Slănic, Argeș

Pentru alte sensuri, vedeți Slănic (dezambiguizare).

Slănic
—  sat  —
Slănic Slănic (Județul Argeș) Poziția geografică
Coordonate: 45°13′46″N 24°53′34″E ({{PAGENAME}})
Țară	România
Județ	Argeș
Comună	Aninoasa
Populație (2021)
- Total	1.147 locuitori
Fus orar	EET (+2)
- Ora de vară (DST)	EEST (+3)
Cod poștal	117037
Prezență online

Slănic este un sat în comuna Aninoasa din județul Argeș, Muntenia, România. == Date geografice ==. Slănic (Muscel) este un sat în comuna Aninoasa din județul Argeș, Muntenia, România. Se află la jumătatea drumului dintre Câmpulung și Curtea de Argeș. Slănic (Muscel) se afla la 22 km față de Câmpulung (Muscel) si la 30 km față de Curtea de Argeș. Slănic se învecinează la est cu comuna Berevoești (5 km), la sud-vest cu comuna Domnești (5 km) si la sud cu Valea Siliștii (5 km) din aceiași comună Aninoasa. Pe cărări ocolite (poteci) ce trec prin pădure pe lângă Schitul Slanic se poate ajunge la vest și N-V în satele Stănești sau Corbi si mai departe spre Nucșoara.

La nord de satul Slănic se găsesc munții Jupâneasa, Portăreasa și Iezer-Păpușa. Satul a fost cândva "sat de graniță" cu Imperiul Austro-Ungar chiar dacă hotarul real/fizic cu "Imperiul" se află la 20-25 km spre nord pe culmea munților Iezer sau Făgăraș.

Satul se află în totalitate pe segmentul nordic al râului Slănic care se desparte la nord de sat în afluenții Slănicul Sec și Slănicul Mare în punctul numit [Între Slănice]. Râul Slanic se varsă la sud în râul Bratia la Aninoasa.

Atât pe Slănicul Sec cât și pe Slănicul Mare există drumuri forestiere suficient de bune pe timp de vară pentru mașină.

De pe Slănicul Mare putem ajunge în dreapta (EST) peste munte (3km) pe potecă pe valea Bratiei la Râușor.

La nord de satul Slănic se află Mănăstirea Slănic numită de localnici si Schitul Slănic (La Schit) deoarece această mănăstire s-a dezvoltat în ultimii 50 de ani pe locul unde s-a aflat Schitul Slănic. Alte detalii aici [https://www.cjarges.ro/manastirea-slanic]

La Mănăstirea Slănic se ajunge pe jos sau cu mașina:

a.) Varianta pe jos: ajungem din Slănic pe jos (3-4 km) prin pădure pe una din cele 3 poteci cunoscute de localnici (Malul Nebunului, Valea Turbată, Poiana lui Frate).

b.) Varianta cu mașina: pe drumul forestier din muchea Domneștilor la jumătatea distanței între Slănic si Domnești este o troiță și un indicator către Mănăstirea Slănic. Vezi pe Google maps aici: [https://www.google.ro/maps/@45.2212262,24.8693322,3a,75y,260.98h,73.13t/data=!3m6!1e1!3m4!1siQi-3Brc3dxoCO2OZlf1MQ!2e0!7i16384!8i8192]

Denumirea localității Slănic

Numele de Slanic vine de la o mică exploatare de sare (izvor de apă sarată mai bine zis) care a existat în perioada 1700-1900 undeva în pădurea din nordul satului.

Atestarea documentară din 1532 ca Slănicul de Sus vs Slănicul de Jos

Slanicul actual se află pe vatra fostului sat din evul mediu (aprox. anul 1532) numit Slănicul de Sus. A existat și Slănicul de Jos care este actualul sat Valea Siliștii de azi din comuna Aninoasa. Sursa: [https://www.cjarges.ro/web/aninoasa/date-istorice]

Slănicul (de Sus)

Primele informații despre așezările umane au apărut atunci când [ocinele] au trecut de la un proprietar la altul prin vânzări, danii ori întăriri asupra unor moșii din partea voievodului. Deși satele din jur deveniseră dependente de mari proprietari (boieri sau mănăstiri), moșnenii slăniceni au rezistat, păstrându-și independența. Acesta este motivul pentru care Slănicul apare în documente mai târziu.

