Deschide meniul principal

Referendumul pentru independența Croației, 1991

Referendumul pentru independența Croației, 1991
Electoratul 3.652.225
Prezența la vot (83,56%) 3.051.881
Susținerea suveranității și

independenței Croației⁠(d)

Opțiunile de vot Voturi %
Da 2.845.521 93,24
Nu 126.630 4,15
Susținerea rămânerii Croației

în Iugoslavia federală

Opțiunile de vot Voturi %
Da 164.267 5,38
Nu 2.813.085 92,18
Sursa: Comisia Electorală de Stat[1]

Croația a ținut un referendum pe tema independenței la 19 mai 1991, în urma alegerilor parlamentare croate din 1990 și pe fondul creșterii tensiunilor interetnice care au dus la destrămarea Iugoslaviei. Cu o prezență la urne de 83%, alegătorii au validat referendumul, 93% pronunțându-se în favoarea independenței. Ulterior, Croația și-a declarat independența⁠(d) și a dizolvat asocierea sa la Iugoslavia, la 25 iunie 1991, dar a introdus un moratoriu⁠(d) asupra deciziei pe o perioadă de trei luni, după ce i s-a cerut să facă acest lucru de către Comunitatea Europeană și Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa prin acordul de la Brioni. Războiul din Croația a escaladat în timpul moratoriului, iar pe 8 octombrie 1991, Parlamentul croat a rupt toate legăturile rămase cu Iugoslavia. În 1992, țările din Comunitatea Economică Europeană au recunoscut diplomatic⁠(d) independența Croației, iar țara a fost admisă în Organizația Națiunilor Unite.

ContextModificare

După al Doilea Război Mondial, Croația a devenit o unitate federală socialistă cu partid unic a Republicii Socialiste Federative Iugoslavia. Croația a fost condusă de Comuniști⁠(d) și s-a bucurat de un anumit grad de autonomie în cadrul federației Iugoslave. În 1967, un grup de autori și lingviști croați a publicat Declarația cu privire la Statutul și Numele Limbii Croate Literare⁠(d), cerând o mai mare autonomie pentru limba croată.[2] Declarația a contribuit la o mișcare națională care cerea extinderea drepturilor cetățenești⁠(d) și descentralizarea economiei Iugoslave, culminând cu Primăvara Croată⁠(d) din 1971, care a fost suprimată de către conducerea Iugoslavă.[3] Constituția Iugoslavă din 1974⁠(d) a dat o autonomie sporită unităților federale, îndeplinind în esență un obiectiv al Primăverii Croate și dând un temei juridic pentru independența republicilor federative constituente.[4]

În anii 1980, situația politică din Iugoslavia s-a deteriorat, tensiunile naționaliste răspândindu-se odată cu Memorandumul SANU sârb din 1986 și cu loviturile de stat din 1989 din Voivodina, Kosovo și Muntenegru⁠(d).[5][6] În ianuarie 1990, Partidul Comunist s-a fragmentat de-a lungul liniilor naționale, cu facțiunea⁠(d) croată cerând o federație cu componente mai autonome.[7] În același an au avut loc în Croația primele alegeri multi-partid⁠(d) au avut loc în Croația, victoria lui Franjo Tuđman având ca urmare noi tensiuni naționaliste.[8] În politicienii sârbi din Croația au boicotat Saborul, iar localnicii sârbi au preluat controlul asupra teritoriilor unde locuiau, blocând drumurile⁠(d) și votând pentru ca aceste zone să devină autonome. „Provinciile autonome” sârbe⁠(d) s-au unit la scurt timp formând Republica Sârbă Krajna (RSK), stat fără recunoaștere internațională,[9][10] al cărui scop era obținerea independenței față de Croația.[11][12]

