Deschide meniul principal

Genocidul grecilor

uciderea sistematică a populaţiei greceşti otomane⁠(d) creştine, desfăşurat în Anatolia în timpul Primului Război Mondial şi al perioadei imediat următoare (1914-1922)
Genocidul grecilor
Smyrna-vict-families-1922.jpg
Civilii greci își jelesc morții, marele incendiu din Smyrna, 1922
LocImperiul Otoman  Modificați la Wikidata
Data  Modificați la Wikidata
Tip atacgenocid  Modificați la Wikidata
Morți450.000  Modificați la Wikidata

Genocidul grecilor, inclusiv genocidul pontic, a fost uciderea sistematică a populației grecești otomane⁠(d) creștine, desfășurat în Anatolia în timpul Primului Război Mondial și al perioadei imediat următoare (1914-1922) în baza apartenenței religioase și etnice.[1] A fost instigat de guvernul Imperiului Otoman și de mișcarea națională turcă împotriva populației grecești indigene din Imperiu și a cuprins masacre, deportări forțate cu marșuri ale morții⁠(d), expulzări sumare, execuții arbitrare și distrugerea monumentelor culturale, istorice și religioase creștine ortodoxe.[2] Potrivit diferitelor surse, câteva sute de mii de greci otomani au murit în această perioadă.[3] Majoritatea refugiaților și supraviețuitorilor au fugit în Grecia (crescând cu peste un sfert populația anterioară a Greciei).[4] Unii, în special cei din provinciile de est, s-au refugiat în Imperiul Rus învecinat.

Până la sfârșitul anului 1922, majoritatea grecilor din Asia Mică au fugit sau au fost uciși.[5] Cei care au rămas au fost transferați în Grecia în condițiile ultimului schimb de populației între Grecia și Turcia din 1923, care a formalizat exodul și a împiedicat întoarcerea refugiaților. Alte grupuri etnice au fost atacate în mod similar de Imperiul Otoman în această perioadă, între care asirienii și armenii, iar unii cercetători și organizații au recunoscut aceste evenimente ca parte a aceleiași politici de genocid.[6][7][8][9][10]

Aliații din Primul Război Mondial au condamnat masacrele sponsorizate de guvernul otoman drept crime împotriva umanității. Mai recent, International Association of Genocide Scholars⁠(d) a adoptat o rezoluție în 2007, recunoscând drept genocid campania otomană împotriva minorităților creștine din Imperiu, inclusiv a grecilor.[7] Și alte organizații au adoptat rezoluții care recunosc drept genocid campania otomană împotriva acestor minorități creștine, așa cum au făcut-o parlamentele din Grecia, Cipru, Suedia,[11][12] Armenia,[13] Țările de Jos,[14][15] Germania,[16][17] Austria[18][19] și Republica Cehă.[20][21][22]

ContextModificare

La izbucnirea Primului Război Mondial, Asia Mică era diversă din punct de vedere etnic, populația sa cuprinzând turci și azeri, precum și grupurile autohtone care locuiau în regiune înainte de cucerirea turcească, anume grecii pontici, grecii caucazieni, grecii capadochieni⁠(d), armenii, kurzii, zaza, georgienii, cerchezii, asirienii, evreii, și lazii.

Printre cauzele campaniei turcești împotriva populației creștine vorbitoare de limbă greacă s-a numărat teama că aceasta ar fi salutat dușmanii Imperiului Otoman ca eliberatori, și credința din rândul unora dintre turci că, pentru a forma o țară modernă în epoca naționalismului, este necesară înlăturarea de pe teritoriul ei a tuturor minorităților care ar putea amenința integritatea unei națiuni turce bazate pe etnie.[23][24]

Potrivit unui atașat militar german, ministrul de război otoman Ismail Enver a declarat în octombrie 1915 că dorește să „soluționeze problema greacă în timpul războiului ... în același mod în care el cred[e] că rezolv[ă] problema armenească”, referindu-se la genocidul armean.[25] (Germania și Imperiul Otoman erau aliați imediat înainte și în timpul Primului Război Mondial). La , cancelarul Germaniei Theobald von Bethmann-Hollweg⁠(d) raporta că:

Originea minorității greceștiModificare

 
Zonele cu prezență a grecilor anatolieni în 1910. Vorbitorii de greacă demotică cu galben. Grecii pontici⁠(d) cu portocaliu. Grecii capadochieni⁠(d) cu verde și orașele individuale indicate.[27]

Prezența grecească în Asia Mică datează cel puțin de la sfârșitul Epocii Bronzului (1450 î.e.n.). [28] Poetul grec Homer a trăit în regiune în jurul anului 800 î.e.n.[29] Geograful Strabon menționează Smyrna ca fiind primul oraș grecesc din Asia Mică,[30] și numeroase figuri grecești antice erau originare din Anatolia, între care matematicianul Thales din Milet (secolul al VII-lea), filosoful presocratic Heraclit din Efes (secolul al VI-lea î.e.n.) și fondatorul cinismului Diogene din Sinop (secolul al IV-lea î.e.n.). Grecii denumeau Marea Neagră „Euxinos Pontos” sau „marea ospitalieră” și, începând cu secolul al VIII-lea î.e.n., ei au început să navigheze de-a lungul țărmurilor ei și să se stabilească de-a lungul coastei Anatoliei.[30] Cele mai notabile orașe grecești de la Marea Negre erau Trebizonda, Sampsounta, Sinope și Heraclea Pontica.[30]

În perioada elenistică (334 î.e.n.–secolul I î.e.n.), care a urmat cuceririlor lui Alexandru cel Mare, cultura și limba greacă au început să domine chiar și în interiorul Asiei Mici. Elenizarea⁠(d) regiunii a accelerat sub dominația romană și bizantină timpurie, iar din primele secole ale erei noastre, limbile anatoliene locale de origine indo-europeană au dispărut, fiind înlocuite de greaca comună.[31][32][33] Din acest punct până la sfârșitul Evului Mediu, toți locuitorii indigeni din Asia Mică practicau creștinismul (numit ortodox răsăritean după Marea Schismă cu catolicii din 1054) și vorbeau greaca drept limbă maternă.

Cultura grecească rezultată în Asia Mică a înflorit în timpul unui mileniu de dominație (secolul al IV-lea–secolul al XV-lea e.n.) sub Imperiul Roman de Răsărit (Bizantin) predominant elenofon. Cei din Asia Mică au constituit cea mai mare parte a creștinilor ortodocși vorbitori de limbă greacă; astfel, numeroase figuri grecești recunoscute în antichitate târzie, Evul Mediu și Renaștere proveneau din Asia Mică, între care Sfântul Nicolae (270–343 e.n.), retoricianul Ioan Chrysostomos (349–407 e.n.), arhitectul Hagiei Sophia Isidor din Milet⁠(d) (secolul al VI-lea e.n.), mai multe dinastii imperiale, inclusiv Phokas⁠(d) (secolul al X-lea) și Komnenos (secolul al XI-lea), și savanții renascentiști Gheorghe din Trebizonda (1395–1472) și Basilios Bessarion⁠(d) (1403–1472).

Astfel, când popoarele turcice au început cucerirea medievală târzie a Asiei Mici, cetățenii greci bizantini erau cel mai mare grup de locuitori de acolo.[30] Chiar și după cuceririle turcești ale interiorului, coasta muntoasă a Mării Negre din Asia Mică a rămas inima unui stat grecesc creștin, Imperiul din Trapezunt, până la căderea lui definitivă în mâinile turcilor otomani în 1461, la un an după cucerirea otomană a regiunii europene denumită acum Grecia. În următoarele patru secole, localnicii greci din Asia Mică au devenit treptat o minoritate în aceste ținuturi, în timp ce membrii comunității lor au suferit turcificarea⁠(d), convertindu-se la islam pentru a scăpa de obligațiile fiscale oneroase și limitările legale impuse minorităților religioase sau pur și simplu pentru a asimila cultura turcă dominantă acum.[34]

EvenimenteModificare

După Războaiele BalcaniceModificare

Numerele totale ale populației pentru grecii otomani din Anatolia [35]
Recensământul grecesc (1910-1912) Recensământul otoman (1914) Soteriade (1918) [36]
Hüdavendigâr (Prousa) 262319 184424 278421
Konya (Ikonio) 74539 65054 66895
Trabzon (Trebizonda) 298183 260313 353533
Ankara (Angora) 85242 77530 66194
Aydin 495936 319079 622810
Kastamonu 24349 26104 24937
Sivas 74632 75324 99376
İzmit (Nicomedia) 52742 40048 73134
Biga (Dardanele) 31165 8541 32830
Total 1399107 1056357 1618130

Începând cu primăvara anului 1913, otomanii au implementat un program de expulzări și migrații forțate, concentrându-se asupra grecilor din regiunea Mării Egee și a Traciei de Est, a căror prezență în aceste zone a fost considerată o amenințare la adresa securității naționale.[37] Guvernul otoman a adoptat un dublu discurs, care îi permitea să nege responsabilitatea și cunoașterea prealabilă a acestei campanii de intimidare, în timp ce satele creștine erau golite.[38] Implicarea în anumite cazuri a funcționarilor militari și civili locali în planificarea și executarea actelor de violență și a jafurilor anti-grecești i-a determinat pe ambasadorii Greciei, ai Marilor Puteri și Patriarhia să adreseze plângeri Înaltei Porți.[39] În semn de protest împotriva inacțiunii guvernamentale în fața acestor atacuri și a așa-numitului „boicot musulman” al produselor grecești începute în 1913, Patriarhia a închis bisericile și școlile grecești în iunie 1914.[39] În urma presiunii interne, Talaat Paşa a efectuat o vizită în Tracia în aprilie 1914, iar mai târziu în Marea Egee, pentru a cerceta rapoartele și a încerca să atenueze tensiunile bilaterale cu Grecia. În timp ce pretindea că nu are nicio implicare și că nu știe de aceste evenimente, Talaat s-a întâlnit cu Kuşçubașı Eşref, șeful operației de „purificare” a litoralului Mării Egee, în timpul călătoriei sale și l-a sfătuit să aibă grijă să nu fie „vizibil”.[40]