NOTĂ despre ocine: [...În cazul în care coborâtorii strămoșului comun trăiesc în indiviziune, proprietatea moștenită se numește proprietate devălmașă și acest mod de stăpânire poate dura diferit, de la un stăpân la altul. Aceasta este proprietatea moștenită, numită ocină, baștină sau deadină în Țara Românească și Moldova iar în regatul Ungariei este numită proprietate de sălaș, derivată din ocuparea teritoriului prin descălecat (descensus)....Odată cu apariția proprietății donative, condiționată de slujbă către rege sau domnie, proprietatea dobândită prin moștenire, în cazul țăranilor și în opoziție cu cea dintâi, nu numai că este desemnată prin aceeași termeni de ocină sau baștină (însemnând proprietatea dobândită prin moștenire de la tată sau de la moș), dar de regulă este devălmașă. Titularii acesteia aveau din hotarul comun al satului o cotă parte, calculată în funcție de gradul de rudenie față de strămoșul comun, ce purta diferite denumiri, precum jireabii, pământ, trup, cut, pricutcami, ciast etc.....Sursa citată din TEZA DE DOCTORAT: DOCTORAND: BOLCA MIRCEA ALEXANDRU, Cluj-Napoca 2010]

În hrisovul din 29 decembrie 1532, emis în cancelaria voievodului Vlad Vintilă, prin care îi sunt întărite proprietăți lui Vlaicu clucer cu frații și nepoții lui, este menționat ca vecin și Slănicul: „ca să le fie satul, anume Năpârtenii toți […]. Și să le fie în Berivoești și în Drăgăneștii de la Slănic a treia parte“ . Toponimul Drăgana de astăzi credem că are legătură cu „Drăgăneștii de la Slănic“, adică de lângă Slănic, acesta definind partea de răsărit a satului Slănic, hotar cu Berevoieștii Ungureni.

Deși mențiunea nu se referă direct la satul Slănic, dar având în vedere că toponimul Drăgana desemnează o zonă departe de Slănicul de Jos, credem că nu greșim dacă socotim data de 29 decembrie 1532 ca prima atestare documentară a satului.

Hrisovul din 21 aprilie 1599, emis în cancelaria lui Mihai Viteazul, menționează doi martori: „Știrbin și Stoian din Slănicul de Sus“ , acesta fiind primul document care menționează explicit satul Slănicul de Sus, pentru a-l deosebi de cel de jos.

Și documentele din 16 aprilie 1613, 29 ianuarie 1630, 5 august 1634 ș.a. menționează simplu Slănic , dar după conținut este vorba despre Slănicul de Sus. Însă documentele din 26 noiembrie 1636 , 20 aprilie 1638 , 15 mai 1644 , 25 aprilie 1656 fac referiri explicite la Slănicul de Sus, aflat în situația de vecin al altor sate, sau menționând martori din acest sat cu ocazia încheierii unor tranzacții.

Documentul din 20 decembrie 1742 este primul care se referă la vânzarea de proprietate între moșnenii slăniceni .

Catagrafia din anul 1774 menționează satul Slănic, adică cel de Sus, făcându-se precizarea că se afla pe proprietate moștenească . Și harta Țării Românești, întocmită de colonelul austriac Specht, în anii 1790 și 1791, menționează satul Slănic, așezat pe partea dreaptă a pârâului Slănic însă și câteva case pe stânga pârâului, la nord de drumul ce leagă Câmpulungul de Curtea de Argeș.

Istoria localității

Slănicul nu poate fi studiat singur. Pentru a înțelege bine istoria satului Slanic trebuiesc studiate în paralel date istorice despre comuna Aninoasa si comuna Domnești deoarece Slănic a fost atât de sine stătător dar a aparținut o perioadă lunga de Domnești și apoi de Aninoasa. În evul mediu, toate asezările sunt menționate în documentele scrise cu denumirea de sate. În catagrafia din anul 1774 Slănicul este menționat ca sat, aparținător de plaiul Nucșoara, împreună cu satele Nucșoara, Corbi, Poenărei, Corbșori, Stănești,Berevoiești, Albești.

