Deschide meniul principal

Pocalul diavolului

specie de ciupercă
(Redirecționat de la Urnula craterium)

Urnula craterium (Lewis David de Schweinitz, 1822 ex Elias Magnus Fries, 1851) din încrengătura Ascomycota, în familia Sarcosomataceae și de genul Urnula,[1] denumită în popor pocalul diavolului[2] este o ciupercă necomestibilă parazitară (în stadiul anamorf) și saprofită (în formă perfectă) destul de rară care însă este mereu recurentă în același loc. În România, Basarabia și Bucovina de Nord crește în grupuri mai mici sau mai mari în special pe specii de stejar, dar și alte foioase vii precum pe ramuri căzute la pământ. Timpul apariției este primăvara timpuriu. din martie până mai, de obicei suprapunându-se cu perioada zbârciogilor.[3]

Urnula craterium
Urnula craterium closeup.jpg
Pocalul diavolului
Clasificare științifică
Domeniu: Eucariote
Regn: Fungi
Diviziune: Ascomycota
Clasă: Pezizomycetes
Ordin: Pezizales
Familie: Sarcosomataceae
Gen: Urnula
Specie: U. craterium
Nume binomial
Urnula craterium
(Schwein.) Fr. (1851)
Sinonime
  • Peziza craterium Schwein. (1822)
  • Cenangium craterium (Schwein.) Fr. 1828
  • Scypharia craterium (Schwein.) Quél. (1886)
  • Geopyxis craterium (Schwein.) Rehm (1894)
  • Sarcoscypha craterium (Schwein.) Bánhegyi (1938)

Numele generic este derivat din cuvântul latin (latină urnula=urnă mică, ulcior),[4] iar cel al epitetului din cuvântul latin (latină crater=aici în sensul: crater de vulcan, abisul pământului.[5]

IstoricModificare

Specia a fost descrisă și desenată pentru prima dată de micologul americano-german Lewis (Ludwig) David de Schweinitz ca Peziza craterium insa 1822.[6] și transferată la genul Urnula cu păstrarea epitetului de renumitul savant suedez Elias Magnus Fries în 1851.[7]

Toate celelalte încercări de redenumire sunt acceptate sinonim, dar după ce nu au fost folosite niciodată, ele pot fi neglijate.

DescriereModificare

Pocalul diavolului nu se încadrează în clasificările taxonomice comune ale ciupercilor, pentru că în ciclul de dezvoltare, faza de fertilizare sexuală lipsește sau încă nu a fost descoperită. Înmulțirea se realizează prin spori formați asexuat (conidii) sau pur vegetativ. Se cunosc două forme ale acestei ciuperci:

Forma anamorficăModificare

Forma asexuată, imperfectă este cunoscută și sub numele de Conoplea globosa,[8] formată dintr-o masă miceliană densă și negricioasă care se formează pe masa lemnoasă căzută la pământ, pe care se formează una sau mai multe structuri de țesut cilindrice de 3-4 mm înălțime, a căror dezvoltare este lentă pe timpul iernii, dar se accentuează cu venirea primăverii.[9]

În această formă, buretele trăiește parazitar, fiind suspectat pentru provocarea cancerului de stejari.

Forma perfectăModificare

 
Schwein.: P. craterium
  • Corpul fructifer: are o înălțime de 4-8 cm și o lățime de 3-5 cm, fiind inițial închisă și aproape sferică, deschizându-se la maturitate în formă adâncită, ca de cupă, cu o margine răsfrântă, crenată cu zimțuiri și văluri. Suprafața fertilă interioară este brun-negricioasă până neagră și netedă, pe când suprafața sterilă exterioară este fin pâsloasă, gri-negricioasă, în tinerețe cu nuanțe de un ocru-brun murdar și acoperită cu puf.
  • Sporii: au pereți foarte subțiri, sunt elipsoidali, netezi, neamiloidozi și hialini (translucizi), măsurând 22–37 x 10–15 microni. Pulberea lor este albă. Ascele cu 8 spori sunt cilindrice cu o mărime de 600 x 15-17 microni. Au un mecanism de pliere, un așa numit opercul (termen botanic cu o anumită structură care acționează ca un capac sau o clapetă) pentru eliberarea sporilor.
  • Piciorul: are o lungime de 3–4 (7) cm și o grosime de 0.5–1 cm, este deseori ridat, brăzdat și gol pe dinăuntru. Se subțiază către bază, unde prezintă fire negre de miceliu. Coloritul exterior este ca cel al pălăriei, pe interior este negricios.
  • Carnea: este gri-albicioasă, în stadiu timpuriu gelatinoasă și moale, dar se întărește rapid, devenind foarte tare, mai întâi ca pielea, apoi lemnoasă. Mirosul și gustul sunt imperceptibili.
  • Reacții chimice: nu sunt cunoscute.[3]

În această formă, buretele trăiește ca saprofit pe ramuri de foioase.

