Sezonul de Formula 1 din 1950

Sezonul de Formula 1 din 1950
Durată
13 mai - 3 septembrie
Nr. curse
7
Nr. piloți
81
Nr. echipe
30
Campionul la Piloți
Italia Giuseppe Farina (Primul titlu)

Sezonul de Formula 1 din 1950 a fost cel de-al patrulea sezon al curselor auto de Formula 1 FIA, și a inclus ediția inaugurală a Campionatului Mondial al Piloților.[1] Sezonul a fost disputat pe parcursul a șapte curse, începând cu Marele Premiu al Marii Britanii pe 13 mai și terminându-se cu Marele Premiu al Italiei pe 3 septembrie. Șase curse au avut loc în Europa, iar Indianapolis 500, care s-a desfășurat conform regulamentelor Campionatului Național AAA⁠(en)[traduceți], a avut loc în Statele Unite ale Americii. În cadrul acestui sezon s-au organizat multe alte curse de Formula 1, curse ce nu au contat în clasamentul Campionatului Mondial.

Italianul Giuseppe Farina conducând pentru Alfa Romeo, a câștigat campionatul, fiind urmat în clasament de coechipierii săi, Juan Manuel Fangio și Luigi Fagioli.[1]

Rezumatul sezonului modificare

Regulamentul primului Campionat Mondial prevedea utilizarea motoarelor supraalimentate cu capacitate de 1,5 litri sau a motoarelor normal aspirate de 4,5 litri. Având la dispoziție un motor supraalimentat (158) dezvoltat după un proiect existent dinainte de Al Doilea Război Mondial, Alfa Romeo a dominat sezonul, câștigând toate cele 6 Mari Premii disputate în Europa. Cei doi piloți ai echipei s-au duelat întregul sezon, dar Giuseppe Farina s-a impus în final, în fața lui Juan Manuel Fangio, datorită locului 4 obținut în Marele Premiu al Belgiei. Deși se disputa după alte regulamente, cursa Indianapolis 500 a făcut parte din calendarul competițional al Campionatului Mondial până în 1960. Problema care s-a pus a fost aceea că foarte puțini piloți europeni participau în Statele Unite ale Americii și de asemenea, puțini piloți americani se prezentau la cursele europene.

Primii 5 piloți la finalul fiecărei curse au primit puncte (8, 6, 4, 3, 2). Câte un punct a fost acordat pentru cel mai rapid tur de pistă. În clasamentul Campionatului Mondial s-au reținut doar cele mai bune 4 clasări ale fiecărui pilot. Pentru piloții care și-au împărțit participarea într-o cursă, punctele s-au împărțit și ele, dar în mod egal, indiferent de câte tururi a condus fiecare.

Cursa 1: Marea Britanie modificare

Echipa Alfa Romeo a dominat Marele Premiu al Marii Britanii pe circuitul rapid Silverstone din Anglia, calificându-se pe rândul din față al grilei cu patru mașini. Cu prezența Regelui George al VI-lea printre spectatori, Giuseppe Farina a câștigat cursa, plecând din pole position, stabilind și cel mai rapid tur al cursei. Podiumul a fost completat de colegii săi, Luigi Fagioli și Reg Parnell, în timp ce pilotul Alfa rămas, Juan Manuel Fangio, a fost forțat să se retragă după ce a avut probleme cu motorul său. Ultimii marcatori de puncte au fost Yves Giraud-Cabantous și Louis Rosier, ambii de la Talbot-Lago.[2]

Cursa 2: Principatul Monaco modificare

Scuderia Ferrari și-a făcut debutul în Campionatul Mondial pe străzile din Monaco. Piloții lor principali, Luigi Villoresi și Alberto Ascari, au trebuit totuși să se mulțumească cu al treilea rând al grilei, în timp ce Alfa Romeo-urile lui Fangio și Farina au plecat din nou din primul rând, alături de un Maserati privat al lui José Froilán González. Polesitter-ul Fangio a obținut o victorie confortabilă, stabilind cel mai rapid tur al cursei, cu un tur întreg în fața lui Ascari, iar Louis Chiron de la echipa de uzină Maserati s-a clasat pe locul trei, cu un tur mai în urmă. Un accident din primul tur cauzat de pista umedă i-a eliminat pe nouă dintre cei nouăsprezece concurenți, inclusiv pe Farina și Fagioli, în timp ce González, care suferise daune, s-a retras în turul următor. Villoresi, deși întârziat de accident, își făcuse drum prin teren până pe locul doi, dar a fost nevoit să se retragă din cauza unei probleme cu osiile. Victoria lui Fangio l-a adus la egalitate cu Farina în clasamentul la puncte.[3]