Oamenii au migrat dintr-un sat în altul prin căsătorie sau [din interes] prin cumpărarea de pamânturi în satul vecin. Timp de f.mulți ani la Domnești am avut Judecătoria rurală Domnești care deține în arhiva sa piese deosebite aflate acum la Arhivele Nationale Pitești cum ar fi: acte de proprietate, acte de vânzare-cumpărare, ipoteci, dote, convenții sau pricini între vecini s.a.m.d., în toate aceste acte găsim de fapt cine sunt locuitorii de azi din Slanic si cine au fost stramoșii lor.

Un document de arhiva deosebit despre Slanic de pe CJ Arges aici: [https://www.cjarges.ro/documents/24325/274379/Obstea_mosnenilor_slaniceni.pdf/079b99e1-a1a3-4fe4-b011-640c1bfa0290]

Deși și în Slanic avem stramoși veniti acum peste 100 ani [de peste munte] din Țara Făgărașului sau zona Sibiu, Slănic este printre puținele "sate de graniță" care nu are un cătun (grup compact de case) numit Ungureni așa cum are comuna vecină Berevoești sau la Galeșu din comuna Brăduleț Argeș [Citat:...unde s-au stabilit aici după 1750 mai multe familii de etnici români din Mărginimea Sibiului, unde există un sat cu același nume (Galeș) atestat din secolul al XIII-lea...]. În cătunele [numite Ungureni] se aflau majoritar refugiați din [țara Ungurească] adică de peste munte, veniți între 1700-1900 pe cărări cunoscute doar de ciobani. Tot în aceste sate care dețin un cătun [numit Ungureni] vom găsi aproape obligatoriu un cătun [numit Pamânteni] care erau majoritari si reprezentau [băștinașii]. Aceștia [ungurenii] sunt de cel puțin două proveniențe (categorii):

1. majoritar blonzi (uneori puțin roșcat) ca semn distinctiv al fizionomiei deoarece au origini săsești (germanice).
2. persoane șatene sau brunete dar cu un nas coroiat ca semn distinctiv al fizionomiei.

Domnitorii din evul mediu si chiar până la 1918 si apoi până la 1944 au acordat privilegii boierilor si drepturi materiale sătenilor din Slănic pentru exploatarea pădurilor aflate la nord de sat. În schimb aceștia trebuiau sa fie vigilenți la apariția tâlharilor/hoților sau a persoanelor necunoscute venite din [țara Ungurească] si trebuiau să asigure paza localităților prin patrule si servicul de strajă. Pentru detalii a se vedea Obștea Moșnenilor Slăniceni reânființată de fii satului după 1995: [https://www.cjarges.ro/web/aninoasa/obstea-mosnenilor-slaniceni]

O altă mărturie despre faptul ca mulți români din Ardeal au trecut munții si s-au stabilit în acele cătune numite [Ungureni] din Slanic sau Berevoești o gasim in [MUZEUL JUDEȚEAN ARGEȘ ARGESIS, STUDII ȘI COMUNCARI, seria ISTORIE, TOM XII, 2003 : Argesis-12-Studii-si-comunicari-Muzeul-Judetean-Arges-2003_291.pdf ]. Citat: [...Protopop Constantin C. Dejan. S-a născut la 15 aprilie 1916 în satuI Slănic-Domnești, județul Argeș, fiind nepot din partea mamei al preotului Chirca din localitate, la rândul sau fiu și nepot de preoți, atestați documentar din anul 1735. Din partea tatălui, decedat pe front când avea un an, era urmașul unor români emigranți din Ardeal, din localitatea Dejani de lângă Ucea-Făgăraș, după răscoala din 1784 din Transilvania a lui Nicula Ursu, zis Horia. Școala primară a fllcut-o între anii 1922-1926 în Câmpulung-Muscel și în continuare în această localitate a terminat, în anul 1934, seminarul teologic, la Seminarul orfanilor de război. A urmat facultatea de teologie, în perioada 1934-1938, în București la Institutul Teologic,....]

