Deschide meniul principal

Gheba de brad

specie de ciupercă
(Redirecționat de la Galerina marginata)

Galerina marginata (August Batsch, 1789 ex Robert Kühner (1935), sin. Pholiota marginata (August Batsch, 1789 ex Lucien Quélet, 1872), din încrengătura Basidiomycota, în familia Hymenogastraceae și de genul Galerina,[1] denumită în popor ghebă de brad,[2] este, împreună cu variația ei brună Galerina tomnatica, una din cele mai otrăvitoare ciuperci cunoscute. Acest burete este o specie saprofită care crește în grupuri cu multe exemplare pe cioturi și bușteni în putrefacție și se poate găsi în România, Basarabia și Bucovina de Nord în primul rând în păduri de conifere, mai rar în cele foioase, de la câmpie până la munte. O regăsim pe tot parcursul anului, dar perioada favorită de dezvoltare o are din septembrie până în noiembrie.[3][4]

Galerina marginata sin. Pholiota marginata
Gifthauebling.jpg
Ghebă de brad
Clasificare științifică
Domeniu: Eucariote
Regn: Fungi
Diviziune: Basidiomycota
Clasă: Agaricomycetes
Ordin: Agaricales
Familie: Hymenogastraceae
Gen: Galerina
Specie: G. marginata
Nume binomial
Galerina marginata
(Batsch) Kühner (1935)
Sinonime
  • Agaricus marginatus Batsch (1789)
  • Agaricus unicolor Vahl (1792)
  • Agaricus autumnalis Peck (1872)
  • Pholiota marginata (Batsch) Quél. (1872)
  • Pholiota unicolor (Vahl) Gillet (1872)

Pholiota unicolor (Vahl) Gillet, Hyménomycètes (Alençon): 436 (1876)

  • Galerina unicolor (Vahl) Singer (1936)
  • Galerina venenata (Vahl) Singer (1953)
  • Galerina autumnalis (Peck) A.H.Sm. & [Singer (1964)
Toxic.png

DescriereModificare

 
Bres.: Pholiota marginata
  • Pălăria: are un diametru de 1,5–4 cm, este destul de subțire, la început convexă, turtit conică, aplatizând odată cu maturizarea, cu marginea ondulată și canelată. Cuticula este umedă și lipicioasă la exemplarele tinere, fiind netedă și câteodată brăzdată. Coloritul variază între un brun de scorțișoară și ocru-deschis, dar în totdeauna cu partea centrală mai închisă la culoare.
  • Lamelele: sunt înguste, aderate până ușor decurente la picior, aglomerate și înalte, bifurcate și adesea ondulate, la început gălbui-maronii, devenind cu vârsta maronii ca cuticula. Când este tânăr, buretele prezintă o cortină deasă și ocru-albicioasă (rest al vălului parțial = velum partiale) care rupe după scurt timp și dispare odată cu maturizarea, rămășitele devenind parte a marginii pălăriei precum al inelului în jurul tijei.
  • Sporii: sunt deschis maronii, ovoidali până elipsoidali în formă de alună cu o membrană (suprafață) groasă, verucoasă, plină de riduri, cu o depresiune netedă, unde sporul a fost odată atașat prin sterigma la basidie (celula care poartă spori) precum cu un apendice la bază, fiind mai slab ornamentați în această zonă. Au o mărime de 8-10 cu 5-6,5 microni. Pulberea lor este maroniu-ruginie. Basidiile poartă 4 spori (rareori numai două), sunt aproximativ cilindrice, cu o bază ușor conică și măsoară 21-29 cu 5-8,4 microni.[5]
  • Piciorul: are o înălțime de 4–7 cm și o lățime de 0,3-0,7 cm, este cilindric, foarte subțire, arcuit când crește în grup, uscat și gol pe interior, fin brumat și aproape albicios spre cuticulă, iar mătăsos cu nuanțe de ocru spre bază, mereu cu un aspect fibros. Prezintă o zonă inelară chiar și la exemplarele mai bătrâne. Când este tânăr, prezintă o manșetă (rest al vălului parțial = velum partiale) albicios, ce a acoperit originar lamelele, pierzând-o odată cu maturizarea.
  • Carnea: este moale, maronie, subțire, nesemnificativă, cu miros și gust de făină proaspătă.[3][4]