Unul dintre cele mai grave atacuri ale acestei campanii a avut loc în noaptea de , la Phocaea⁠(d) (în greacă Φώκαια), un oraș din Anatolia de Vest, de lângă Smyrna, unde trupele neregulate turcești au distrus orașul⁠(d), ucigând 50[41] sau 100[42] de civili și determinând populația să fugă în Grecia.[43] Martorul ocular francez Charles Manciet a afirmat că atrocitățile la care a asistat în Phocaea erau de natură organizată, menite să încercuiască populațiile țărănești creștine din regiune.[44] Într-un alt atac asupra așezării Serenkieuy, din districtul Menemen, sătenii au format grupuri de rezistență armate, dar numai câțiva au reușit să supraviețuiască, după ce au fost învinși de numeroasele bande neregulate musulmane.[45] În timpul verii aceluiași an, Organizația Specială⁠(d) (Teşkilat-ı Mahsusa), asistată de oficialități ale guvernului și armatei, a recrutat bărbați greci de vârstă militară din Tracia și Anatolia de Vest în batalioane de muncă⁠(d) în care au murit sute de mii de oameni.[46] După ce au fost trimiși sute de kilometri în interiorul Anatoliei, acești recruți au fost folosiți la construcția de drumuri, construcții, excavări de tuneluri și alte lucrări de teren; dar numărul lor a fost redus drastic prin privațiuni și maltratări și prin masacre efective comise de către paznicii otomani.[47]

 
Phocaea⁠(d) în flăcări, în timpul masacrului⁠(d) comis de trupe neregulate turcești în iunie 1914.

În urma unor acorduri similare cu Bulgaria și Serbia, Imperiul Otoman a semnat un mic acord de schimb voluntar de populație cu Grecia la . [48] Un alt astfel de acord a fost semnat la pentru schimbul unor „turci” (adică musulmani) din Grecia cu unii greci din Aydin și Tracia de Vest, după ce turcii i-au izgonit pe acești greci de la casele lor ca răspuns la anexarea mai multor insule de către Grecia.[49][4] Schimbul nu a fost niciodată finalizat din cauza izbucnirii Primului Război Mondial.[49] În timp ce discuțiile privind schimburile de populație erau încă în desfășurare, unitățile de organizații speciale⁠(d) au atacat satele grecești, forțându-i pe locuitorii acestora să renunțe la casele lor pentru Grecia, și înlocuindu-i cu refugiații musulmani.[50]

Expulzarea forțată a creștinilor din Anatolia de Vest, în special a grecilor otomani, are multe asemănări cu politica față de armeni, așa cum observau ambasadorul SUA Henry Morgenthau⁠(d) și istoricul Arnold Toynbee. În ambele cazuri, au jucat un rol și anumiți oficiali otomani, precum Șükrü Kaya, Nazım Bey⁠(d) și Mehmed Reshid⁠(d). Au fost implicate unități ale organizației speciale și batalioane de muncă; și a fost implementat un plan dublu, combinând violența neoficială, sub acoperirea politicii de stat privind populația.[51] Această politică de persecuție și purificare etnică a fost extinsă și în alte părți ale Imperiului Otoman, inclusiv în comunitățile grecești din Pont, Capadochia și Cilicia.[52]

Primul Război MondialModificare

 
Elenismul în Peninsula Balcanică și Anatolia de Vest în timpul și după Primul Război Mondial, cu câteva dintre zonele din Anatolia de Vest și Tracia de Est unde era concentrată populația greacă. Regiunea Pontică nu este reprezentată.

Cu toate acestea, după noiembrie 1914, politica otomană față de populația greacă s-a schimbat; politica statului a fost limitată la migrația forțată a grecilor din zonele de coastă spre hinterlandul anatolian, în special în regiunea Mării Negre, aproape de frontul ruso-turc.[53] Această schimbare de politică se datora cererilor germanilor de a se opri persecuția grecilor otomani, după ce Eleftherios Venizelos a pus această condiție pentru neutralitatea Greciei în convorbirile cu ambasadorul german de la Atena. Venizelos a amenințat, de asemenea, că va întreprinde o campanie similară împotriva musulmanilor care trăiau în Grecia în cazul în care politica otomană nu se schimbă.[54] Guvernul otoman încercat să pună în aplicare această schimbare de politică, dar nu a reușit, iar atacurile, chiar crimele, au continuat să treacă nepedepsite de către oficialii locali din provincii, în ciuda instrucțiunilor repetate prin telegrame trimise de administrația centrală.[55] Violența arbitrară și extorcarea banilor s-au intensificat mai târziu, furnizând venizeliștilor argumente în favoarea aderării Greciei la Antanta.[56]

În iulie 1915, însărcinatul cu afaceri grec a susținut că deportările „nu pot fi altceva decât un război de anihilare împotriva națiunii grecești din Turcia și, ca măsuri ale acestora, s-au pus în aplicare convertiri forțate la islam, cu scopul evident ca, dacă după încheierea războiului, se va mai pute problema intervenției europene pentru protecția creștinilor, să mai fie rămași cât mai puțini dintre ei”.[57] Potrivit lui George W. Rendel de la Foreign Office-ul britanic, până în 1918 „au fost deportați peste 500.000 de greci, dintre care relativ puțini au supraviețuit”.[58] În memoriile sale, ambasadorul Statelor Unite în Imperiul Otoman dintre 1913 și 1916 scria: „Oriunde se adunau grecii în grupuri și sub așa-numita protecție a jandarmilor turci, au fost transportați, cea mai mare parte pe jos, spre interior. Câți dintre ei au fost împrăștiați în această manieră nu se știe cu siguranță, estimările variază oriunde între 200.000 până la 1.000.000.”[59]

În ciuda schimbării de politică, practica evacuării așezărilor grecești și relocarea locuitorilor a fost continuată, deși la scară redusă. Relocările vizau anumite regiuni care erau considerate vulnerabile din punct de vedere militar, nu întreaga populație grecească. După cum consemnează o relatare a Patriarhiei din 1919, evacuarea multor sate a fost însoțită de jafuri și de crime, în timp ce mulți au murit ca urmare a faptului că nu li s-a dat timp să-și facă proviziile necesare sau că au fost mutați in locuri nelocuibile.[60]

 
„Turks Slaughter Christian Greeks”, Lincoln Journal Star⁠(d),  

Politica de stat față de grecii otomani s-a schimbat din nou în toamna lui 1916. Cum forțele Anantei ocupau încă din primăvară Lesbos, Chios și Samos, rușii înaintau în Anatolia și Grecia era pe cale să intre în război de partea aliaților, s-au făcut pregătiri pentru deportarea grecilor care locuiesc în zonele de frontieră.[61] În ianuarie 1917, Talaat Paşa a trimis o telegramă pentru deportarea grecilor din districtul Samsun „treizeci până la cincizeci de kilometri în interior”, având grijă ca totul să se facă „fără agresiuni asupra unor persoane sau bunuri”.[62] Cu toate acestea, executarea decretelor guvernamentale, care a luat o formă sistematică din decembrie 1916, când Behaeddin Shakir⁠(d) a venit în regiune, nu a fost efecutată așa cum s-a ordonat: bărbații au fost luați în batalioane de muncă, femeile și copiii au fost atacați de vecinii musulmani.[63] Astfel, în martie 1917, populația din Ayvalik, un oraș de circa 30.000 de locuitori de pe coasta Mării Egee au fost deportați forțat⁠(d) în interiorul Anatoliei, la ordinul generalului german Liman von Sanders⁠(d). Operațiunea a inclus marșuri ale morții⁠(d), jafuri, torturi și masacre împotriva populației civile.[64] Germanos Karavangelis⁠(d), episcopul de Samsun, a raportat Patriarhiei că treizeci de mii de persoane au fost deportate în regiunea Ankara, iar convoaiele de deportați au fost atacate, multe dintre aceștia fiind uciși. Talaat Paşa a ordonat o anchetă a jafurilor și distrugerilor de sate grecești de către bandiți.[65] Mai târziu, în 1917, au fost trimise instrucțiuni pentru autorizarea ofițerilor militari cu controlul operațiunii și pentru lărgirea domeniului său de aplicare, incluzând acum și persoanele din orașele din regiunea de coastă. Cu toate acestea, în anumite zone populațiile grecești au rămas nedeportate.[66]

Deportați greci au fost trimiși să trăiască în satele grecești din provinciile interioare sau, în unele cazuri, în satele în care trăiau armenii înainte de a fi deportați. Satele grecești evacuate în timpul războiului din cauza preocupărilor militare au fost apoi repopulate cu imigranți și refugiați musulmani.[67] Conform telegramelor trimise provinciilor în această perioadă, bunurile grecești mobile și imobile abandonate nu trebuiau lichidate, ca cele ale armenilor, ci „conservate”.[68]

La , Cossva Anckarsvärd⁠(d), ambasadorul Suediei la Constantinopol, a trimis o depeșă privind decizia de deportare a grecilor otomani:

Potrivit lui Rendel, atrocitățile cum ar fi deportările care implicau marșuri ale morții, înfometarea în lagărele de muncă etc. au fost denumite „masacre albe”.[58] Oficialul otoman Rafet Bey⁠(d) a activat în genocidul grecilor, iar în noiembrie 1916, consulul austriac din Samsun, Kwiatkowski, a declarat că acesta i-a spus: „trebuie să terminăm cu grecii așa cum am făcut cu armenii   ... astăzi am trimis echipe în interior să omoare pe loc orice grec”.[69]

Grecii pontici au răspuns prin formarea de grupări insurgente, care au transportat arme recuperate de pe câmpurile de luptă ale Campaniei Caucazului din Primul Război Mondial sau furnizate direct de armata rusă. În 1920, insurgenții au atins apogeul în ceea ce privește forțele, care numărau 18.000 de bărbați.[70] La , delegații Ozakomului⁠(d) au acceptat să creeze o armată unită, compusă din unități omogene din punct de vedere etnic, iar grecilor li s-a alocat o divizie compusă din trei regimente. Divizia Greacă a Caucazului⁠(d) a fost astfel formată din etnici greci care serveau în unitățile rusești staționate în Caucaz și din recruți răcani din rândul populației locale, inclusiv foști insurgenți.[71] Divizia a luat parte la numeroase lupte împotriva armatei otomane, precum și a trupelor neregulate musulmane și armenești, protejând retragerea refugiaților greci în Caucazul rusesc, până când a fost desființată în urma Tratatului de la Poti.[72]

Războiul Greco-TurcModificare

 
Orașul fantomă Kayakoy⁠(d) (Livisi), sud-vestul Anatoliei, odinioară o așezare locuită de greci.[73] Conform tradiției locale, musulmanii au refuzat să repopuleze locul, deoarece „este infestat cu fantomele livisienilor masacrați în 1915”.[74]

După capitularea Imperiului Otoman, la , acesta a intrat sub controlul de jure al puterilor victorioase ale Antantei. Acesta din urmă nu au reușit însă să aducă în fața justiției pe autorii genocidului,[75] deși în curțile marțiale din Turcia din 1919-20, mai mulți oficiali otomani au fost acuzați că au ordonat masacre împotriva grecilor și armenilor.[76] Astfel, uciderile, masacrele și deportările au continuat sub pretextul mișcării naționale a lui Mustafa Kemal (denumit ulterior Atatürk).[75]

Într-un raport din octombrie 1920, un ofițer britanic descrie consecințele masacrelor de la İznik din nord-vestul Anatoliei, în care el a estimat că cel puțin 100 de cadavre mutilate descompuse de bărbați, femei și copii erau prezente în și în jurul unei peșteri mari de aproximativ 300 de metri în afara zidurilor orașului.[58]

Masacrarea și deportarea sistematice ale grecilor din Asia Mică, program care a intrat în vigoare în 1914, a fost un precursor al atrocităților comise de armatele grecești și turcești în timpul războiului greco-turc, un conflict care a urmat debarcării grecești de la Smyrna[77][78] în mai 1919 și a continuat până la recucerirea Smyrnei de către turci și la Marele Incendiu din Smyrna din septembrie 1922.[79] Rudolph Rummel a estimat numărul morților în incendiu la 100.000[80] de greci și armeni, care au pierit în foc și în masacrele care l-au însoțit. Potrivit lui Norman M. Naimark,⁠(d) „estimările mai realiste variază între 10.000 și 15.000” de victime ale Marelui Incendiu din Smyrna. Aproximativ 30.000 de greci și armeni au fost deportați în interiorul Asiei Mici, dintre care majoritatea au fost executați pe drum sau au murit în condiții brutale.[81] George W. Rendel⁠(d) de la Foreign Office-ul britanic a remarcat masacrele și deportarea grecilor în timpul războiului greco-turc.[58] Potrivit estimărilor lui Rudolph Rummel, între 213.000 și 368.000 de greci anatolieni au fost uciși între 1919 și 1922.[82] Au existat și masacre ale turcilor efectuate de trupele elene în timpul ocupației Anatoliei de Vest din mai 1919 până în septembrie 1922.[79]

Despre masacrele care au avut loc în timpul războiului greco-turc din 1919-1922, istoricul britanic Arnold J. Toynbee scria că debarcările grecești au fost cele care au creat Mișcarea Națională din Turcia condusă de Mustafa Kemal:[83] „grecii din «Pont» și turcii din teritoriile grecești ocupate au fost într-o oarecare măsură victime ale greșelilor inițiale ale dlui Venizelos și ale dlui Lloyd George la Paris”.

Eforturi de ajutorareModificare

 
Fotografia făcută după incendiul de la Smyrna. Textul din interior arată că fotografia a fost realizată de reprezentanți ai Crucii Roșii din Smyrna. Traducere: „Bătrânii și copiii nu au fost cruțați”

În 1917 s-a format o organizație de ajutorare pe nume Comitetul de Ajutorare a Grecilor din Asia Mică⁠(d), drept răspuns la deportările și masacrările grecilor din Imperiul Otoman. Comitetul a colaborat cu Fundația de Ajutorare pentru Orientul Apropiat⁠(d) la distribuirea ajutoarelor pentru grecii otomani din Tracia și Asia Mică. Organizația s-a desființat în vara anului 1921, dar activitatea de ajutorare a grecilor a fost continuată de alte organizații.[84]

Relatări contemporaneModificare

Diplomații germani și austro-ungari, precum și memorandumul din 1922 întocmit de diplomatul britanic George W. Rendel⁠(d) cu privire la „Masacre și persecuții turcești”, au oferit dovezi ale seriilor de masacre sistematice și ale epurărilor etnice ale grecilor din Asia Mică.[58][85] Acesta a citat diverși diplomați, inclusiv ambasadorii germani Hans Freiherr von Wangenheim⁠(d) și Richard von Kühlmann⁠(d), viceconsulului german din Samsun Kuchhoff, ambasadorul Austriei Pallavicini și consulul din Samsun Ernst von Kwiatkowski și agentul oficial neoficial din Angora Signor Tuozzi. Alte persoane citate sunt clerici și activiști, inclusiv misionarul german Johannes Lepsius⁠(d), și Stanley Hopkins de la Fundația de Ajutorare a Orientului Apropiat. Germania și Austria-Ungaria fuseseră aliații Imperiului Otoman în Primul Război Mondial.

 
Smyrna, 1922. Traducere: „Niciunui copil nu i s-a permis să trăiască”

Relatările descriu masacre sistematice, violuri și incendieri ale satelor grecești și atribuie intenția oficialilor otomani, inclusiv premierului otoman Mahmud Sevket Paşa, Rafet Bey⁠(d), Talaat Paşa și Enver Paşa.[58][85]

În plus, The New York Times și corespondenții săi au făcut referiri ample la evenimente, consemnând masacre, deportări, ucideri individuale, violuri, arderea unor sate grecești întregi, distrugerea bisericilor și mănăstirilor ortodoxe grecești, proiecte de „brigăzi de muncă”, jafuri, terorism și alte „atrocități” comise asupra cetățenilor greci, armeni și chiar și asupra cetățenilor britanici și americani și oficialii guvernamentali.[86][87] Presa australiană a relatat și ea evenimentele.[88]

Henry Morgenthau⁠(d), ambasadorul Statelor Unite ale Americii în Imperiul Otoman din 1913 până în 1916, a acuzat „guvernul turc” de o campanie de „terorism revoltător, torturi cu cruzime, sechestrarea femeilor în haremuri, pângărire a fetelor nevinovate, vânzarea multor dintre ele la 80 de cenți fiecare, uciderea a sute de mii de oameni și deportarea și înfometarea în deșert a altor sute de mii, [și] distrugerea a sute de sate și multe orașe”, toate făcând parte din „executarea voită” a unei „scheme de anihilare a creștinilor armeni, greci și sirieni din Turcia”.[89] Cu toate acestea, cu câteva luni înainte de Primul Război Mondial, 100.000 de greci au fost deportați în insulele grecești sau în interior, despre care Morgenthau a declarat, „în mare parte, acestea au fost deportări de bună credință; adică, locuitorii greci au fost efectiv mutați în alte locuri și nu masacrați la grămadă. A fost probabil motivul pentru care lumea civilizată nu a protestat împotriva acestor deportări”.[90]

Consulul general al SUA, George Horton⁠(d), a cărui relatare a fost criticată drept „anti-turcă”,[91][92][93] afirma că: „una dintre cele mai inteligente afirmații vehiculate de propagandiștii turci este aceea că creștinii masacrați erau la fel de răi ca și călăii lor, că era «50 –50»". În această problemă, el comentează: „dacă grecii, după masacrele din Pont și de la Smyrna, ar fi masacrat toți turcii din Grecia, abia atunci s-ar fi ajuns aproape de 50–50”. În calitate de martor ocular, el laudă și grecii pentru „conduita ... față de miile de turci care locuiesc în Grecia, în timp ce erau în desfășurare masacre feroce”, ceea ce, potrivit opiniei sale, a fost „unul dintre cele mai inspirate și frumoase capitole din toată istoria acelei țări”.[94][95]

VictimeModificare

 
Smyrna arzând în timpul marelui incendiu. Conform unor estimări diferite, aproximativ 10.000,[96] până la 100.000[80] de greci și armeni au fost uciși în incendiu și în masacrele care l-au însoțit.
 
Ziar publicat de The Scotsman la , intitulat „Populația greacă a Turciei, o criză la Aivali”
 
Cetățeni din Smyrna care încearcă să ajungă la corăbiile Aliaților în timpul incendiului din Smyrna, 1922. Fotografia fusese făcută din barca de lansare a unui vas de luptă american.