Referendumul și declarația de independențăModificare

 
Afiș pentru referendumul din 1991

La 25 aprilie 1991, Parlamentul croat a decis să organizeze un referendum pe 19 mai. Decizia a fost publicată în monitorul oficial al Republicii Croația⁠(d) și a devenit oficial pe 2 mai 1991.[13] Referendumul punea două întrebări. În primul rând, cerea acordul pentru ca Croația să devină un stat independent și suveran, care garantează autonomie culturală și drepturi cetățenești sârbilor și altor minorități din Croația, care este liber să formeze o asociere de state suverane cu celelalte foste republici iugoslave. În al doilea rând, se cerea acordul pentru ca Croația să rămână în cadrul Iugoslaviei ca stat federal unificat.[13][14] Autoritățile locale sârbe au cerut un boicot al votului, care a fost urmată în mare măsură de etnicii sârbi.[15] Referendumul a fost organizat în 7.691 de secții de votare, unde alegătorilor lise dădeau câte două buletine de vot—albastru și roșu, fiecare cu câte una din întrebările referendumului, existând posibilitatea utilizării doar a unuia sau a ambelor buletine de vot. Întrebarea ce propunea independența Croației⁠(d), prezentată pe buletinul de vot albastru, a trecut cu 93,24% voturi pentru, 4,15% împotrivă, și 1,18% voturi invalide necompletate. Cea de-a doua întrebare a referendumului, privind rămânerea Croației în cadrul Iugoslaviei, a fost refuzată cu 5,38% voturi pentru, 92,18% împotrivă și 2,07% voturi nule. Participarea la vot a fost de 83,56%.[1]

Ulterior, Croația și-a declarat independența și a dizolvat (în croată razdruženje) asocierea sa cu Iugoslavia, la 25 iunie 1991.[16][17] Comunitatea Economică Europeană și Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa a cerut autorităților croate să pună decizia sub un moratoriu⁠(d) de trei luni.[18] Croația a acceptat să înghețe declarația de independență pentru trei luni, ceea ce la început a dus la relaxarea tensiunilor.[19] Cu toate acestea, Războiul Croat de Independență a escaladat.[20] Pe 7 octombrie, în ajunul de expirării moratoriului, Forțele Aeriene Iugoslave au atacat Banski dvori⁠(d), principala clădire a guvernului din Zagreb.[21][22] Pe 8 octombrie 1991, moratoriul a expirat, iar Parlamentul croat a rupt toate legăturile rămase cu Iugoslavia. O ședință specială a parlamentului a avut loc în clădirea INA⁠(d) de pe bulevardul Pavao Šubić⁠(d) din Zagreb, din cauza temerilor provocate de recentul raid aerian iugoslav;[23] în mod special, exista temerea că Forțele Aeriene Iugoslave ar putea ataca clădirea parlamentului.[24] 8 octombrie este astăzi sărbătorită ca Ziua Independenței Croației.[25]

RecunoaștereaModificare

 
Clăđirea INA din bulevardul Šubićeva, Zagreb a fost aleasă din motive de securitate ca loc de întâlnire pentru Parlament în vederea declarației de independență de pe 8 octombrie 1991

Comisia de Arbitraj Badinter a fost înființată de către Consiliul de Miniștri al Comunității Economice Europene (CEE), la 27 august 1991 pentru a oferi consiliere juridică și criterii pentru recunoașterea diplomatică⁠(d) a fostelor republici iugoslave.[26] La sfârșitul anului 1991, Comisia a declarat, printre altele, că Iugoslavia era în proces de dizolvare, și că granițele interne ale republicilor iugoslave nu pot fi modificate fără acordul liber al statelor.[27] Factori pentru menținerea frontierelor antebelice ale Croației, definite de comisii de delimitare în 1947,[28] au fost amendamentele constituționale iugoslave din 1971 și 1974, care stabileau că drepturile suverane sunt exercitate de către unitățile federale, și că federația dispune doar de autoritatea special transferată ei prin constituție.[4][29]

