Campionatul European AIACR

Campionatul European AIACR

Sport	Automobilism
Țară/regiune	Europa
Organizator	AIACR
Înființat(ă) în	1931
Desființat(ă) în	1939

Piloți	32 (1939)
Echipe	8 (1939)
Constructori	7 (1939)
Ultimul campion al piloților	Rudolf Caracciola (1938)
Modifică date / text

Campionatul European al Piloților a fost o competiție anuală de curse auto care a existat înainte de înființarea campionatului mondial de Formula 1 în 1950. Acesta a fost înființat în 1931 și s-a desfășurat până la sfârșitul anului 1939, cu o pauză între 1933 și 1934, și a acordat puncte piloților pe baza rezultatelor unor curse de Mare Premiu selectate, așa-numitele Grandes Épreuves (acest termen a fost folosit pentru cele mai prestigioase curse încă din anii 1920; singura Grande Épreuve care a fost exclusă din campionat a fost Marele Premiu al Germaniei din 1931). Campionatul a fost întrerupt din cauza izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial în 1939 și niciun campion nu a fost declarat oficial pentru ultimul sezon.

Campionatul a fost condus de Association Internationale des Automobile Clubs Reconnus (AIACR), precursoarea FIA, care este astăzi organismul mondial de conducere a sporturilor cu motor.

Istoric

Hermann Lang prezentând un Mercedes-Benz W125 la Nürburgring în 1977. Lang a condus un W125 spre victorie la debutul său din 1937.

Sezoanele 1931 și 1932 s-au desfășurat în conformitate cu regulamentele existente ale Formulei Libre, cu o greutate minimă a mașinii de 900 kg.^[1] Calendarul a cuprins Marele Premiu al Italiei, Marele Premiu al Franței și Marele Premiu al Belgiei/Marele Premiu al Germaniei.

În 1934, AIACR a introdus o limită maximă de greutate de 750 kg pentru mașinile de Mare Premiu.^[2] Încă din 1933, noul cancelar Adolf Hitler anunțase că va oferi 450.000 de reichsmark companiilor germane pentru a construi mașini de Mare Premiu. În cele din urmă, banii au fost împărțiți între ofertanți, Mercedes-Benz și nou formatul Auto Union.^[2] Auto Union a preluat conceptul P-Wagen al lui Ferdinand Porsche și a pus motorul în spatele pilotului. Ambii producători germani s-au dovedit dominanți în aproape toate cursele la care au participat.^[2] Aceste mașini au fost baza pentru înscrierile celor două companii în primul an al Campionatului European. Alte înscrieri au venit de la producători precum Alfa Romeo, a cărei echipă era condusă de Scuderia Ferrari, Maserati și Bugatti.

Formula de 750 kg a durat până la sfârșitul anului 1937. Până atunci, mașinile germane aveau peste 600 CP, de două ori mai mult decât se așteptau factorii de decizie să fie posibil cu această limită de greutate. Pentru 1938, a fost introdusă o nouă formulă, care limita și dimensiunile motoarelor. Mașinilor cu compresor de supraalimentare li s-a permis să aibă o capacitate a motorului între 666 cc și 3.000 cc, în timp ce mașinilor cu aspirație normală li s-a permis între 1.000 cc și 4.500 cc.^[3] Mașinile trebuiau să cântărească între 400 kg și 850 kg; greutatea minimă exactă specificată în regulament depindea de capacitatea motorului unei mașini și urma o scară liniară.^[3]

Hermann Lang, deși a terminat al doilea la puncte în 1939 cu Mercedes-Benz W154 (ilustrat aici în 1986), a fost declarat campion de germani.

La reuniunea de final de sezon a AIACR de la sfârșitul anului 1938, s-a exprimat faptul că unii nu erau mulțumiți de utilizarea sistemului de punctaj curent de atunci. Reprezentantului Belgiei, Langlois, i s-a cerut să propună un sistem alternativ pentru 1939.^[4] Langlois a avut nevoie de câteva luni pentru a propune un nou sistem și nu există nicio dovadă care să sugereze că sistemul de punctaj anterior a fost anulat.^[4]

În 1939, a izbucnit războiul și AIACR nu s-a putut întruni pentru a publica un set oficial de rezultate ale campionatului.^[5] Hermann Lang a fost declarat campion european de Adolf Hühnlein de la NSKK, care era și președintele celei mai înalte organizații de curse din Germania, Oberste Nationale Sportbehörde für die Deutsche Kraftfahrt. Declarația lui Hühnlein a fost publicată în Völkischer Beobachter, buletinul oficial al partidului Nazist.^[4] Hühnlein a sugerat că Lang a terminat sezonul cu 23 de puncte,^[4] dar acest lucru contravine sistemului oficial de punctaj, conform căruia Hermann Paul Müller ar fi fost campion.