Pentru întreaga perioadă cuprinsă între 1914 și 1922 și pentru întreaga Anatolie, există estimări academice ale numărului de decese cuprinse între 289.000 și 750.000. Cifra de 750.000 este sugerată de politologul Adam Jones⁠(d).[97] Savantul Rudolph Rummel⁠(d) a compilat diferite cifre din mai multe studii pentru a estima limite mai mici și mai mari pentru numărul morților între 1914 și 1923. El estimează că 384.000 de greci au fost exterminați din 1914 până în 1918 și 264.000 din 1920 până în 1922. Numărul total atingând 648.000.[98][99] Istoricul Constantin G. Hatzidimitriou scrie că „pierderea de vieți omenești în rândul grecilor anatolieni în perioada războiului mondial și după acesta a fost de aproximativ 735.370”.[100]

Unele surse contemporane au avansat cifre diferite pentru numărul morților. Guvernul grec a strâns cifre împreună cu Patriarhia și a afirmat că au fost masacrați în total un milion de oameni.[101] O echipă de cercetători americani a descoperit, la începutul războiului, că numărul total de greci uciși se poate apropia de 900.000 de oameni.[102] Edward Hale Bierstadt, în 1924, a afirmat că, „conform mărturiei oficiale, turcii au măcelărit cu sânge rece începând cu 1914 1.500.000 de armeni și 500.000 de greci, bărbați, femei și copii, fără nici cea mai mică provocare.”[103] La , Emanuel Efendi, deputat otoman de Aydin, a criticat purificarea etnică a guvernului precedent și a raportat că 550.000 de greci au fost uciși în regiunile de coastă din Anatolia (inclusiv pe coasta Mării Negre) și în insulele din Marea Egee în timpul deportărilor.[104]

Conform diferitelor surse, numărul grecilor morți în regiunea Pont din Anatolia variază între 300.000 și 360.000.[102] Merrill D. Peterson⁠(d) avansează numărul de 360.000 de morți pentru grecii din Pont.[105] Potrivit lui George K. Valavanis, „pierderea de vieți omenești în rândul grecilor pontici, de la Marele Război (Primul Război Mondial) până în martie 1924, poate fi estimată la 353.000, ca urmare a unor crime, spânzurări și de la pedepse, boli și alte greutăți”.[106] Valavanis a calculat această cifră din evidențele din 1922 ale Consiliului Pontic Central din Atena, pe baza Cărții Negre a Patriarhiei Ecumenice, la care adaugă „50.000 de noi martiri”, care „au ajuns să fie incluși în registru până în primăvara anului 1924“.[107]

UrmăriModificare

Articolul 142 din Tratatul de la Sèvres din 1920, pregătit după Primul Război Mondial, a numit regimul turc „terorist” și a conținut dispoziții „pentru a repara, pe cât posibil, răul provocat indivizilor în timpul masacrelor săvârșite în Turcia în timpul războiului.”[108] Tratatul de la Sèvres nu a fost niciodată ratificat de guvernul turc și în cele din urmă a fost înlocuit de Tratatul de la Lausanne. Tratatul respectiv era însoțit de o „declarație de amnistie”, fără a conține nicio dispoziție cu privire la pedepsirea crimelor de război.[109]

În 1923, un schimb de populație între Grecia și Turcia dus la o încheiere aproape completă a prezenței etnice grecești în Turcia și la un sfârșit similar al prezenței etnice turcești în mare parte din Grecia. Conform recensământului grec din 1928, 1.104.216 de greci otomani au ajuns în Grecia.[110] Este imposibil de știut exact câți locuitori greci din Turcia au murit între 1914 și 1923 și câți etnici greci din Anatolia au fost expulzați în Grecia sau au fugit în Uniunea Sovietică.[111] Unii dintre supraviețuitori și expulzați s-au refugiat în Imperiul Rus învecinat (ulterior, Uniunea Sovietică). Planurile similare pentru un schimb de populație au fost negociate mai devreme, în 1913–1914, între oficialii otomani și greci în timpul primei etape a genocidului grecilor, dar fuseseră întrerupte de izbucnirea Primului Război Mondial.[5][112][5][113]

În 1955, Pogromul din Istanbul a făcut ca majoritatea locuitorilor greci rămași în Istanbul să fugă și să migreze de acolo. Istoricul Alfred-Maurice de Zayas⁠(d) identifică Pogromurile din Istanbul ca o crimă foarte gravă împotriva umanității și afirmă că fuga și migrația mare a grecilor după pogrom corespunde criteriului „intenția de a distruge integral sau parțial” din Convenția privind Genocidul⁠(d).[114]

Recunoașterea genociduluiModificare

TerminologieModificare

Printre victimele atrocităților comise de Armata Turcă naționalistă (1922–23) s-au numărat sute de clerici creștini din Anatolia,[115] inclusiv mitropoliții (de la stânga): Chrysostomos din Smyrna (linșat), Prokopios din Iconium (încarcerat și otrăvit), Grigorie din Kydonies (executat), Euthymios din Zelon (mort în închisoare și spânzurat postum), Ambrosios din Moschonisia (îngropat de viu).

Cuvântul genocid a apărut la începutul anilor ’40, epoca Holocaustului, și a fost avansat de Raphael Lemkin, avocat polonez de origine evreiască. În scrierile sale despre genocid, Lemkin a detaliat soarta grecilor în Turcia.[116] În august 1946, New York Times relata:

„Genocidul nu este un fenomen nou, nici nu a fost ignorat în trecut. ... Masacrarea grecilor și armenilor de către turci a generat acțiuni diplomatice fără pedeapsă. Dacă profesorul Lemkin reușește, genocidul va fi stabilit drept crimă internațională...[117]

Convenția privind prevenirea și pedepsirea crimei de genocid⁠(d) (CPPCG) din 1948 a fost adoptată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite în decembrie 1948 și a intrat în vigoare în ianuarie 1951. Ea definește genocidul în termeni legali. Înainte de crearea cuvântului „genocid”, distrugerea grecilor otomani era cunoscută de greci drept „masacrul” (în greacă: η Σφαγή), „Marea Catastrofă” (η Μεγάλη Καταστροφή), sau „Marea tragedie” (η Μεγάλη Τραγωδία).[118]

Discuțiile academiceModificare

 
Matthaios Kofidis⁠(d), fost parlamentar otoman, se numără printre numeroasele personalități din Pont spânzurate de un „Tribunal Ad-Hoc al Independenței Turce⁠(d)” în Amasya, în 1921.[119]

În decembrie 2007, Asociația Internațională a Cercetătorilor Genocidului⁠(d) (IAGS) a adoptat o rezoluție în care afirma că campania din 1914–23 împotriva grecilor otomani⁠(d) constituie genocid.[7] Utilizând termenul „genocidul grecilor”, rezoluția afirmă că, alături de asirieni, grecii otomani erau supuși unui genocid „similar calitativ” cu genocidul comis de otomani împotriva armenilor. Președintele IAGS, Gregory Stanton, a cerut guvernului turc să recunoască în cele din urmă aceste trei genocide: „Istoria acestor genocide este clară și nu mai există nicio scuză pentru actualul guvern turc, care nu a comis el însuși infracțiunile, să mai nege faptele."[120] Redactată de savantul canadian Adam Jones⁠(d), rezoluția a fost adoptată la cu sprijinul a 83% din toți membrii IAGS cu drept de vot.[121]

Mai mulți specialiști care cercetează genocidul armean, precum Peter Balakian⁠(d), Taner Akçam, Richard Hovannisian⁠(d) și Robert Melson⁠(d), au afirmat totuși că problema trebuia cercetată în continuare înainte de adoptarea unei rezoluții.[122] Manus Midlarsky observă o distincție între afirmațiile despre intenția de genocid împotriva grecilor a oficialilor otomani și acțiunile lor, subliniind limitarea masacrelor la zonele „sensibile” selectate și numărul mare de supraviețuitori greci la sfârșitul războiului. Datorită legăturilor culturale și politice ale grecilor otomani cu puterile europene, susține Midlarsky, genocidul „nu a fost o opțiune viabilă pentru otomani în cazul lor.” [123] Taner Akçam se referă la relatările contemporane care remarcă diferența de tratare de către guvern a grecilor și armenilor otomani în timpul Primului Război Mondial și concluzionează că „în ciuda politicilor de război din ce în ce mai aspre, în special pentru perioada cuprinsă între sfârșitul anului 1916 și primele luni ale anului 1917, tratamentul aplicat grecilor de către guvern — deși comparabil în unele moduri cu măsurile împotriva armenilor — diferă în sfera de cuprindere, intenție și motivație."[124]

Alți savanți ai genocidului, cum ar fi Dominik J. Schaller și Jürgen Zimmerer, au afirmat totuși că „calitatea genocidară a campaniilor de crime împotriva grecilor” este „evidentă”.[125] Niall Ferguson⁠(d) a făcut o comparație între masacrele sporadice ale comunităților grecești pontice după 1922 și soarta armenilor.[126]

Seminariile și cursurile mai multor universități occidentale examinează evenimentele. Printre acestea se numără Universitatea statului Michigan din Dearborn⁠(d) [127] și Universitatea din New South Wales⁠(d),[128] care are o unitate dedicată de cercetare. Evenimentele sunt, de asemenea, documentate în reviste academice, cum ar fi Genocide Studies International.[129]