Germania a pledat pentru recunoașterea rapidă a Croației, declarând că dorește să oprească violențele în zonele locuite de sârbi. Ei i se opuneau Franța, Regatul Unit și Țările de Jos, dar toate țările au convenit să urmeze o abordare comună și să evite acțiunile unilaterale. Pe 10 octombrie, la două zile după ce Parlamentul croat a confirmat declarația de independență, CEE a decis să amâne orice decizie de recunoaștere a Croației timp de două luni, hotărând să recunoască independența Croației în două luni dacă războiul nu se termină până atunci. După ce termenul limită a expirat, Germania și-a prezentat decizia de a recunoaște Croația ca politică datorie a sa—o poziție susținută de Italia și Danemarca. Franța și Regatul Unit au încercat să împiedice recunoașterea prin elaborarea unei rezoluții a Națiunilor Unite care impunea să nu se întreprindă acțiuni unilaterale care să poată agrava situația, dar au cedat în timpul dezbaterilor din cadrul Consiliului de Securitate din 14 decembrie, când Germania a apărut hotărâtă să să o astfel de rezoluție a ONU. Pe 17 decembrie, CEE a acceptat în mod oficial să acorde Croației recunoaștere diplomatică la 15 ianuarie 1992, pe baza opiniei Comisiei de Arbitraj Badinter.[30] Comisia a hotărât că independența Croației nu trebuie să fie recunoscută imediat, pentru că noua Constituție Croată⁠(d) nu prevedea protecția minorităților solicitată de către CEE. În replică, președintele⁠(d) Franjo Tuđman a dat asigurări scrise lui Robert Badinter⁠(d) că deficiența va fi remediată.[31] RSK și-a declarat oficial separarea față de Croația pe 19 decembrie, dar statalitatea și independența sa nu au fost recunoscute pe plan internațional.[32] Pe 26 decembrie, autoritățile iugoslave și-au anunțat planurile pentru constituirea unei Iugoslavii mai mici, care să includă și teritorii capturate de la Croația,[33] dar planul a fost respins de Adunarea Generală a ONU.[34]

Croația a fost pentru prima dată recunoscută ca stat independent la data de 26 iunie 1991 de către Slovenia, care își declarase independența în aceeași zi cu Croația.[16] Lituania a urmat pe 30 iulie, și Ucraina, Letonia, Islanda, Germania, în decembrie 1991.[35] Țările CEE au acordat Croației recunoaștere diplomatică pe 15 ianuarie 1992, iar Organizația Națiunilor Unite a recunoscut-o în mai 1992.[36][37]

UrmăriModificare

 
Croații sărbătoresc Ziua Independenței la 6 iunie 2016.

Deși nu este o sărbătoare publică, 15 ianuarie este marcată de mass-media și de politicieni ca ziua în care Croația a câștigat recunoașterea internațională.[38] La aniversarea de 10 ani, în 2002, Banca Națională a Croației a emis o monedă comemorativă de 25 kuna.[39] În perioada de după declarația de independență, războiul s-a întețit, cu asediile Vukovarului[40] și Dubrovnikului⁠(d),[41] și luptele din alte zone, până când încetarea focului din 3 ianuarie 1992 a condus la o stabilizare și o reducere semnificativă a violențelor.[42] Războiul s-a încheiat efectiv în august 1995, cu o victorie decisivă pentru Croația, ca urmare a Operațiunii Furtuna.[43] Granițele prezente ale Croației au fost stabilite după ce restul regiunilor controlate de sârbi din Slavonia Orientală au reintrat sub controlul Croației în temeiul Acordului de la Erdut⁠(d) din noiembrie 1995, proces încheiat în ianuarie 1998.[44]