Cursa 3: Indianapolis 500 modificare

Indianapolis 500, a treia rundă a Campionatului Mondial inaugural al Piloților, desfășurată pe Indianapolis Motor Speedway din Indianapolis, Indiana, în Statele Unite, a fost câștigată de Kurtis Kraft-Offenhauser prin Johnnie Parsons, în fața lui Bill Holland și Mauri Rose. Cursa a fost oprită după 138 din cele 200 de tururi programate din cauza ploii.[4]

Cursa 4: Elveția modificare

Dominația Alfa Romeo a continuat când Campionatul Mondial s-a întors în Europa pentru Marele Premiu al Elveției pe circuitul mărginit de copaci, Bremgarten, din afara Bernei. Fangio, Farina și Fagioli s-au calificat pe primul rând al grilei pentru Alfa, în timp ce Ferrari-urile lui Villoresi și Ascari au plecat din al doilea rând. Fangio a fost liderul inițial, plecând din pole position, dar Farina l-a depășit în turul șapte. Ascari și Villoresi au reușit amândoi să se lupte cu a treia Alfa a lui Fagioli în fazele incipiente, însă amândoi s-au retras în primele zece tururi. Farina a luat victoria și cel mai rapid tur, terminând cu puțin înaintea lui Fagioli, în timp ce Rosier, pe locul trei din cauza retragerii lui Fangio, a urcat pe primul podium pentru Talbot-Lago. A doua victorie a sezonului a lui Farina l-a plasat cu șase puncte în fața constantului Fagioli, în timp ce Fangio a fost încă la trei puncte în urmă, având doar puncte într-o cursă (la Monaco, unde a câștigat).[5]

Cursa 5: Belgia modificare

Alfa Romeo s-a calificat din nou cu toate mașinile în primul rând al grilei, pentru a treia oară în sezon, la Marele Premiu al Belgiei pe circuitul rapid de 14 km, Circuitul Spa-Francorchamps, în timp ce Villoresi de la Ferrari a împărțit al doilea rând cu Raymond Sommer într-un Talbot-Lago privat. Alfa-urile au fost din nou de neatins la începutul cursei, dar când s-au oprit pentru combustibil, Sommer a apărut ca un lider improbabil al cursei. Cu toate acestea, conducerea lui a fost de scurtă durată și a fost forțat să se retragă când i-a explodat motorul. Fangio a luat în cele din urmă victoria, în fața lui Fagioli, care a terminat din nou pe locul doi. Rosier a urcat din nou pe podium cu Talbot-Lago. El a reușit să-l depășească pe polesitter-ul Farina, când italianul a constatat probleme cu transmisia spre finalul cursei. Totuși, nu a fost deloc rău pentru Farina, deoarece a câștigat punctul pentru cel mai rapid tur. Fagioli și Fangio au redus diferența față de Farina în clasamentul la puncte - Fagioli s-a apropiat la doar patru puncte, în timp ce Fangio a fost cu un punct în urma acestuia.[6]

