Wikipedia

Tuber magnatum (tuber)

specie de ciupercă
(Redirecționat de la Tuber magnatum)

Tuber magnatum (Carlo Vittadini, 1831) din încrengătura Ascomycota în familia Tuberaceae și de genul Tuber,[1][2] denumită în popor trufă albă de Piemont, trufă albă de Italia,[3] trufa magnaților,[4] sau doar simplu trufă albă,[5] este o ciupercă comestibilă care coabitează cu rădăcinile de arbori, formând micorize. Acest soi poate fi găsit în România în sudul și sud vestul țării, însă numai în anii când aceasta beneficiază de cele mai adecvate condiții climatice,[6] dar au fost găsite exemplare de asemenea în Munții Rodnei, în apropiere de Cormaia.[7] Se dezvoltă subteran în soluri bogate în humus, bine drenate și bine aerisite, calcaroase și umede în majoritatea timpului din an precum bogate în substanțe minerale (calciu, fosfor, fier, potasiu), în păduri de foioase în special sub plopi, stejari, sălcii și tei. Timpul apariției este, de la câmpie la munte, din septembrie până în decembrie, în regiuni mai calde, unde pământul nu îngheță, și iarna.[8][9]

Tuber magnatum
Trufă albă de Piemont, trufa magnaților
Clasificare științifică
Domeniu: Eucariote
Regn: Fungi
Diviziune: Ascomycota
Subdiviziune: Pezizomycotina
Clasă: Pezizomycetes
Ordin: Pezizales
Familie: Tuberaceae
Gen: Tuber
Specie: T. magnatum
Nume binomial
Tuber magnatum
Picco (1788)
Sinonime
  • Rhizopogon magnatus (Picco) Corda (1845)
  • Choiromyces gangliodes f. magnatum (Picco) Zobel (1854)
Modifică text Consultați documentația formatului

Taxonomie

modificare

Specia a fost descrisă pentru prima dată sub denumirea actuală (2019) de botanistul și micologul italian Vittorio Picco (1750-1823) în cartea sa Melethemata inauguralia din 1788.[10] Modificarea Rhizopogon magnatus a lui August Carl Joseph Corda din 1842 este preferată de Index Fungorum, [11] dar nu s-a impus până în prezent (2019).

Descriere

modificare
 
Bres.: Tuber magnatum (1)
  • Corpul fructifer: se dezvoltă subteran la o adâncime de 5-15 cm, dar nu rar chiar la una de 30-40 cm. El are în mod general un diametru de 3-10 cm, dar unele exemplare excepționale ajung la peste un kilogram cu dimensiunea de mai mult de 30 cm, având aspectul unui bulb neregulat, asemănător unui tubercul de cartof, fiind ocazional chiar și mai mult sau mai puțin sferic. Peridia (înveliș al corpului de fructificație la unele ciuperci[12] care nu poate fi decojită, este foarte subțire și compactă, câteodată găunoasă, fin catifelată, coloritul fiind albicios-crem, albicios-gălbui sau ocru, nu rar cu nuanțe verzuie. Coloritul glebei depinde de pomii simbionți: în micoriză cu plopi și sălcii este de un galben deschis, aproape albicios, cu stejari maroniu deschis, iar cu tei maroniu deschis până roșiatic, fiind însă mereu străbătută de numeroase vinișoare albe, filiforme și încâlcite care îi dau un aspect ca de marmură, formând o rețea relativ regulată. Cea mai mare trufă albă din lume a fost găsită în anul 1954 în satul italian Balconevisi și cântărea nu mai puțin de 2,52 kg. A fost donată președintelui american Dwight D. Eisenhower.[13]
  • Piciorul: Nu are picior.
  • Carnea (gleba): este la exemplarele tinere fermă și compactă. Mirosul amintește de praz, chiar ușor de usturoi respectiv brânză fermentată, gustul fiind foarte savuros.[8][9]
  • Caracteristici microscopice: are spori ovoidali, aproape sferici, hialini (translucizi), verucos-găunoși, având o mărime de 33-45 x 30-40 microni. Pulberea lor este galben-maronie. Ascele care poartă 2-4 spori sunt elipsoidale până ovoidale, scurt subțiațe spre bază și măsoară 80-120 x 70-100 microni.[14]
  • Reacții chimice: nu sunt cunoscute.[15]
  •  
    T. magnatum, secțiune longitudinală
  •  
    T. Magnatum în forme diferite
  •  
    T. magnatum de culoare mai deschisă și spălat