PoliticModificare

În urma unei inițiative a deputaților din așa-numita aripă „patriotică” a grupului parlamentar al partidului PASOK aflat guvernare și parlamentari din gruparea conservatoare Noua Democrație,[130] Parlamentul grec a adoptat două legi privind soarta grecilor otomani; prima în 1994 și a doua în 1998. Actele normative au fost publicate în Monitorul oficial la , respectiv la . Decretul din 1994 a afirmat genocidul din regiunea Pont a Asiei Mici și a desemnat 19 mai (ziua când Mustafa Kemal a debarcat la Samsun în 1919) ca zi de comemorare,[131] (numită Ziua comemorării genocidului grecilor pontici[132]) în timp ce Decretul din 1998 a afirmat genocidul grecilor din Asia Mică în ansamblu și a desemnat 14 septembrie ca zi de comemorare.[133] Aceste legi au fost promulgate de președintele Greciei, dar nu au fost imediat puse în aplicare din cauza intervențiilor politice. După ce ziarul de stânga I Avgi a inițiat o campanie împotriva aplicării acestei legi, subiectul a intrat în dezbatere politică. Președintele partidului ecologist de stânga Synaspismos⁠(d), Nikos Konstantopoulos⁠(d) și istoricul Angelos Elefantis,[134] cunoscut pentru cărțile sale despre istoria comunismului grec, au fost două dintre figurile majore ale stângii politice care și-au exprimat opoziția față de decrete. Cu toate acestea, intelectualul și autorul naționalist de stânga⁠(d), parlamentarul[135] George Karabelias, l-au criticat aspru pe Elefantis și pe alții care s-au opus recunoașterii genocidului și i-au numit „istorici revizioniști”, acuzând stânga grecească mainstream de o „evoluție ideologică deformată”. El a spus că pentru stânga greacă, 19 mai este o „zi a amneziei”. [136]

La sfârșitul anilor 2000, Partidul Comunist din Grecia a adoptat termenul de „genocid al ponticilor” (Γενοκτονία Ποντίων) în ziarul său oficial Rizospastis⁠(d) și a participat la evenimente memoriale.[137][138][139]

Republica Cipru a numit oficial și evenimentele „Genocidul grec din Pontul Asiei Mici”.[140]

Ca răspuns la legea din 1998, guvernul turc a dat publicității o declarație care susținea că descrierea evenimentelor drept genocid era „fără nicio bază istorică”. „Condamnăm și protestăm împotriva acestei rezoluții”, afirma o declarație a Ministerului Turc de Externe. „Cu această rezoluție, Parlamentul elen, care de fapt trebuie să-și ceară scuze poporului turc pentru distrugerea pe scară largă și masacrele comise de greci în Anatolia, nu numai că susține politica tradițională grecească de denaturare a istoriei, dar arată și că mentalitatea expansionistă grecească este încă vie”, adăuga declarația.[141]

La 11 martie 2010, Riksdagul Suediei a adoptat o moțiune de recunoaștere „ca act de genocid uciderea armenilor, asirienilor/siriacilor/caldeenilor și grecilor pontici în 1915”.[142]

La 14 mai 2013, guvernului din New South Wales i s-a înaintat o moțiune de recunoaștere a genocidului din partea lui Fred Nile⁠(d) de la Partidul Creștin Democrat⁠(d), și care a fost ulterior adoptată, devenind a patra entitate politică care recunoaște genocidul. [143]

În martie 2015, Adunarea Națională a Armeniei a adoptat în unanimitate o rezoluție de recunoaștere a genocidelor grecilor și asirienilor.[144]

În aprilie 2015, Stările Generale ale Țărilor de Jos și Parlamentul austriac au adoptat rezoluții de recunoaștere a genocidelor grecilor și asirienilor.[145] [146]

Motivele recunoașterii limitateModificare

Națiunile Unite, Parlamentul European și Consiliul Europei nu au făcut nicio declarație conexă. Potrivit lui Constantin Fotiadis, profesor de istorie greacă modernă la Universitatea Aristotel din Salonic⁠(d), unele dintre motivele lipsei recunoașterii mai largi și a întârzierii în obținerea recunoașterii acestor evenimente sunt următoarele:[147][148]

  • Spre deosebire de Tratatul de la Sèvres, Tratatul de la Lausanne din 1923, care l-a înlocuit, nu a făcut nicio referire sau mențiune la aceste evenimente, pecetluind astfel sfârșitul catastrofei din Asia Mică.
  • Un tratat de pace ulterioară (Tratatul de prietenie greco-turc din iunie 1930) între Grecia și Turcia. Grecia a făcut mai multe concesii pentru a rezolva toate problemele deschise între cele două țări în schimbul păcii în regiune.
  • Al Doilea Război Mondial, Războiul Civil, junta militară⁠(d) și agitația politică din Grecia care a urmat au obligat Grecia să se concentreze asupra supraviețuirii și a altor probleme, mai degrabă decât să caute recunoașterea acestor evenimente.
  • Mediul politic al Războiului Rece, în care Turcia și Grecia trebuia să fie aliați — care se confruntau cu un inamic comunist comun — nu adversari sau concurenți.

În cartea sa With Intent to Destroy: Reflections on Genocide, Colin Tatz⁠(d) susține că Turcia neagă genocidul pentru a nu pune în pericol „visul său de nouăzeci și cinci de ani de a deveni farul democrației în Orientul Apropiat”.[149]

În cartea Negotiating the Sacred: Blasphemy and Sacrilege in a Multicultural Society, Elizabeth Burns Coleman și Kevin White prezintă o listă de motive ce explică incapacitatea Turciei de a recunoaște genocidele comise de Junii Turci, scriind:[150]

„Negaționismul turcilor față de genocidul a 1,5 milioane de armeni este oficial, constant, agresiv și crescând an după an de la evenimentele dintre 1915 și 1922. Este finanțat de stat, cu departamente și unități speciale în misiuni în străinătate, al căror scop este de a dilua, contracara, minimiza, trivializa și relativiza orice referință la evenimente ce cuprind un genocid al armenilor, grecilor pontici și creștinilor asirieni din Asia Mică.”

și propun următoarele motive pentru negarea genocidelor de către Turcia:[150]

  • Suprimarea vinovăției și rușinii față de faptul că o națiune războinică, un „far al democrației” așa cum se vedea singură în 1908 (și după aceea), a măcelărit mai multe populații etnice. Democrațiile, se spune, nu comit genocid; ergo, nu se poate ca Turcia să fi făcut aceasta, și ca urmare nici nu a făcut.
  • Un ethos cultural și social al onoarei, o nevoie determinantă și compulsivă de a înlătura orice pată de pe reputația națională.
  • O frică cronică că recunoașterea va conduce la cereri masive de despăgubiri și restituiri.
  • Pentru a depăși frica de fragmentare socială într-o societate care este încă în stare de tranziție.
  • O credință „logică” că deoarece genocidul a fost comis cu impunitate, nici negarea lui nu va întâmpina opoziție sau înfierare.
  • Cunoașterea interiorizată că uriașa industrie negaționistă are impuls de la sine și nu poate fi oprită nici dacă s-ar vrea.”

Genocidul ca model pentru viitoarele crimeModificare

„Modelul” lui Kemal a rămas activ pentru mișcarea nazistă din Republica Germană de la Weimar și din al Treilea Reich până la sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial. Hitler a declarat că se consideră un „discipol” al lui Kemal, pe care l-a numit „steaua [lui] în întuneric”, în timp ce contribuția acestuia din urmă la formarea ideologiei național-socialiste reiese intens din literatura nazistă.[151] Kemal și noua sa Turcie din 1923 au constituit arhetipul „Führerului perfect” și al „bunelor practici naționale” pentru nazism.[152] Presa celui de al Treilea Reich a subliniat „modelul turcesc” și a lăudat continuu „beneficiile” purificărilor etnice și ale genocidului.[153]

De la primii săi pași, Partidul Național Socialist al lui Adolf Hitler a folosit metodele statului turc ca etalon pentru a se inspira. Ziarul oficial nazist Völkischer Beobachter („Observatorul Völkisch”), în numărul său din februarie 1921, sublinia cu admirație într-un articol intitulat „Modelul de urmat”:[154]

Națiunea germană nu va avea într-o bună zi altă variantă să recurgă și la metode turcești.

O publicație nazistă din 1925 lăuda noul stat turc pentru politica sa de „purificare”, care „aruncă elementul grecesc în mare”. Majoritatea scriitorilor celui de al Treilea Reich subliniază că dublul genocid (împotriva grecilor și armenilor) a fost o condiție necesară pentru succesul noii Turcii, NSDAP publicând caracteristic:[155]

Numai prin anihilarea triburilor grecești și armenești din Anatolia a devenit posibilă crearea unui stat național turc și formarea unui corp turcesc de societate neștirbit, într-un singur stat.

LiteraturăModificare

Genocidul grecilor este amintit într-o serie de lucrări moderne.