ToxicitateModificare

Galerina marginata precum variația ei Galerina tomnatica, dețin otravă cu acțiune plasmotoxică accentuată. Amatoxinele conținute (amanitinele α, β, γ, δ, ε), derivate ale octapeptidelor biciclice, sunt responsabile pentru o insuficiență hepatică severă. Mai departe toxinele acționează asupra sistemului nervos. Se intensifică musculatura stomacului, are loc secreția intensă al sucului gastral, apare diaree și vomă. Aceste ciuperci sunt responsabile pentru intoxicații mortale prin ingestie. Primele simptome apar, cam târziu, după 8-72 de ore după consumarea lor. Se lecuiește foarte greu cu ajutorul fala- și amatoxinei (antidotul Antanamid, câștigat din Amanita phalloides), Penicilinei G, Thioctacidului (medicament pe bază de acid lipoic) precum vitaminelor C și K. Pentru o investigație științifică au fost culese 27 de Galerina marginata în diferite locații franceze. Cantitatea de amanitină în diverse exemplare acestei specii a fost mai mare decât cele din unele Amanita phalloides.[6][7]

ConfuziiModificare

Galerina marginata se confundă cu alte specii saprofite crescătoare pe lemn atrofiat. Dar ea are în totdeauna partea centrală a cuticulei mai închisă la culoare. Acest fapt este unul din caracteristicile pe baza căreia poate fi recunoscută față de delicioasele Kuehneromyces mutabilis, sin. Pholiota mutabilis (gheba ciobanilor),[8] Laccaria proxima,[9] Flammulina velutipes (ciuperca de iarnă),[10] plus circumstanța, că aceste se usucă de la margine către centru, Psathyrella candolleana,[11] sau Psathyrella piluliformis.[12]. Mai departe o confuzie este posibilă cu Agrocybe praecox (comestibilă),[13] Hypholoma fasciculare[14] sau Hypholoma lateritium sin. Hypholoma sublateritium (otrăvitor), ambele amare și otrăvitoare,[15] dar și cu gustoasa Hypholoma capnoides.[15] De asemenea există mai multe specii de genul Galerina asemănătoare (de exemplu G. mycenopsis, G. paludosa, G. rubiginosa), cu toate necomestibile și toxice.[16]

Ciuperci asemănătoareModificare

NoteModificare

  1. ^ Index Fungorum
  2. ^ Denumire RO
  3. ^ a b Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 92-93, ISBN 3-405-12124-8
  4. ^ a b Linus Zeitlmayr: „Knaurs Pilzbuch”, Editura Droemer Knaur, München-Zürich 1976, pp. 160, ISBN 3-426-00312-0
  5. ^ Alexander H. Smith, Rolf Singer: „A Monograph of the Genus Galerina”, Editura Hafner Publishing & Co., New York 1964, p. 259-262
  6. ^ Toxinele G. marginata 1
  7. ^ Toxinele G. marginata 2
  8. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 186-187, ISBN 3-405-11774-7
  9. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 248-249, ISBN 3-405-12124-8
  10. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 254-255, ISBN 3-405-11774-7
  11. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 184-185, ISBN 3-405-12116-7
  12. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 86-87, ISBN 3-405-12124-8
  13. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 192-193, ISBN 3-405-12116-7
  14. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 186-187, ISBN 3-405-12116-7
  15. ^ a b Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 180-181, ISBN 3-405-11774-7
  16. ^ J. E. și M. Lange: „BLV Bestimmungsbuch - Pilze”, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna Viena 1977, p. 174-175, ISBN 3-405-11568-2

BibliografieModificare

  • Marcel Bon: „Pareys Buch der Pilze”, Editura Kosmos, Halberstadt 2012, ISBN 978-3-440-13447-4
  • Bruno Cetto, volumele 1-7, vezi note
  • Rose Marie Dähncke: „1200 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau 2004, p. 526, ISBN 3-8289-1619-8
  • Ewald Gerhard: „Der große BLV Pilzführer“ (cu 1200 de specii descrise și 1000 fotografii), Editura BLV Buchverlag GmbH & Co. KG, ediția a 9-a, München 2018, ISBN 978-3-8354-1839-4
  • Jean-Louis Lamaison & Jean-Marie Polese: „Der große Pilzatlas“, Editura Tandem Verlag GmbH, Potsdam 2012, ISBN 978-3-8427-0483-1
  • Hans E. Laux: „Der große Pilzführer, Editura Kosmos, Halberstadt 2001, ISBN 978-3-440-14530-2
  • Till E. Lohmeyer & Ute Künkele: „Pilze – bestimmen und sammeln”, Editura Parragon Books Ltd., Bath 2014, ISBN 978-1-4454-8404-4
  • Axel Meixner: „Chemische Farbreaktionen von Pilzen”, Editura J. Cramer, Lehre 1975
  • Gustav Lindau, Eberhard Ulbrich: „Die höheren Pilze, Basidiomycetes, mit Ausschluss der Brand- und Rostpilze”, Editura J. Springer, Berlin 1928
  • Meinhard Michael Moser: „Röhrlinge und Blätterpilze - Kleine Kryptogamenflora Mitteleuropas”, ediția a 5-ea, vol. 2, Editura Gustav Fischer, Stuttgart 1983

Legături externeModificare