ConfuziiModificare

Pocalul diavolului poate fi confundat cu alte specii de asemenea necomestibile, cum sunt: Bulgaria inquinans,[10] Geopyxis carbonaria,[11] Helvella corium,[12] Helvella leucomelaena,[13] Peziza praetervisa,[14] Plectania melastoma,[15] Pseudoplectania nigrella,[16] Tarzetta cupularis [17] și Urnula padeniana[18] sau chiar cu comestibilele Craterellus cornucopioides[19] sau Peziza badia mai bătrână.[20]

Specii asemănătoare în imaginiModificare

ValorificareModificare

Deși văzută de unii tânăr comestibilă, ciuperca este considerată de mult ca fiind necomestibilă din cauza texturii ei fibroase și tari.[21] Dar pocalul diavolului are proprietăți medicinale: are proprietăți anti-fungide (inhibă dezvoltarea diferitelor ciuperci), precum proprietăți antibacteriene.[22]

NoteModificare

  1. ^ Index Fungorum
  2. ^ Constantin Drăgulescu: „Dicționar de fitonime românești”, Ediția a 5-a completată, Editura Universității “Lucian Blaga”, Sibiu 2018, p. 527, ISBN 978-606-12-1535-5, Denumire RO
  3. ^ a b Bruno Cetto: “I funghi dal vero”, vol. 7, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1993, p. 566-567, ISBN 88-85013-57-0 (editat postum)
  4. ^ Erich Pertsch: „Langenscheidts Großes Schulwörterbuch”, ed. a 13-ea, Editura Langenscheidt, Berlin, München, Viena, Zürich, New York 1999, p. 1231
  5. ^ Erich Pertsch: „Langenscheidts Großes Schulwörterbuch”, ed. a 13-ea, Editura Langenscheidt, Berlin, München, Viena, Zürich, New York 1999, p. 284-285
  6. ^ Ludwig David von Schweinitz: „Peziza craterium”, în: „Schriftender naturforschenden Gesellschaft”, vol. 1, Leipzig 1822, p. 117
  7. ^ Elias Fries: „Urnula craterium”, insa: „Nova acta Regiae Societatis Scientiarum Upsaliensis”, seria 3, nr. 1, Uppsala 1851 [1855], p. 122
  8. ^ Mycobank
  9. ^ J. W. Paden: „Imperfect States and the Taxonomy of pezizales”, în: Persoonia, vol. 6, partea 4, Leiden 1972, p. 405-414 [1]
  10. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 678-679, ISBN 3-405-12081-0
  11. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 562-563, ISBN 3-405-12124-8
  12. ^ Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 7, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1993, p. 534-535, ISBN 88-85013-57-0 (editat postum)
  13. ^ Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 4, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1983, p. 590-591, ISBN 88-85013-25-2
  14. ^ Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 5, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1986, p. 614-615, ISBN 88-85013-37-6
  15. ^ Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 4, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1983, p. 588-589, ISBN 88-85013-25-2
  16. ^ Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 5, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1986, p. 632-633, ISBN 88-85013-37-6
  17. ^ Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 5, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1986, p. 620-621, ISBN 88-85013-37-6
  18. ^ M. Carbone, C. Agnello: „Urnula padeniana (Pezizales) sp. nov. and the type study of Bulgaria mexicana”, insa jurnalul „ Asomycete”, vol. 5, nr.1, 2013, p. 13-24
  19. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 444-445, ISBN 3-405-11774-7
  20. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 670-671, ISBN 3-405-12081-0
  21. ^ Jurnalul „Der Tintling”
  22. ^ William A. Ayer: „Application of natural products chemistry to a biological problem”, în: „Canadian Journal of Chemistry”, vol. 73, nr. 4, 1995, p. 465-470

BibliografieModificare

  • Marcel Bon: „Pareys Buch der Pilze”, Editura Kosmos, Halberstadt 2012, ISBN 978-3-440-13447-4
  • Bruno Cetto, „I funghi dal vero”, vol. 1-7
  • Rose Marie Dähncke: „1200 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau 2004, ISBN 3-8289-1619-8
  • Ewald Gerhard: „Der große BLV Pilzführer“ (cu 1200 de specii descrise și 1000 fotografii), Editura BLV Buchverlag GmbH & Co. KG, ediția a 9-a, München 2018, ISBN 978-3-8354-1839-4
  • Jean-Louis Lamaison & Jean-Marie Polese: „Der große Pilzatlas“, Editura Tandem Verlag GmbH, Potsdam 2012, ISBN 978-3-8427-0483-1
  • Hans E. Laux: „Der große Pilzführer, Editura Kosmos, Halberstadt 2001, ISBN 978-3-440-14530-2
  • Gustav Lindau, Eberhard Ulbrich: „Die höheren Pilze, Basidiomycetes, mit Ausschluss der Brand- und Rostpilze”, Editura J. Springer, Berlin 1928
  • Meinhard Michael Moser: „Röhrlinge und Blätterpilze - Kleine Kryptogamenflora Mitteleuropas”, ediția a 5-ea, vol. 2, Editura Gustav Fischer, Stuttgart 1983

Legături externeModificare