Cursa 6: Franța modificare

La Reims, Alfa Romeo a fost în mare parte necontestată la Marele Premiu al Franței pe circuitul de mare viteză Reims-Gueux din cauza retragerii Ferrari-urilor lui Ascari și Villoresi. Fangio a luat pole-ul pentru a treia oară în șase curse. Puterea Alfa s-a potrivit acestui circuit de drum public - format în întregime din drepte lungi, iar Farina, plecând de pe locul 2, a condus primul sfert de cursă înainte ca problemele de combustibil să-l pună în spatele terenului. A ajuns înapoi pe locul trei înainte de a fi forțat să se retragă (în cele din urmă a fost clasat pe locul șapte). Fangio a realizat cel mai rapid tur în drum spre a doua victorie consecutivă. Fagioli a terminat pe locul al doilea pentru a patra oară din cinci starturi, în timp ce Peter Whitehead, cu un Ferrari privat, a urcat pe podium în primul său start al sezonului. Fangio a preluat conducerea campionatului ca urmare a victoriei sale. Fagioli a rămas pe locul doi, în timp ce Farina a coborât pe locul trei, la patru puncte în spatele coechipierului său argentinian.[7]

Cursa 7: Italia modificare

Ultima rundă de campionat a sezonului a fost Marele Premiu al Italiei de pe Circuitul Monza de lângă Milano, iar toți cei trei piloții titulari Alfa Romeo s-au disputat pentru titlu. Dacă Fangio termina pe primul sau pe al doilea loc, câștiga titlul, indiferent unde terminau colegii săi. Dacă Farina nu reușește să marcheze cel puțin cinci puncte, nu putea lua titlul. Singura șansă a lui Fagioli de a deveni campion mondial era câștigarea cursei și stabilirea cel mai rapid tur; chiar și atunci, ar avea nevoie ca Farina să termine nu mai sus de locul trei, iar Fangio să nu marcheze puncte deloc.

Fangio a ocupat din nou pole position, Ascari calificându-se pe locul al doilea pentru Ferrari. Farina a plecat de pe locul al treilea, în timp ce Consalvo Sanesi a completat primul rând cu o Alfa Romeo suplimentară. Fagioli a putut să se califice doar pe locul cinci pe grilă, alături de a cincea Alfa a lui Piero Taruffi, de al doilea Ferrari, condus de Dorino Serafini, și de Sommer într-un Talbot-Lago. Farina a luat conducerea devreme, cu Ascari și Fangio nu departe. Ascari a menținut pentru scurt timp conducerea, dar a fost forțat să se retragă când motorul i s-a supraîncălzit. Două tururi mai târziu, Fangio s-a retras și el din cauza unor probleme cu cutia de viteze. Mașina lui Taruffi, care rula acum pe locul secund, a fost preluată de Fangio, deși argentinianul a fost nevoit să se retragă pentru a doua oară în cursă, de data aceasta cu probleme la motor. Ascari a preluat mașina lui Serafini și, în cele din urmă, a terminat pe locul al doilea în spatele lui Farina, a cărui victorie a câștigat titlul, luându-l cu trei puncte în fața lui Fangio. Fagioli a terminat pe locul al treilea în cursă și a ocupat aceeași poziție în clasamentul Campionatului Piloților.[8]

Piloții și echipele înscrise în campionat modificare

Următorii piloți și constructori au participat în Campionatul Mondial al Piloților din 1950.

