus palmatus (necomestibil).[25]

Specii asemănătoare în imaginiModificare

NoteModificare

  1. ^ a b Index Fungorum
  2. ^ Denumire RO
  3. ^ a b c Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 418-419, ISBN 3-405-12124-8
  4. ^ a b Hans E. Laux: „Der große Pilzführer, Editura Kosmos, Halberstadt 2001, p. 180-181, ISBN 978-3-440-14530-2
  5. ^ C. H. Persoon: „Observationes mycologicae”, vol. 1, Editura Peter Phillipp Wolf, Leipzig 1796, p. 54
  6. ^ Paul Kummer: „Der Führer în die Pilzkunde: Anleitung zum methodischen, leichten und sicheren Bestimmen der in Deutschland vorkommenden Pilze mit Ausnahme der Schimmel- und allzu winzigen Schleim- und Kern-Pilzchen” (Ghid pentru știința micologiei, fără ciupercuțe de mucegai și prea mici mucoase și nucleici), cu 80 de ilustrații litografice, Editura E. Luppe, Zerbst 1871, p. 104
  7. ^ Lucien Quélet: „Enchiridion Fungorum in Europa Media et Praesertim in Gallia Vigentium”, Editura Octave Doin, Paris 1886, p. 46
  8. ^ Mycologia Helvetica vol. 39, Editura Verband Schweizerischer Vereine für Pilzkunde, nr. 1, Bern 1947, p. 81
  9. ^ Meinhard Michael Moser: „Kleine Kryptogamenflora Mitteleuropas”, ediția a 4-a, vol. II/b 2 „Röhrlinge und Blätterpilze”, Editura Gustav Fischer, Stuttgart 1978, p. 55
  10. ^ R. Flammer: „Tödliche Vergiftungen nach Genuß von Pleurocybella porrigens (Ohrförmiger Seitling) in Japan”, în: Jurnalul Schweizerische Zeitschrift für Pilzkunde”, vol. 83, Bern 2005, p. 162-165
  11. ^ H.Akiyama, H, Sasaki: „Relationship between the acute encephalopathy and Shugihiratake mushromm intake” în: Nippon Shokuhin Kagaku Gakkaishi, nr.14, 2007, p. 43-50
  12. ^ Michael W. Beug: „Pleurocybella porrigens toxin unmasked?”, Editura McIlvainea, Journal of American Amateur Mycology. 1 iunie 2011
  13. ^ Pilzgifte (toxine de ciuperci)
  14. ^ Toshiyuki Wakimoto: „Proof of the existence of an unstable amino acid: pleurocybellaziridine in Pleurocybella porrigens”, în: Angewandte Chemie (International Edition), 23 decembrie 2010, p. 1168-1170
  15. ^ H. Akiyama T. Toshihko S. Shinobu A. Yoshiaki K. Kazunari S-K. Yoshiko M. Tamio: „Determination of cyanide and thiocyanate in Sugihiratake mushroom using HPLC method with fluorometric detection”, în: Journal of Health Science, Tokio 2096, p. 73-77 [1]
  16. ^ Linus Zeitlmayr: „Knaurs Pilzbuch”, Editura Droemer Knaur, München-Zürich 1976, p. (114-)117, ISBN 3-426-00312-0
  17. ^ Linus Zeitlmayr: „Knaurs Pilzbuch”, Editura Droemer Knaur, München-Zürich 1976, p. 51
  18. ^ [Rolf Singer: „Cheimonophyllum candidissimum (Berk. & M.A. Curtis)”, în: „ Sydowia”, vol. IX (1-6), Editura Ferdinand Berger & Söhne G.m.b.H., Viena 1955, p. 417
  19. ^ Hans E. Laux: „Der große Pilzführer, Editura Kosmos, Halberstadt 2001, p. 334-335, ISBN 978-3-440-14530-2
  20. ^ Hans E. Laux: „Der große Pilzführer, Editura Kosmos, Halberstadt 2001, p. 192-193, ISBN 978-3-440-14530-2
  21. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 476-477, ISBN 3-405-12081-0
  22. ^ I funghi dal vero, vol. 5, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1986, p. 418-419, ISBN 88-85013-37-6
  23. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 414-415, ISBN 3-405-12124-8
  24. ^ a b Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 450-451, ISBN 3-405-12124-8
  25. ^ Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 5, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1986, p. 256-257, ISBN 88-85013-37-6

BibliografieModificare

  • Marcel Bon: “Pareys Buch der Pilze”, Editura Kosmos, Halberstadt 2012, ISBN 978-3-440-13447-4
  • Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, ISBN 3-405-11774-7
  • Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, ISBN 3-405-12124-8
  • Bruno Cetto: I funghi dal vero, vol. 5, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1986 ISBN 88-85013-37-6
  • Rose Marie Dähncke: „1200 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau 2004, ISBN 3-8289-1619-8
  • René Flammer, Egon Horak: „Giftpilze – Pilzgifte, Pilzvergiftungen - Ein Nachschlagewerk für Ärzte, Apotheker, Biologen, Mykologen, Pilzexperten und Pilzsammler”, Editura Schwabe, Basel 2003, ISBN 3-7965-2008-1
  • Ewald Gerhard: „Der große BLV Pilzführer“ (cu 1200 de specii descrise și 1000 fotografii), Editura BLV Buchverlag GmbH & Co. KG, ediția a 9-a, München 2018, ISBN 978-3-8354-1839-4
  • Jean-Louis Lamaison & Jean-Marie Polese: „Der große Pilzatlas“, Editura Tandem Verlag GmbH, Potsdam 2012, ISBN 978-3-8427-0483-1
  • Hans E. Laux: „Der große Pilzführer, Editura Kosmos, Halberstadt 2001, ISBN 978-3-440-14530-2</ref>
  • Till E. Lohmeyer & Ute Künkele: „Pilze – bestimmen und sammeln”, Editura Parragon Books Ltd., Bath 2014, ISBN 978-1-4454-8404-4

Legături externeModificare