NoteModificare

  1. ^ a b „Izviješće o provedenom referendumu” [Report on performed referendum] (PDF) (în Croatian). State Election Committee. . Accesat în .  Mai multe valori specificate pentru |titlu_trad= și |trans_title= (ajutor)
  2. ^ Šute, Ivica (). „Deklaracija o nazivu i položaju hrvatskog književnog jezika – Građa za povijest Deklaracije, Zagreb, 1997, str. 225” [Declaration on the Status and Name of the Croatian Standard Language – Declaration History Articles, Zagreb, 1997, p. 225] (PDF). Radovi Zavoda za hrvatsku povijest (în croată). 31 (1): 317–318. ISSN 0353-295X. Accesat în .  Mai multe valori specificate pentru |accessdate= și |access-date= (ajutor); Mai multe valori specificate pentru |ISSN= și |issn= (ajutor)
  3. ^ Vlado Vurušić (). „Heroina Hrvatskog proljeća” [Heroine of the Croatian Spring]. Jutarnji list⁠(d) (în croată). Arhivat din original la . Accesat în . 
  4. ^ a b Rich, Roland (). „Recognition of States: The Collapse of Yugoslavia and the Soviet Union”. European Journal of International Law. 4 (1): 36–65. Accesat în .  Mai multe valori specificate pentru |accessdate= și |access-date= (ajutor)
  5. ^ Frucht 2005, p. 433.
  6. ^ „Leaders of a Republic In Yugoslavia Resign”. The New York Times. Reuters. . Arhivat din original la . Accesat în . 
  7. ^ Davor Pauković (). „Posljednji kongres Saveza komunista Jugoslavije: uzroci, tijek i posljedice raspada” [Last Congress of the League of Communists of Yugoslavia: Causes, Consequences and Course of Dissolution] (PDF). Časopis za suvremenu povijest (în croată). Centar za politološka istraživanja. 1 (1): 21–33. ISSN 1847-2397. Accesat în .  Mai multe valori specificate pentru |accessdate= și |access-date= (ajutor); Mai multe valori specificate pentru |ISSN= și |issn= (ajutor)
  8. ^ Branka Magas (). „Obituary: Franjo Tudjman”. The Independent. Arhivat din original la . Accesat în . 
  9. ^ „Armed Serbs Guard Highways in Croatia During Referendum”. The New York Times. . Accesat în . 
  10. ^ Nohlen, Dieter; Stöver, Philip (). Elections in Europe: A Data Handbook. Nomos Verlagsgesellschaft. p. 401. ISBN 978-3-8329-5609-7. Accesat în . 
  11. ^ Chuck Sudetic⁠(d) (). „Croatia's Serbs Declare Their Autonomy”. The New York Times. Arhivat din original la . Accesat în . 
  12. ^ Eastern Europe and the Commonwealth of Independent States. Routledge. . pp. 272–278. ISBN 978-1-85743-058-5. Accesat în . 
  13. ^ a b „Odluka o raspisu referenduma” [Decision to hold a referendum]. Narodne novine⁠(d) (în croată). . Accesat în . 
  14. ^ „Croatia Calls for EC-Style Yugoslavia”. Los Angeles Times. . Accesat în . 
  15. ^ Sudetic, Chuck (). „Croatia Votes for Sovereignty and Confederation”. The New York Times. Accesat în . 
  16. ^ a b Chuck Sudetic (). „2 Yugoslav States Vote Independence To Press Demands”. The New York Times. Arhivat din original la . Accesat în . 
  17. ^ „Deklaracija o proglašenju suverene i samostalne Republike Hrvatske” [Declaration on proclamation of sovereign and independent Republic of Croatia]. Narodne novine⁠(d) (în croată). . Accesat în . 
  18. ^ Riding, Alan (). „Europeans Warn on Yugoslav Split”. The New York Times. Accesat în . 
  19. ^ Sudetic, Chuck (). „Conflict in Yugoslavia; 2 Yugoslav States Agree to Suspend Secession Process”. The New York Times. Accesat în . 
  20. ^ Sudetic, Chuck (). „Shells Still Fall on Croatian Towns Despite Truce”. The New York Times. Accesat în . 
  21. ^ „Yugoslav Planes Attack Croatian Presidential Palace”. The New York Times. . Accesat în . 
  22. ^ Williams, Carol J. (). „Croatia Leader's Palace Attacked”. Los Angeles Times. Accesat în . 
  23. ^ „Govor predsjednika Hrvatskog sabora Luke Bebića povodom Dana neovisnosti” [Speech of Luka Bebić, Speaker of the Croatian Parliament on occasion of the Independence day] (în Croatian). Sabor. . Accesat în .  Mai multe valori specificate pentru |titlu_trad= și |trans_title= (ajutor)
  24. ^ Dražen Boroš (). „Dvadeset godina slobodne Hrvatske” [Twenty years of free Croatia] (în croată). Glas Slavonije⁠(d). Accesat în . 
  25. ^ „Ceremonial session of the Croatian Parliament on the occasion of the Day of Independence of the Republic of Croatia”. Official web site of the Croatian Parliament. Sabor. . Arhivat din original la . Accesat în .  Mai multe valori specificate pentru |lucrare= și |work= (ajutor)