Imagine Concurent Constructor Motor Șasiu Pneu Piloți
Numele pilotului Etape
    Alfa Romeo SpA Alfa Romeo Alfa Romeo 158 1,5 L8s 158
159
P   Juan Manuel Fangio 1–2, 4–7
  Giuseppe Farina 1–2, 4–7
  Luigi Fagioli 1–2, 4–7
  Reg Parnell 1
  Consalvo Sanesi 7
  Piero Taruffi 7
  Joe Kelly Alta[a] Alta 1,5 L4s GP D   Joe Kelly 1
  Geoffrey Crossley   Geoffrey Crossley 1, 5
  Horschell Racing Corporation Cooper[a] JAP 1,1 V2 T12 D   Harry Schell 2
    T.A.S.O. Mathieson ERA[a] ERA 1,5 L6s E-Type D   Leslie Johnson 1
  Peter Walker   Peter Walker 1
  Tony Rolt 1
    Cuth Harrison B-Type   Cuth Harrison 1–2, 7
  Bob Gerard B-Type
A-Type
  Bob Gerard 1–2
    Scuderia Ferrari Ferrari Ferrari 125 F1 1,5 V12s
Ferrari 166 F2 2,0 V12
Ferrari 275 F1 3,3 V12
Ferrari 375 F1 4,5 V12
125
166F2-50
275
375
P   Luigi Villoresi 2, 4–5
  Alberto Ascari 2, 4–5, 7
  Raymond Sommer 2, 4
  Dorino Serafini 7
    Officine Alfieri Maserati Maserati Maserati 4CLT 1,5 L4s 4CLT/48 P   Louis Chiron 1–2, 4, 6–7
  Franco Rol 2, 6–7
  Scuderia Milano Maserati-Milano Maserati 4CLT 1,5 L4s[9] 4CLT/50 P   Felice Bonetto 4, 6-7
  Franco Comotti 7
    Equipe Gordini Simca-Gordini Simca-Gordini 15C 1,5 L4s T15 E   Robert Manzon 2, 6–7
  Maurice Trintignant 2, 7
    Automobiles Talbot-Darracq Talbot-Lago Talbot 23CV 4,5 L6 T26C-DA
T26C
T26C-GS
D   Yves Giraud-Cabantous 1, 4–6
  Louis Rosier 1, 4–6
  Philippe Étancelin 1, 5
  Eugène Martin 1, 4
  Raymond Sommer 6
Imagine Concurent Constructor Motor Șasiu Pneu Numele pilotului Etape
Piloți

Piloții și echipele private care nu și-au construit propriul șasiu și au folosit șasiurile constructorilor existenți sunt arătați mai jos.

Concurent Constructor afiliat Motor Șasiu Pneu Piloți
Numele pilotului Etape
  Scuderia Ambrosiana Maserati Maserati 4CLT 1,5 L4s 4CLT/48 D   David Murray 1, 7
  David Hampshire 1, 6
  Reg Parnell 6
  Joe Fry Maserati Maserati 4CL 1,5 L4s 4CL D   Joe Fry 1
  Brian Shawe-Taylor 1
  Ecurie Belge Talbot-Lago Talbot 23CV 4,5 L6 T26C D   Johnny Claes 1–2, 4–7
  Enrico Platé Maserati Maserati 4CLT 1,5 L4s 4CLT/48 P   Toulo de Graffenried 1–2, 4, 7
  Birabongse Bhanudej 1–2, 4, 7
  Scuderia Achille Varzi Maserati Maserati 4CLT 1,5 L4s
Maserati 4CL 1,5 L4s
4CLT/48
4CL
P   José Froilán González 2, 6
  Alfredo Pián 2
  Nello Pagani 4
  Toni Branca 4
  Philippe Étancelin Talbot-Lago Talbot 23CV 4,5 L6 T26C
T26C-DA
D   Philippe Étancelin 2, 4, 6–7
  Eugène Chaboud 6
  Ecurie Rosier Talbot-Lago Talbot 23CV 4,5 L6 T26C
T26C-GS
D   Louis Rosier 2, 7
  Henri Louveau 7
  Peter Whitehead Ferrari Ferrari 125 F1 1,5 V12s 125 D
P
  Peter Whitehead 2, 6–7
  Ecurie Bleue Talbot-Lago Talbot 23CV 4,5 L6 T26C D   Harry Schell 4
  Pierre Levegh Talbot-Lago Talbot 23CV 4,5 L6 T26C D   Pierre Levegh 5–7
  Raymond Sommer Talbot-Lago Talbot 23CV 4,5 L6 T26C D   Raymond Sommer 5, 7
  Ecurie Lutetia Talbot-Lago Talbot 23CV 4,5 L6 T26C D   Eugène Chaboud[b] 5–6
  Antonio Branca Maserati Maserati 4CL 1,5 L4s 4CL P   Toni Branca 5
  Charles Pozzi Talbot-Lago Talbot 23CV 4,5 L6 T26C D   Charles Pozzi 6
  Louis Rosier 6
  Clemente Biondetti Ferrari Jaguar XK 3,4 L6 Biondetti/166 SC P   Clemente Biondetti 7
  Paul Pietsch Maserati Maserati 4CLT 1,5 L4s 4CLT/48 P   Paul Pietsch 7
  Guy Mairesse Talbot-Lago Talbot 23CV 4,5 L6 T26C D   Guy Mairesse 7
Concurent Constructor afiliat Motor Șasiu Pneu Numele pilotului Etape
Piloți
  • Notă: Tabelele de mai sus nu includ piloții și echipele care au participat doar la cursa de Campionat Mondial de la Indianapolis.