Specificitate

modificare

Datorită dezvoltării adânc în pământ, este absolut nevoie de câini sau porci (aceștia cu botniță, de altfel ar mânca bureții) dresați pentru descoperirea soiului. Complementar, locul trufelor se poate depista mai ușor după prezența a lui Leiodes cinnamomea (gândac de trufă) sau a muștelor de trufă de genul Heleomyza (Heleomyza serrata, Helomyza tuberivora) sau de genul Suillia (Suillia affinis, Suillia fuscicornis).

Confuzii

modificare

Specia poate fi confundată doar cu comestibilii Choiromyces meandriformis sin. Tuber album,[16] Tuber borchii,[17] Tuber excavatum,[18] specia până în moment numai americană Tuber gibbosum,[19] Tuber oligospermum sin. Terfezia oligosperma[20] Tuber puberulum[21] și Tuber rufum.[22]

Specii asemănătoare în imagini

modificare
  •  
    Choiromyces maeandriformis sin. Tuber album
  •  
    Tuber borchii
  •  
    Tuber excavatum
  •  
    Tuber gibbosum
  •  
    Tuber oligospermum sin. Terfezia oligosperma
  •  
    Tuber rufum

Valorificare

modificare
 
Rizoto cu trufe albe

Din cele peste 100 de specii de trufe care cresc in Europa, trufa de Piemont este cea mai scumpă și cea mai valoroasă dintre toate, fiind supranumită și regina trufelor. După ce producția de trufe albe din Italia a început să scadă din ce în ce mai mult, ajungând în prezent la 12-16 tone anual și ciuperca încă nu se poate cultiva, se vinde între timp la prețul aproximativ de 10.200 lire sterline (53.040 RON)[23] kilogramul.[24]

Trufa albă care conține 78% apă, 17% proteine, 1,9% cenușă și următorii aminoacizi: arginină, lizină, fenilalanină, tirozină, triptofan, leucină, valină precum izoleucină este foarte perisabilă. De acea nu este indicat să se păstreze o perioadă mai mare de o săptămână. Se păstrează la frigider în cutii de plastic închise ermetic, după ce în prealabil este împachetată în coli de hârtie absorbante, care se schimbă odată la 2 zile. Motivul este acela că trufa transpiră și astfel elimină umezeală care înmoaie hârtia.[13]

Desigur trufa poate fi pregătită ca adăugare la un sos cu Sherry, Vin de Porto sau de Tokay, dar prin încălzire sau fierbere își pierde multe din calitățile ei. De acea este indicat ca trufa să fie consumată cel mai bine crudă. Astfel este adesea rasă fin de exemplu peste carne friptă scurt, un rizoto, paste făinoase, jumări de ou sau într-o salată de roșii. Pentru pregătirea de ulei sau unt trufat se folosesc de obicei specii de trufă mai ieftine.[25][26][27]