  • Not Even My Name de Thea Halo⁠(d) este povestea supraviețuirii, la zece ani, a mamei ei, Sano (Themia) Halo (nume originar Euthemia „Themia” Barytimidou, în greaca pontică: Ευθυμία Βαρυτιμίδου),[156][157] în ciuda marșului morții din timpul genocidului grecilor, care i-a anihilat familia. Titlul se referă la faptul că Themia și-a primit numele de Sano din partea unei familii de limbă arabă care nu putea pronunța numele ei grecesc, după ce au luat-o ca slujitoare în timpul genocidului grecilor.[158] Narațiunea este povestită de fiica sa Thea și include pelerinajul lor mamă-fiică în Turcia Pontului, în căutarea casei lui Sano, la șaptezeci de ani de la exilul ei.
  • Numărul 31328⁠(d) este o autobiografie a romancierului grec Elias Venezis⁠(d) care povestește despre experiențele sale din timpul genocidului grecilor într-un marș al morții spre interior, de la casa natală din Ayvali (în greacă Κυδωνίες, transliterat: Kydonies), Turcia. Din cei 3000 de „recrutați” în „brigada sa de muncă” (denumită altfel ''Amele Taburlari'' sau ''Amele Taburu''⁠(d)), doar 23 au supraviețuit. Titlul se referă la numărul (31328) atribuit lui Elias de către armata turcă în timpul marșului morții. Cartea a fost ecranizată sub titlul 1922 de Nikos Koundouros⁠(d) în 1978, film care a fost însă interzis în Grecia până în 1982, din cauza presiunii din partea Turciei, care afirma că permiterea proiecțiilor în Grecia ar deteriora relațiile greco-turce.[159]

MemorialeModificare

 
Coroane de flori⁠(d) după o ceremonie de comemorare la Stuttgart, Germania

Au fost ridicate monumente care comemorează soarta grecilor otomani în toată Grecia, precum și într-o serie de alte țări, inclusiv Australia, Canada, Germania, Suedia și Statele Unite.[160][161]