Calendar modificare

Următoarele șase Mari Premii și Indianapolis 500 au avut loc în 1950.

1.   2.   3.   4.  
Marele Premiu al Marii Britanii
13 mai
Marele Premiu al Principatului Monaco
21 mai
Indianapolis 500
30 mai
Marele Premiu al Elveției
4 iunie
 
Silverstone (P)
 
Monaco (S)
 
Indianapolis (P)
 
Bremgarten (S)
5.   6.   7.  
Marele Premiu al Belgiei
14 iulie
Marele Premiu al Franței
29 iulie
Marele Premiu al Italiei
16 septembrie
 
Spa-Francorchamps (S)
 
Reims-Gueux (S)
 
Monza (P)
(P) - pistă; (S) - stradă.

Rezultate modificare

La acest prim sezon al Campionatului Mondial au participat 14 echipe (4 de uzină și 10 independente). Pe lângă acestea, la cursele disputate în Europa au luat startul și o serie de mașini private. Cursa Indianapolis 500 s-a desfășurat exclusiv între echipe, constructori și piloți americani. Șasiurile, motoarele și numerele mașinilor au variat de la cursă la cursă.

Etapa Mare Premiu Pole position Cel mai rapid tur Pilotul câștigător Constructorul câștigător Pneu
1   Marele Premiu al Marii Britanii   Giuseppe Farina   Giuseppe Farina   Giuseppe Farina   Alfa Romeo P
2   Marele Premiu al Principatului Monaco   Juan Manuel Fangio   Juan Manuel Fangio   Juan Manuel Fangio   Alfa Romeo P
3   Indianapolis 500[c]   Walt Faulkner   Johnnie Parsons   Johnnie Parsons   Kurtis Kraft-Offenhauser F
4   Marele Premiu al Elveției   Juan Manuel Fangio   Giuseppe Farina   Giuseppe Farina   Alfa Romeo P
5   Marele Premiu al Belgiei   Giuseppe Farina   Giuseppe Farina   Juan Manuel Fangio   Alfa Romeo P
6   Marele Premiu al Franței   Juan Manuel Fangio   Juan Manuel Fangio   Juan Manuel Fangio   Alfa Romeo P
7   Marele Premiu al Italiei   Juan Manuel Fangio   Juan Manuel Fangio   Giuseppe Farina   Alfa Romeo P

Clasamentul Campionatului Mondial al Piloților modificare

Punctele au fost acordate pe o bază de 8–6–4–3–2 primilor cinci clasați în fiecare cursă, cu un punct suplimentar revenind pilotului care a stabilit cel mai rapid tur al cursei (dacă cel mai rapid tur a fost realizat de mai mulți piloți, punctul s-a împărțit egal la fiecare pilot). Punctele pentru piloții care au condus aceeași mașină au fost împărțite în mod egal, indiferent de cine a condus mai multe tururi. Doar cele mai bune patru rezultate au fost luate în considerare pentru Campionatul Mondial. FIA nu a acordat o clasificare în campionat acelor piloți care nu au obținut puncte.