Note

modificare
  1. ^ [1]
  2. ^ Mycobank
  3. ^ „Denumire RO 1, 2”. Arhivat din original la . Accesat în . 
  4. ^ Denumire RO 3
  5. ^ Denumire RO 4
  6. ^ „Ghidul culegătorului de trufe”. Arhivat din original la . Accesat în . 
  7. ^ TimpOnline.ro
  8. ^ a b Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 634-635, ISBN 3-405-12116-7
  9. ^ a b Ewald Gerhard: „Der große BLV Pilzführer“ (cu 1200 de specii descrise și 1000 fotografii), Editura BLV Buchverlag GmbH & Co. KG, ediția a 9-a, München 2018, p. 664-665 ISBN 978-3-8354-1839-4
  10. ^ Vittorio Picco: „Melethemata inauguralia”, Editura Ioan. Mich. Briolus, Augustae Taurinorum (Torino) 1788, p. 79 [2]
  11. ^ Index Fungorum
  12. ^ Mic atlas micologic
  13. ^ a b „Ghidul culegătorului de trufe 2”. Arhivat din original la . Accesat în . 
  14. ^ Giacomo Bresadola: „Iconographia Mycologica, vol. XXV, Editura Società Botanica Italiana, Milano 1933, p. 1246 + tab.
  15. ^ Rose Marie și Sabine Maria Dähncke: „700 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau - Stuttgart 1979 și 1980, p. 650, ISBN 3-85502-0450
  16. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 576-577, ISBN 3-405-12124-8
  17. ^ Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 4, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1983, p. 608-609, ISBN 88-85013-25-2
  18. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 574-575 - 2, ISBN 3-405-12124-8
  19. ^ Phillips W, Harkness: „. alifornian hypogaeous fungi”, în: „Proceedings of the California Academy of Sciences”, vol. 8, nr. 3, p. 241–291
  20. ^ Bruno Cetto: “I funghi dal vero”, vol. 7, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1993, p. 688-689, ISBN 88-85013-57-0 (editat postum)
  21. ^ Bruno Cetto: “I funghi dal vero”, vol. 7, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1993, p. 580-581, ISBN 88-85013-57-0 (editat postum)
  22. ^ Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 4, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1983, p. 602-603, ISBN 88-85013-25-2
  23. ^ Coinmill.com, 9 ianuarie 2019
  24. ^ „Agerpres”. Arhivat din original la . Accesat în . 
  25. ^ Fritz Martin Engel, Fred Timber: „Pilze: kennen – sammeln – kochen”, Editura Südwest, München 1969, p. 105-108
  26. ^ Luce Höllthaler: „Pilzdelikatessen”, Editura Wilhelm Heyne Verlag, München 1982, p. 113-114, ISBN 3-453-40334-7
  27. ^ Joachim Richter: „Dr. Oetker Pilz-Kochbuch”, Editura Ceres, Bielefeld 1983, p. 126-127

Bibiliografie

modificare
  • Marcel Bon: „Pareys Buch der Pilze”, Editura Kosmos, Halberstadt 2012, ISBN 978-3-440-13447-4
  • Bruno Cetto, volumele 1-7
  • Rose Marie Dähncke: „1200 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau 2004, ISBN 3-8289-1619-8
  • Ewald Gerhard: „Der große BLV Pilzführer“ (cu 1200 de specii descrise și 1000 fotografii), Editura BLV Buchverlag GmbH & Co. KG, ediția a 9-a, München 2018, ISBN 978-3-8354-1839-4
  • Jean-Louis Lamaison & Jean-Marie Polese: „Der große Pilzatlas“, Editura Tandem Verlag GmbH, Potsdam 2012, ISBN 978-3-8427-0483-1
  • J. E. și M. Lange: „BLV Bestimmungsbuch - Pilze”, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna Viena 1977, p. 116, ISBN 3-405-11568-2
  • Hans E. Laux: „Der große Pilzführer, Editura Kosmos, Halberstadt 2001, ISBN 978-3-440-14530-2
  • Gustav Lindau, Eberhard Ulbrich: „Die höheren Pilze, Basidiomycetes, mit Ausschluss der Brand- und Rostpilze”, Editura J. Springer, Berlin 1928
  • Till E. Lohmeyer & Ute Künkele: „Pilze – bestimmen und sammeln”, Editura Parragon Books Ltd., Bath 2014, ISBN 978-1-4454-8404-4
  • Meinhard Michael Moser: „Kleine Kryptogamenflora der Pilze – vol. II a.: „Höhere Phycomyceten und Ascomyceten”, Editura Gustav Fischer, Jena 1963

Legături externe

modificare
Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Tuber_magnatum_(tuber)&oldid=15792184