Rezumatul rezultatelor

Sistemul de punctaj

Spre deosebire de sistemul modern de punctaj din Formula 1, campionatul acorda mai puține puncte pentru clasările superioare; campionul era pilotul care încheia sezonul cu cel mai mic număr de puncte. Campionatul acorda unul, două și trei puncte pentru locurile întâi, al doilea și, respectiv, al treilea. Ceilalți concurenți primeau puncte în funcție de procentul din distanța parcursă, după cum urmează.

% finalizat	Puncte
>75%	4
50–75%	5
25–50%	6
<25%	7

Neparticiparea la cursă sau neprezentarea la start îi aducea pilotului opt puncte. Piloții obțineau puncte doar cu mașina cu care participau la cursă. În 1931, copiloții erau eligibili pentru a obține puncte în campionat, dar numai cu mașina la care fuseseră repartizați la start și cu condiția să fi efectuat un stint în mașină în timpul cursei. Începând cu 1932, dacă un pilot își preda mașina unui alt pilot la mijlocul cursei, doar pilotul inițial obținea puncte din poziția finală a mașinii.

Istoria campionatului

Sezon	Pilotul campion	Echipă	Pole-uri	Victorii	Podiumuri	Tururi rapide	Puncte	Diferență (pct.)	Mari Premii
1931	Ferdinando Minoia	Alfa Romeo	0	0	2	0	9	0	ITA	FRA	BEL
1932	Tazio Nuvolari	Alfa Romeo	0	2	3	2	4	4	ITA	FRA	GER
1933–1934	Nu s-a desfășurat
1935	Rudolf Caracciola	Mercedes-Benz	0	4	5	1	11	6	MCO	FRA	BEL	GER	SUI	ITA	ESP
1936	Bernd Rosemeyer	Auto Union	1	3	3	3	10	5	MCO	GER	SUI	ITA
1937	Rudolf Caracciola	Mercedes-Benz	3	3	4	2	13	2	BEL	GER	MCO	SUI	ITA
1938	Rudolf Caracciola	Mercedes-Benz	0	1	4	0	8	7	FRA	GER	SUI	ITA
1939	Titlul nu a fost acordat din cauza începerii celui de-al Doilea Război Mondial								BEL	FRA	GER	SUI

Note

^ Etzrodt, Hans. „GRAND PRIX WINNERS 1895-1949”. The Golden Era of Grand Prix Racing. Arhivat din original la 30 septembrie 2007. Accesat în 19 martie 2007.
^ ^a ^b ^c Rendall, Ivan (1995). The Chequered Flag : 100 years of motor racing. Weidenfeld & Nicolson. p. 136. ISBN 0-297-83550-5.
^ ^a ^b „1938, Part 1 : Introduction”. The Golden Era of Grand Prix Racing. Arhivat din original la 7 octombrie 2010. Accesat în 20 februarie 2007.
^ ^a ^b ^c ^d „The 1939 European Championship”. 8W. Accesat în 20 februarie 2007.
^ „1939 Championship Table”. The Golden Era of Grand Prix Racing. Accesat în 20 februarie 2007.

Lectură suplimentară

Chris Nixon, Racing the Silver Arrows: Mercedes-Benz versus Auto Union 1934-1939 (Osprey, London, 1986)

Legături externe

The Golden Era of Grand Prix Racing Arhivat în 3 ianuarie 2019, la Wayback Machine.

[gpwinners-1] Etzrodt, Hans. „GRAND PRIX WINNERS 1895-1949”. The Golden Era of Grand Prix Racing. Arhivat din original la 30 septembrie 2007. Accesat în 19 martie 2007.

[cf1-2] Rendall, Ivan (1995). The Chequered Flag : 100 years of motor racing. Weidenfeld & Nicolson. p. 136. ISBN 0-297-83550-5.

[goldenage-3] „1938, Part 1 : Introduction”. The Golden Era of Grand Prix Racing. Arhivat din original la 7 octombrie 2010. Accesat în 20 februarie 2007.

[8w-4] „The 1939 European Championship”. 8W. Accesat în 20 februarie 2007.

[goldenage2-5] „1939 Championship Table”. The Golden Era of Grand Prix Racing. Accesat în 20 februarie 2007.

[1]

[2]

[3]

[4]

[5]