Poz. Pilot GBR
 
MCO
 
500
 
SUI
 
BEL
 
FRA
 
ITA
 
Puncte
1   Giuseppe Farina 1P
R
Ret 1R 4P
R
7 1[d] 30
2   Juan Manuel Fangio Ret 1P
R
RetP 1 1P
R
RetP
R
/ Ret
27
3   Luigi Fagioli 2 Ret 2 2 2 (3) 24 (28)
4   Louis Rosier 5 Ret 3 3 6 4 13
5   Alberto Ascari 2 Ret 5 NS Ret / 2 11
6   Johnnie Parsons 1R 9
7   Bill Holland 2 6
8   Prince Bira Ret 5 4 Ret 5
9   Peter Whitehead NS 3 7 4
=   Louis Chiron Ret 3 9 Ret Ret 4
=   Reg Parnell 3 Ret 4
=   Mauri Rose 3 4
13   Dorino Serafini 2 3
=   Yves Giraud-Cabantous 4 Ret Ret 8 3
=   Raymond Sommer 4 Ret Ret Ret Ret 3
=   Robert Manzon Ret 4 Ret 3
=   Cecil Green 4 3
=   Philippe Étancelin 8 Ret Ret Ret 5 5 3
19   Felice Bonetto 5 Ret NS 2
20   Eugène Chaboud Ret 5 1
=   Joie Chitwood 5 1
=   Tony Bettenhausen 5 1
  Toulo de Graffenried Ret Ret 6 6 0
  Bob Gerard 6 6 0
  Luigi Villoresi Ret Ret 6 NS 0
  Lee Wallard 6 0
  Charles Pozzi 6 0
  Johnny Claes 11 7 10 8 Ret Ret 0
  Cuth Harrison 7 Ret Ret 0
  Pierre Levegh 7 Ret Ret 0
  Walt Faulkner 7P 0
  Nello Pagani 7 0
  Harry Schell Ret 8 0
  George Connor 8 0
  Geoffrey Crossley Ret 9 0
  David Hampshire 9 Ret 0
  Paul Russo 9 0
  Toni Branca 11 10 0
  Pat Flaherty 10 0
  Brian Shawe-Taylor 10 0
  Joe Fry 10 0
  Myron Fohr 11 0
  Duane Carter 12 0
  Mack Hellings 13 0
  Jack McGrath 14 0
  Troy Ruttman 15 0
  Gene Hartley 16 0
  Jimmy Davies 17 0
  Johnny McDowell 18 0
  Walt Brown 19 0
  Spider Webb 20 0
  Jerry Hoyt 21 0
  Walt Ader 22 0
  Jackie Holmes 23 0
  Jim Rathmann 24 0
  Joe Kelly NC 0
  Franco Rol Ret Ret Ret 0
  Eugène Martin Ret Ret 0
  José Froilán González Ret Ret 0
  David Murray Ret Ret 0
  Maurice Trintignant Ret Ret 0
  Leslie Johnson Ret 0
  Peter Walker Ret 0
  Tony Rolt Ret 0
  Bill Schindler Ret 0
  Jimmy Jackson Ret 0
  Sam Hanks Ret 0
  Dick Rathmann Ret 0
  Duke Dinsmore Ret 0
  Henry Banks Ret 0
  Fred Agabashian Ret 0
  Bayliss Levrett Ret 0
  Bill Cantrell Ret 0
  Guy Mairesse Ret 0
  Paul Pietsch Ret 0
  Clemente Biondetti Ret 0
  Henri Louveau Ret 0
  Franco Comotti Ret 0
  Consalvo Sanesi Ret 0
  Piero Taruffi Ret 0
  Alfredo Pián NS 0
Poz. Constructor GBR
 
MCO
 
500
 
SUI
 
BEL
 
FRA
 
ITA
 
Puncte
Legendă
Culoare Rezultat
Auriu Câștigător
Argintiu Locul 2
Bronz Locul 3
Verde Alte locuri care punctează
Albastru Alte locuri
Nu s-a clasat, dar a terminat cursa (NC)
Purpuriu Nu s-a clasat, retras (Ret)
Negru Descalificat (DSC)
Alb Nu a luat startul (NS)
Cursă anulată (C)
Roșu Nu s-a calificat (NSC)
Fără culoare Doar s-a antrenat (DSA)
Exclus (EX)
Nu a participat (celulă goală)
Adnotare Însemnătate
P Pole position
R Cel mai rapid tur
(6) Rezultatul nu a fost luat în considerare pentru CM
1 A împărțit mașina cu unul sau mai mulți piloți

Curse neincluse în Campionatul Mondial modificare

Aceste curse, deși s-au desfășurat tot în anul 1950, nu au contat în clasamentul Campionatului Mondial.