  26. ^ Sandro Knezović (februarie 2007). „Europska politika u vrijeme disolucije jugoslavenske federacije” [European Politics at the Time of the Dissolution of the Yugoslav Federation] (PDF). Politička Misao (în croată). Universitatea din Zagreb⁠(d), Faculty of Political Sciences. 43 (3): 109–131. ISSN 0032-3241. Accesat în .  Mai multe valori specificate pentru |accessdate= și |access-date= (ajutor); Mai multe valori specificate pentru |ISSN= și |issn= (ajutor)
  27. ^ Pellet, Allain (). „The Opinions of the Badinter Arbitration Committee: A Second Breath for the Self-Determination of Peoples” (PDF). European Journal of International Law. 3 (1): 178–185. 
  28. ^ Kraljević, Egon (noiembrie 2007). „Prilog za povijest uprave: Komisija za razgraničenje pri Predsjedništvu Vlade Narodne Republike Hrvatske 1945.-1946” [Contribution to the history of public administration: commission for the boundary demarcation at the government's presidency of the People's Republic of Croatia, 1945–1946] (PDF). Arhivski vjesnik (în croată). Arhivele Naționale Croate⁠(d). 50 (50): 121–130. ISSN 0570-9008. Accesat în .  Mai multe valori specificate pentru |accessdate= și |access-date= (ajutor); Mai multe valori specificate pentru |ISSN= și |issn= (ajutor)
  29. ^ Čobanov, Saša; Rudolf, Davorin (). „Jugoslavija: unitarna država ili federacija povijesne težnje srpskoga i hrvatskog naroda – jedan od uzroka raspada Jugoslavije” [Yugoslavia: a unitary state or federation of historic efforts of Serbian and Croatian nations—one of the causes of breakup of Yugoslavia]. Zbornik radova Pravnog fakulteta u Splitu (în croată). University of Split⁠(d) Faculty of Law. 46 (2). ISSN 1847-0459. Accesat în .  Mai multe valori specificate pentru |accessdate= și |access-date= (ajutor); Mai multe valori specificate pentru |ISSN= și |issn= (ajutor)
  30. ^ Lucarelli, Sonia (). Europe and the breakup of Yugoslavia: a political failure in search of a scholarly explanation. Martinus Nijhoff Publishers⁠(d). pp. 125–129. ISBN 978-90-411-1439-6. Accesat în . 
  31. ^ Roland Rich (). „Recognition of States: The Collapse of Yugoslavia and the Soviet Union” (PDF). European Journal of International Law. 4 (1): 48–49. Accesat în .  Mai multe valori specificate pentru |accessdate= și |access-date= (ajutor)
  32. ^ Statehood and the law of self-determination. Martinus Nijhoff Publishers⁠(d). . pp. 79–81. ISBN 978-90-411-1890-5. Accesat în . 
  33. ^ „Serb-Led Presidency Drafts Plan For New and Smaller Yugoslavia”. The New York Times. . Accesat în . 
  34. ^ „A/RES/49/43 The situation in the occupied territories of Croatia” (PDF). United Nations. . Accesat în . 
  35. ^ „Date of Recognition and Establishment of Diplomatic Relation”. Ministry of Foreign and European Affairs⁠(d). Accesat în . 
  36. ^ Stephen Kinzer⁠(d) (). „Slovenia and Croatia Get Bonn's Nod”. The New York Times. Arhivat din original la . Accesat în . 
  37. ^ Paul L. Montgomery⁠(d) (). „3 Ex-Yugoslav Republics Are Accepted Into U.N”. The New York Times. Arhivat din original la . Accesat în . 
  38. ^ „Obilježena obljetnica priznanja” [Recognition Anniversary Marked] (în Croatian). Croatian Radiotelevision⁠(d). . Accesat în .  Mai multe valori specificate pentru |titlu_trad= și |trans_title= (ajutor)
  39. ^ „Commemorative 25 Kuna Coins in Circulation”. Banca Națională a Croației. . Accesat în . 
  40. ^ Sudetic, Chuck (). „Croats Concede Danube Town's Loss”. The New York Times. Accesat în . 
  41. ^ Binder, David (). „Old City Totters in Yugoslav Siege”. The New York Times. Accesat în . 
  42. ^ Sudetic, Chuck (). „Yugoslav Factions Agree to U.N. Plan to Halt Civil War”. The New York Times. Accesat în . 
  43. ^ Dean E. Murphy (). „Croats Declare Victory, End Blitz”. Los Angeles Times. Arhivat din original la . Accesat în . 
  44. ^ Chris Hedges⁠(d) (). „An Ethnic Morass Is Returned to Croatia”. The New York Times. Arhivat din original la . Accesat în . 

BibliografieModificare

  • Frucht, Richard C. (). Eastern Europe: An Introduction to the People, Lands, and Culture. 1. ABC-CLIO. ISBN 1-57607-800-0.