Ocupatia locuitorilor, locuri de munca

Până în anii 90' în muchea Berevoiești a existat Mina de cărbune Slănic (lignit) care lucra în 3 schimburi. Carbunele se transporta cu funicularul către Schitu Golești. Această mina a fost închisa împreună cu toate minele din zonă. În perioada 1960-1995 locuitorii din Slănic făceau naveta la una din fabricile din Câmpulung sau la UAP (Dacia Pitești). Au existat și un CAP și un IAS. După 1991 CAP-ul și IAS-ul au fost desființate iar pamânturile au fost retrocedate foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora.

Azi există doar câteva locuri de munca în sat la: Scoală, Biserică, Obștea Moșnenilor Slăniceni, doua mici ateliere de prelucrare a lemnului, trei mici magazine.

Ocupatia principală azi sunt creșterea oilor, caprelor, a vacilor de lapte, cositul fânului și întreținerea livezilor de pruni si meri. Există două poverni [oficiale] pentru țuică (de 29 grade). Prunii și merii sunt foarte bătrâni (peste 50 ani) și nu mai rodesc corespunzător. Sunt puțini localnici care și-au permis să sădească pomi fructiferi noi știind că atât prunul cât și mărul nu mai dau randament după 50 de ani.

Daca în 1990 existau doar câteva case de romi rudari la nord pa valea Slănicului, azi în nordul satului există o comunitate destul de numeroasă de romi (rudari).

Personalități locale (secțiune în lucru deoarece trebuie discutat și cu fii satului în viață)

• Dejan Constantin C. (1916-1996) - preot cărturar, sociolog, a avut contribuții în realizarea Muzeului Satului din București. Din opera sa, amintim lucrările: „Istorioare duhovnicești„ , „Repere spirituale pentru creștinul adevărat”, „Pași spre Țara veșniciei”, precum și studii referitoare la unele monumente de arhitectură (Biserica de lemn Drăguțești), precum și personalități locale (folcloristul C. Rădulescu- Codin).
• Mavrodin Teodor N. (1936), născut în 1936, în satul Slănic. Cu siguranță ca lui îi datorăm 90% din informațiile de pe acest sait despre Slănic și Aninoasa.Ca și funcții amintim: muzeograf la Complexul Muzeal Golești - Argeș (1967-1978), director al Arhivelor Naționale- Direcția Județului Argeș (1978-2000). A publicat mai multe volume, dintre care menționăm: „Argeș - ghid turistic al județului”, „Argeș - județele patriei- monografie”, „Câmpulung, mic îndreptar turistic”, „Îndrumător în Arhivele Statului. Județul Argeș”, „Pitești - Mărturii documentare, 1388-1944”, „România. Viața politică în documente”, „Istoria Primăriei Pitești”, „Mareșalul Antonescu întemnițat la Moscova”, „Masoneria română văzută de un mason”, „Episcopia Argeșului”, „Comuna Leordeni, județul Argeș. File de cronică”, de asemenea a publicat numeroase studii și articole și a participat la mai multe consfătuiri interne și internaționale, referitoare la probleme arhivistice.

Bibliografie

• Mavrodin Teodor - Aninoasa și Slănicul Mușcelului: file de cronică, Pitești, Editura Cultura, 2010, ISBN 978-976-8024-06-4.
• Consiliul Județean Argeș [https://www.cjarges.ro/web/aninoasa]
• CHIRCA DRĂGHICI NATALIA - Obiceiuri și enigme din satul Slănic, județul Argeș și de la frumoasa sa mănăstire -318 pagini, Galați, Ed. Zigotto, 2019 ISBN 978-606-669-310-3
• https://biblioteca-digitala.ro/ [https://biblioteca-digitala.ro/?articol=13238-preotul-constantin-dejan-note-autobiografice--argesis-studii-si-comunicari--xiv-2005]