NoteModificare

  1. ^ Jones, Adam (). Genocide: A Comprehensive Introduction. Routledge. p. 163. ISBN 978-1136937972. 
  2. ^ I. Law (). Mediterranean Racisms: Connections and Complexities in the Racialization of the Mediterranean Region. Palgrave Macmillan UK. p. 54. ISBN 978-1-137-26347-6. 
  3. ^ Jones 2006, pp. 154–55.
  4. ^ a b Howland, Charles P. "Greece and Her Refugees", Foreign Affairs, Consiliul pentru Relații Externe. July 1926.
  5. ^ a b c Matthew J. Gibney, Randall Hansen⁠(d). (). Immigration and Asylum: from 1900 to the Present, Volume 3. ABC-CLIO. p. 377. ISBN 978-1-57607-796-2. The total number of Christians who fled to Greece was probably in the region of I.2 million with the main wave occurring in 1922 before the signing of the convention. According to the official records of the Mixed Commission set up to monitor the movements, the "Greeks' who were transferred after 1923 numbered 189,916 and the number of Muslims expelled to Turkey was 355,635 [Ladas I932, 438–439; but using the same source Eddy 1931, 201 states that the post-1923 exchange involved 192,356 Greeks from Turkey and 354,647 Muslims from Greece]. 
  6. ^ Jones 2010, pp. 171–2.
  7. ^ a b c „Resolution” (PDF). IAGS⁠(d). . .
  8. ^ „Genocide Resolution approved by Swedish Parliament”, News (full text), AM , containing both the IAGS and the Swedish resolutions.
  9. ^ Schaller, Dominik J; Zimmerer, Jürgen (). „Late Ottoman genocides: the dissolution of the Ottoman Empire and Young Turkish population and extermination policies – Introduction”. Journal of Genocide Research⁠(d). 10 (1): 7–14. doi:10.1080/14623520801950820. 
  10. ^ Gaunt, David (), Massacres, Resistance, Protectors: Muslim-Christian Relations in Eastern Anatolia during World War I, Piscataway, NJ: Gorgias, ISBN 9781593333010 
  11. ^ „Sweden to recognize Armenian genocide”. thelocal.se. . Accesat în . 
  12. ^ „Sweden: Parliament Approves Resolution on Armenian Genocide”. loc.gov. . Accesat în . 
  13. ^ „Adoption of declaration to certify that Armenia recognizes Greek and Assyrian genocide: Eduard Sharmazanov”. armenpress.am. . Accesat în . 
  14. ^ „Dutch Parliament Recognizes Greek, Assyrian and Armenian Genocide”. greekreporter.com. . Accesat în . 
  15. ^ „Dutch Parliament Recognizes Assyrian, Greek and Armenian Genocide”. aina.org. . Accesat în . 
  16. ^ „German Bundestag recognizes the Armenian Genocide”. armradio.am. . Accesat în . 
  17. ^ „Bundestag calls Turkish crimes against Armenians genocide”. b92.net. . Accesat în . 
  18. ^ „Austrian Parliament Recognizes Armenian, Assyrian, Greek Genocide”. aina.org. . Accesat în . 
  19. ^ „Austrian Parliament Recognizes Armenian Genocide”. MassisPost. . Accesat în . 
  20. ^ „Czech Parliament Approves Armenian Genocide Resolution”. The Armenian Weekly. . Accesat în . 
  21. ^ „Czech Republic recognizes the Armenian Genocide”. ArmenPress. . Accesat în . 
  22. ^ „Czech Republic Parliament recognizes the Armenian Genocide”. ArmRadio. . Accesat în . 
  23. ^ Bloxham 2005, p. 150.
  24. ^ Levene 1998.
  25. ^ Ferguson 2006, p. 180.
  26. ^ Midlarsky, Manus I. (). The Killing Trap: Genocide in the Twentieth Century. Cambridge University Press. pp. 342–343. ISBN 978-0-521-81545-1. 
  27. ^ Dawkins, R. M. Modern Greek in Asia Minor. A study of dialect of Silly, Cappadocia and Pharasa. Cambridge University Press, Cambridge 1916 (online version)
  28. ^ Kelder, Jorrit (). „The Chariots of Ahhiyawa”. Dacia, Revue d'Archéologie et d'Histoire Ancienne (48–49): 151–160. The Madduwatta text represents the first textual evidence for Greek incursions on the Anatolian mainland... Mycenaeans settled there already during LH IIB (around 1450 BC; Niemeier, 1998, 142). 
  29. ^ Eric Hobsbawm (). Nations and nationalism since 1780 programme, myth, reality. Cambridge, UK: Cambridge University Press. p. 133. ISBN 978-0-521-43961-9. 
  30. ^ a b c d Travis 2009, p. 637.
  31. ^ David Noel Freedman; Allen C. Myers; Astrid Biles Beck (). Eerdmans Dictionary of the Bible. Wm. B. Eerdmans Publishing. p. 61. ISBN 978-0-8028-2400-4. Accesat în . 
  32. ^ Theo van den Hout (). The Elements of Hittite. Cambridge University Press. p. 1. ISBN 978-1-139-50178-1. Accesat în . 
  33. ^ Swain, Simon; Adams, J. Maxwell; Janse, Mark (). Bilingualism in Ancient Society: Language Contact and the Written Word. Oxford [Oxfordshire]: Oxford University Press. pp. 246–266. ISBN 978-0-19-924506-2. 
  34. ^ Hanioğlu, M. Șükrü (). A Brief History of the Late Ottoman Empire. Princeton University Press. p. 36. ISBN 978-0-691-14617-1. The Ottoman state never sought to impose Turkish on subject peoples…Some ethno-religious groups, when outnumbered by Turks, did accept Turkish vernacular through a gradual process of acculturation. While the Greeks of the Peloponnese, Thessaly, Epirus, Macedonia, Thrace, and west Anatolian littoral continued to speak and write in Greek, The Greeks of Cappadocia (Karaman) spoke Turkish and wrote Turkish in Greek script. Similarly, a large majority of Armenians in the empire adopted Turkish as their vernacular and wrote Turkish in Armenian characters, all efforts to the contrary by the Mkhitarist order notwithstanding. The first novels published in the Ottoman Empire in the mid-nineteenth century were by Armenians and Cappadocian Greeks; they wrote them in Turkish, using the Armenian and Greek alphabets. 
  35. ^
  36. ^ Alexandris 1999, pp. 71–2. afirmă că 1918 Harta etnologică ce ilustrează elensmul în Peninsula Balcanică și Asia Mică, întocmită de arheologul grec Georgios Soteriades, este un exemplu al practicii uzuale de umflare a numărului grupului etnic ce trăiește în teritoriile disputate la Conferința de Pace de la Paris.
  37. ^ Akçam 2012, pp. 68 f.
  38. ^ Akçam 2012, p. 71.
  39. ^ a b Akçam 2012, pp. 80–82.
  40. ^ Akçam 2012, pp. 84 f.
  41. ^ Akçam 2012, p. 84.
  42. ^ Turks Slay 100 Greeks. The New York Times, June 17, 1914.
  43. ^ Format:Harvc
  44. ^ A Multidimensional Analysis of the Events in Eski Foça (Παλαιά Φώκαια) on the period of Summer 1914-Emre Erol
  45. ^ Format:Harvc
  46. ^ Hull 2005, p. 273.
  47. ^ King 1922, p. 437.
  48. ^ Akçam 2012, p. 65.
  49. ^ a b Akçam 2012, pp. 65–7.
  50. ^ Akçam 2012, p. 69.
  51. ^ Akçam 2012, pp. 94–96.
  52. ^ Speros Vryonis (). The Great Catastrophes: Asia Minor/Smyrna--September 1922; Constantinople-September 6–7, 1955. Order of Saint Andrew the Apostle. In effect this set off the beginning of the persecution of the Greek communities of Asia Minor, an event gradually spread from the Aegean Turkish coast, inland to Pontos and to Cappadocia and Cilicia in the south 
  53. ^ Akçam 2012, p. 97.
  54. ^ Akçam 2012, pp. 99 f.
  55. ^ Akçam 2012, pp. 100 f.
  56. ^ Akçam 2012, pp. 102–4.
  57. ^ Avedian 2009, p. 40.
  58. ^ a b c d e f Rendel 1922.
  59. ^ Morgenthau 1919, p. 326.
  60. ^ Akçam 2012, pp. 105 f.
  61. ^ Akçam 2012, pp. 109 f.
  62. ^ Akçam 2012, pp. 111.
  63. ^ Akçam 2012, pp. 111 f.
  64. ^ Akçam, 2004, p. 146
  65. ^ Akçam 2012, pp. 112.
  66. ^ Akçam 2012, pp. 113.
  67. ^ Akçam 2012, pp. 113–116.
  68. ^ Akçam 2012, pp. 116–119.
  69. ^ Midlarsky, Manus I (). The Killing Trap: Genocide in the Twentieth Century. Cambridge University Press. pp. 342–43. ISBN 978-0-521-81545-1. Many (Greeks), however, were massacred by the Turks, especially at Smyrna (today's İzmir) as the Greek army withdrew at the end of their headlong retreat from central Anatolia at the end of the Greco-Turkish War. Especially poorly treated were the Pontic Greeks in eastern Anatolia on the Black Sea. In 1920, as the Greek army advanced, many were deported to the Mesopotamian desert as had been the Armenians before them. Nevertheless, approximately 1,200,000 Ottoman Greek refugees arrived in Greece at the end of the war. When one adds to the total the Greeks of Constantinople who, by agreement, were not forced to flee, then the total number comes closer to the 1,500,000 Greeks in Anatolia and Thrace. Here, a strong distinction between intention and action is found. According to the Austrian consul at Amisos, Kwiatkowski, in his November 30, 1916, report to foreign minister Baron Burian: 'on 26 November Rafet Bey told me: "we must finish off the Greeks as we did with the Armenians..." on 28 November Rafet Bey told me: "today I sent squads to the interior to kill every Greek on sight." I fear for the elimination of the entire Greek population and a repeat of what occurred last year.' Or according to a January 31, 1917, report by Chancellor Hollweg of Austria: the indications are that the Turks plan to eliminate the Greek element as enemies of the state, as they did earlier with the Armenians. The strategy implemented by the Turks is of displacing people to the interior without taking measures for their survival by exposing them to death, hunger, and illness. The abandoned homes are then looted and burnt or destroyed. Whatever was done to the Armenians is being repeated with the Greeks. Massacres most likely did take place at Amisos and other villages in Pontus. Yet given the large number of surviving Greeks, especially relative to the small number of Armenian survivors, the massacres apparently were restricted to Pontus, Smyrna, and selected other 'sensitive' regions. 
  70. ^ Agtzidis 1992, pp. 164–165.
  71. ^ Georganopoulos 2010, pp. 227–232.
  72. ^ Georganopoulos 2010, pp. 245–247.
  73. ^ Mariana, Correia; Letizia, Dipasquale; Saverio, Mecca (). VERSUS: Heritage for Tomorrow (în engleză). Firenze University Press. p. 69. ISBN 9788866557418. 
  74. ^ Doumanis, Nicholas (). Before the Nation: Muslim-Christian Coexistence and Its Destruction in Late-Ottoman Anatolia (în engleză). OUP Oxford. p. 99. ISBN 9780199547043. 
  75. ^ a b Hofmann, Tessa. „Yalova/Nicomedia 1920/1921. Massacres and Inter- Ethnic Conflict in a Failing State”. Institut für Diaspora- und Genozidforschung: 3–5. Accesat în . 
  76. ^ Akçam, Taner (). Armenien und der Völkermord: Die Istanbuler Prozesse und die Türkische Nationalbewegung. Hamburg: Hamburger Edition. p. 185. 
  77. ^ Toynbee, p. 270.
  78. ^ Rummel (Chapter 5)
  79. ^ a b Taner Akçam, A Shameful Act⁠(d), p. 322
  80. ^ a b Rudolph J. Rummel, Irving Louis Horowitz⁠(d) (). „Turkey's Genocidal Purges”. Death by Government. Transaction Publishers. p. 233. ISBN 978-1-56000-927-6. 
  81. ^ Naimark, Norman (). Fires of hatred: Ethnic cleansing in 20th century Europe. Harvard University Press. p. 52. ISBN 978-0-674-00994-3. Accesat în . 
  82. ^ Rummel 1998, p. Chapter 5.
  83. ^ Toynbee (1922), pp. 312–313.
  84. ^ Nikolaos Hlamides, "The Greek Relief Committee: America's Response to the Greek Genocide", Genocide Studies and Prevention 3, 3 (December 2008): 375–383.
  85. ^ a b just host. „Welcome aihgs.com - Justhost.com”. Arhivat din original la . Accesat în . 
  86. ^ The New York Times Advanced search engine for article and headline archives (subscription necessary for viewing article content).
  87. ^ Alexander Westwood and Darren O'Brien, Selected bylines and letters from The New York Times Arhivat 7 June 2007 la Wayback Machine., The Australian Institute for Holocaust and Genocide Studies, 2006
  88. ^ Kateb, Vahe Georges (2003). Australian Press Coverage of the Armenian Genocide 1915–1923, University of Wollongong, Graduate School of Journalism
  89. ^ „Morgenthau Calls for Check on Turks”, The New York Times, p. 3,  
  90. ^ Morgenthau 1918, p. 201.
  91. ^ Kırlı, Biray Kolluoğlu (). „Forgetting the Smyrna Fire” (PDF). History Workshop Journal (60): 25–44. Accesat în . 
  92. ^ Roessel, David (). In Byron's Shadow : Modern Greece in the English and American Imagination: Modern Greece in the English and American Imagination. Oxford University Press. pp. 327–8. ISBN 9780198032908. 
  93. ^ Buzanski, Peter Michael (). Admiral Mark L. Bristol and Turkish-American Relations, 1919–1922. University of California, Berkeley. p. 176. 
  94. ^ Horton, p. 267.
  95. ^ Marketos, James L (). „George Horton: An American Witness in Smyrna” (PDF). AHI World. Accesat în . 
  96. ^ Naimark, Norman M. Fires of hatred: ethnic cleansing in twentieth-century Europe (2002), Harvard University Press, pp. 47–52.
  97. ^ Jones 2010, pp. 150–51.
  98. ^ Rummel, R.J. „Statistics Of Turkey's Democide Estimates, Calculations, And Sources”. University of Hawai'i. Accesat în .  Table 5.1B.
  99. ^ Hinton, Alexander Laban; Pointe, Thomas La; Irvin-Erickson, Douglas (). Hidden Genocides: Power, Knowledge, Memory (în engleză). Rutgers University Press. p. 180. ISBN 9780813561646. The foremost expert on genocide statistics, Rudolph Rummel, has estimated that from 1914 to 1918 the Ottomans exterminated up to 384,000, Greeks, while from 1920 to 1922 another 264,000 Greeks were killed by the Nationalists. 
  100. ^ Hatzidimitriou, Constantine G., American Accounts Documenting the Destruction of Smyrna by the Kemalist Turkish Forces: September 1922, New Rochelle, NY: Caratzas, 2005, p. 2.
  101. ^ Jones 2010, p. 150.
  102. ^ a b Jones 2010, p. 166.
  103. ^ Bierstadt, p. 67
  104. ^ Taner Akcam (). A Shameful Act⁠(d). Henry Holt and Company. p. 107. ISBN 978-1-4668-3212-1. 
  105. ^ Peterson, p. 124.
  106. ^ Valavanis, p. 24.
  107. ^ Fotiadis, Konstantinos (). The Genocide of the Pontian Greeks. Thessaloniki: K. & M. Antonis Stamoulis Publications. pp. 61–62. 
  108. ^ „Treaty of Sevres, 1920”. Accesat în . 
  109. ^ Bassiouni, pp. 62–63
  110. ^ Geniki Statistiki Ypiresia tis Ellados (Statistical Annual of Greece), Statistia apotelesmata tis apografis sou plithysmou tis Ellados tis 15–16 Maiou 1928, pg.41. Athens: National Printing Office, 1930. Quoted in Kontogiorgi, Elisabeth (). Population Exchange in Greek Macedonia: The Forced Settlement of Refugees 1922–1930. Oxford University Press. pp. 96, footnote 56. ISBN 978-0-19-927896-1. 
  111. ^ Ascherson p. 185
  112. ^ Sofos, Spyros A.; Özkirimli, Umut (). Tormented by History: Nationalism in Greece and Turkey. C Hurst & Co Publishers Ltd. pp. 116–117. ISBN 978-1-85065-899-3. 
  113. ^ Sofos, Spyros A.; Özkirimli, Umut (). Tormented by History: Nationalism in Greece and Turkey. C Hurst & Co Publishers Ltd. pp. 116–117. ISBN 978-1-85065-899-3. 
  114. ^ "Alfred de Zayas publication about the Istanbul Pogrom" http://projusticia.net/document/istambul_pogrom1.pdf
  115. ^ Vryonis, Speros (). The great catastrophes: Asia Minor/Smyrna--September 1922; Constantinople—September 6&7, 1955 : a lecture (în engleză). Order of Saint Andrew the Apostle. p. 5. It is remarkable to what degree the Orthodox hierarchs and clergy shared the fate of the people and were martyred. According to statistics of the church, of the 459 bishops, metropolitans and clergy of the metropolitanate of Smyrna, some 347 were murdered in an atrocious manner. 
  116. ^ Mcdonnell, MA; Moses, AD (decembrie 2005). „Raphael Lemkin as historian of genocide in the Americas”. Journal of Genocide Research⁠(d). 7 (4): 501–529. doi:10.1080/14623520500349951. .
  117. ^ "Genocide", The New York Times, 26 august 1946
  118. ^ Constantine G. Hatzidimitriou (). American Accounts Documenting the Destruction of Smyrna by the Kemalist Turkish Forces: September 1922. New Rochelle, NY: Caratzas. p. 1. .
  119. ^ Bruce Clark (). Twice a Stranger: The Mass Expulsion that Forged Modern Greece and Turkey. Cambridge, MA: Harvard University Press. pp. 112–114. ISBN 9780674023680. 
  120. ^ (Press release).  Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  121. ^ „International Genocide Scholars Association officially recognizes Assyrian, Greek Genocides”. Assyrian International News Agency⁠(d). . Accesat în . 
  122. ^ Erik Sjöberg, Battlefields of Memory: The Macedonian Conflict and Greek Historical Culture, Umeå Studies in History and Education 6 (Umeå University|series, 2011), p. 170
  123. ^ Manus I. Midlarsky, The Killing Trap: Genocide in the Twentieth Century (Cambridge: Cambridge University Press, 2005) pp. 342–3
  124. ^ Akçam 2012, p. 123.
  125. ^ Schaller, Dominik J.; Zimmerer, Jurgen (). „Late Ottoman genocides: the dissolution of the Ottoman Empire and Young Turkish population and extermination policies”. Journal of Genocide Research. 10 (1): 7–14. doi:10.1080/14623520801950820. 
  126. ^ Ferguson 2006, p. 182.
  127. ^ „Before the Silence”. Accesat în . 
  128. ^ just host. „Welcome aihgs.com - Justhost.com”. Arhivat din original la . Accesat în . 
  129. ^ Genocide Studies International University of Toronto Press
  130. ^ Κωστόπουλος 2007, pp. 266–7.
  131. ^ Format:Cite act.
  132. ^ Tsolakidou, Stella (). „May 19, Pontian Greek Genocide Remembrance Day”. Greek Reporter (în engleză). Accesat în . 
  133. ^ Format:Cite law.
  134. ^ Robert Fisk⁠(d) (). „Athens and Ankara at odds over genocide”. The Independent. London. Arhivat din original la . 
  135. ^ Tsibiridou, Fotini (). „Writing about Turks and Powerful Others: Journalistic Heteroglossia in Western Thrace”. În Theodossopoulos, Dimitrios. When Greeks Think About Turks: The View from Anthropology. Routledge. p. 134. 
  136. ^ George Karabelias (). [Catastrophe or Genocide?] |trans-title= necesită |title= (ajutor). Άρδην [Arden] (în greacă) (38–39) http://www.ardin.gr/?q=node/1285 La |url= lipsește titlul (ajutor). Και εάν η Κυβέρνηση για λόγους πολιτικής σκοπιμότητας θα αποσύρει το Π.Δ., η Αριστερά θα αναλάβει, όπως πάντα, να προσφέρει τα ιδεολογικά όπλα του πολέμου. Ο Άγγελος Ελεφάντης θα γράψει στο ίδιο τεύχος των Νέων πως δεν υπάρχει κανένας λόγος να αναγορεύσομε την 14 Σεπτεμβρίου του 1922 ούτε καν σε ημέρα εθνικής μνήμης. [And while the Government for the sake of political expediency withdraws the Presidential Decree, the Left undertakes, as always, to offer the ideological weapons for this war. Angelos Elefantis writes in the same page of the NEA newspaper (Feb. 24, 2001) that there is no reason to proclaim the 14th of September of 1922 not even to a day of national memory.] 
  137. ^ Pontic Genocide, Responsible is the imperialistic opportunism, 20 May 2009.
  138. ^ Day in Memory of the Pontic Greeks Genocide. The poor in the center of powerful confrontations. 20 May 2010.
  139. ^ rizospastis.gr – Synchroni Epochi (). "Οι λαοί πρέπει να θυμούνται" – ΠΟΛΙΤΙΚΗ – ΡΙΖΟΣΠΑΣΤΗΣ”. ΡΙΖΟΣΠΑΣΤΗΣ. Accesat în . 
  140. ^ „Government Spokesman's written statement on the Greek Pontiac Genocide, yesterday”. Republic of Cyprus Press and Information Office. Accesat în . 
  141. ^ Turkey Denounces Greek 'Genocide' Resolution, Office of the Prime Minister, Directorate General of Press and Information, , accesat în  .
  142. ^ „Motion 2008/09:U332 Genocide of Armenians, Assyrians/Syriacs/Chaldeans and Pontiac Greeks in 1915”. Stockholm: Riksdag. . Arhivat din original la . Accesat în . 
  143. ^ „Fred Nile: Genocide motion not against modern State of Turkey”. PanARMENIAN.Net. Accesat în . 
  144. ^ „Adoption of declaration to certify Armenia recognizes Greek and Assyrian genocides: Eduard Sharmanazov”. Armenpress⁠(d). . 
  145. ^ „Dutch Parliament Recognizes Greek, Assyrian and Armenian Genocide”. Greek Reporter. . 
  146. ^ „Austrian Parliament Recognizes Armenian, Assyrian, Greek Genocide”. Assyrian International News Agency. . 
  147. ^ Fotiadis, 2004 & As summarized by Theophanis Malkidis in his presentation of the 14th volume of Fodiadis' work on the Greek Genocide.
  148. ^ Malkidis Theophanis, Review of the book "Η Γενοκτονία των Ελλήνων του Πόντου" (The Genocide of the Pontic Greeks), vol. 14, Thessaloniki, Herodotos Publishers, 2002–2005. In Greek language.
  149. ^ Colin Martin Tatz (). With Intent to Destroy: Reflections on Genocide. Verso. p. 13. ISBN 978-1-85984-550-9. Accesat în . Turkey, still struggling to achieve its ninety-five-year-old dream of becoming the beacon of democracy in the Near East, does everything possible to deny its genocide of the Armenians, Assyrians and Pontian Greeks. 
  150. ^ a b Coleman, Elizabeth Burns; White, Kevin (), Negotiating the Sacred: Blasphemy and Sacrilege in a Multicultural Society (PDF), pp. 82–83, ISBN 978-1920942472 .
  151. ^ „Atatürk in the Nazi Imagination — Stefan Ihrig | Harvard University Press”. www.hup.harvard.edu (în engleză). Accesat în . 
  152. ^ Ihrig, 2014, σελ. 145: "Atatürk and the New Turkey were constant reference points for the Nazis as part of their own biography, as an example of the perfect Führer story, and as examples of völkisch “good practice” in a variety of aspects"
  153. ^ Ihrig, 2014, σελ. 207: "The vast discussion of the Turkish role model and the New Turkey in the Third Reich media and publications means that the Third Reich had, at least implicitly, continually highlighted the “benefits” of “ethnic cleansing” and genocide."
  154. ^ Ihrig, 2014, σελ. 71: "Just a few days later, on December 16, 1920, the very day the paper was bought by the NSDAP, the Völkischer Beobachter did a complete turnaround and admiringly called Atatürk’s movement “the Turkish nationalists.” Now that it had become the official Nazi party paper, its general interpretation was to change fundamentally. On January 1, 1921, it featured the headline “Heroic Turkey.”21 Barely a month later the paper featured an article with the headline “Turkey— The Role Model” (or “The Pioneer,” Der Vorkämpfer). The Völkischer Beobachter exclaimed: “Today the Turks are the most youthful nation. The German nation will one day have no other choice but to resort to Turkish methods as well.”
  155. ^ Ihrig, 2014, σελ. 183–184: "The minority problem in Anatolia was solved in a very simple fashion... “Only through the annihilation of the Greek and the Armenian tribes in Anatolia was the creation of a Turkish national state and the formation of an unflawed Turkish body of society within one state possible.”
  156. ^ „Συνέντευξη: Η Σάνο Χάλο, η "Γιαγιά των Ποντίων", μέσα από τα μάτια της Θία Χάλο”. 
  157. ^ „Obituary: Sano Themia Halo (1909–2014)”. . 
  158. ^ "A Few Words in Greek Tell of a Homeland Lost," Chris Hedges, The New York Times, September 17, 2000, https://www.nytimes.com/2000/09/17/nyregion/a-few-words-in-greek-tell-of-a-homeland-lost.html
  159. ^ „The Number 31328: The Book of Slavery”. 
  160. ^ „Memorials”, Greek Genocide Memorials, arhivat din original la , accesat în   Parametru necunoscut |df= ignorat (ajutor)
  161. ^ Greek Genocide Monuments 