Nume Nume oficial Circuit Dată Câștigător Constructor Detalii
  Marele Premiu Pau XI Pau Grand Prix Pau 10 aprilie   Juan Manuel Fangio   Maserati Detalii
  Trofeul Glover II Richmond Trophy Goodwood 10 aprilie   Reg Parnell   Maserati Detalii
  Marele Premiu San Remo V San Remo Grand Prix San Remo 16 aprilie   Juan Manuel Fangio   Alfa Romeo Detalii
  Marele Premiu al Parisului IV Grand Prix de Paris Montlhéry 30 aprilie   Georges Grignard   Talbot-Lago Detalii
  Trofeul Imperiului Britanic XII British Empire Trophy Douglas 15 iunie   Bob Gerard   ERA Detalii
  Marele Premiu Bari IV Gran Premio di Bari Bari 9 iulie   Giuseppe Farina   Alfa Romeo Detalii
  Jersey Road Race IV J.C.C. Jersey Road Race Jersey 13 iulie   Peter Whitehead   Ferrari Detalii
  Marele Premiu Albigeois XII Circuit de l'Albigeois Albi 16 iulie   Louis Rosier   Talbot-Lago Detalii
  Marele Premiu al Țărilor de Jos I Grote Prijs van Nederland Zandvoort 23 iulie   Louis Rosier   Talbot-Lago Detalii
  Marele Premiu al Națiunilor III Grand Prix des Nations Geneva 30 iulie   Juan Manuel Fangio   Alfa Romeo Detalii
  Trofeul Nottingham I Nottingham Trophy Gamston 7 august   David Hampshire   Maserati Detalii
  Trofeul Ulster IV Ulster Trophy Dundrod 12 august   Peter Whitehead   Ferrari Detalii
  Cupa Acerbo XIX Coppa Acerbo Pescara 15 august   Juan Manuel Fangio   Alfa Romeo Detalii
  Trofeul Sheffield Telegraph I Sheffield Telegraph Trophy Gamston 19 august   Cuth Harrison   ERA Detalii
  Trofeul Internațional BRDC II BRDC International Trophy Silverstone 26 august   Giuseppe Farina   Alfa Romeo Detalii
  Trofeul Goodwood III Goodwood Trophy Goodwood 30 septembrie   Reg Parnell   BRM Detalii
  Marele Premiu Penya Rhin X Gran Premio de Penya Rhin Pedralbes 29 octombrie   Alberto Ascari   Ferrari Detalii

Note modificare

  1. ^ a b c Alta, Cooper și ERA au intrat în campionat doar în calitate de constructori de șasiu.
  2. ^ Chaboud și-a înscris inițial propriul Talbot pentru Marele Premiu al Franței, dar nu a început cursa și, în schimb, a condus împreună cu Philippe Étancelin.[10]
  3. ^ Cursele de Mare Premiu ale Campionatului Mondial au fost deschise mașinilor de Formula 1 FIA, cu excepția cursei Indianapolis 500, care a contat și pentru Campionatul AAA din 1950 și a fost limitată doar la Mașinile din Campionatul American.
  4. ^ Giuseppe Farina și-a adjudecat matematic titlul la piloți la Marele Premiu al Italiei.

Referințe modificare

  1. ^ a b World Championship of Drivers, 1974 FIA Yearbook, Grey section, pages 118 & 119
  2. ^ „British GP, 1950 Race Report”. grandprix.com. Accesat în . 
  3. ^ „Monaco GP, 1950 Race Report”. grandprix.com. Accesat în . 
  4. ^ „United States GP, 1950 Race Report”. grandprix.com. Accesat în . 
  5. ^ „Swiss GP, 1950 Race Report”. grandprix.com. Accesat în . 
  6. ^ „Belgian GP, 1950 Race Report”. grandprix.com. Accesat în . 
  7. ^ „French GP, 1950 Race Report”. grandprix.com. Accesat în . 
  8. ^ „Italian GP, 1950 Race Report”. grandprix.com. Accesat în . 
  9. ^ „Formula 1 1950”. OldRacingCars. Accesat în . 
  10. ^ „Grand Prix de l'ACF (French Grand Prix) -Reims, 2 Jul 1950”. OldRacingCars. Accesat în .