BibliografieModificare

Relatări contemporaneModificare

Surse secundareModificare

  • Agtzidis, Vlasis (). „Το κίνημα ανεξαρτησίας του Πόντου και οι αυτόνομες Ελληνικές περιοχές στη Σοβιετική Ένωση του μεσοπολέμου” [Mișcarea pentru independența Pontului și regiunile autonome grecești din Uniunea Sovietică în perioada interbelică]. Bulletin of the Asia Minor Studies Center (în Greek). 9 (1): 157–196. doi:10.12681/deltiokms.135. 
  • Akçam, Taner (). A Shameful Act⁠(d). 
  • Akçam, Taner (). The Young Turks' Crime Against Humanity⁠(d). Princeton/Oxford: Princeton University Press. 
  • Georganopoulos, Evripidis (). „Η προσπάθεια σύστασης ελληνικής μεραρχίας Καυκάσου το 1917 και οι λόγοι της αποτυχίας της” [Tentativa de a strânge Divizia Greacă a Caucazului și motifele eșecului ei] (PDF). 1st Panhellenic History Congress (în greacă). 1 (1): 227–251. Accesat în . 
  • Alexandris, Alexis (). „The Greek census of Anatolia and Thrace (1910–1912): a contribution to Ottoman Historical Demography”. În Gondicas, Dimitri; Issawi, Charles. Ottoman Greeks in the age of nationalism: Politics, Economy and Society in the Nineteenth Century (în engleză). Princeton, N.J.: Darwin. pp. 45–76. 
  • Ascherson, Neal (1995). Black Sea, New York: Hill și Wang, ISBN: 0-8090-3043-8.
  • Avedian, Vahagn (), The Armenian Genocide 1915: From a Neutral Small State's Perspective: Sweden (PDF) (unpublished master thesis paper), Uppsala University  .
  • Bassiouni, M. Cherif (1999). Crimes Against Humanity in International Criminal Law, Haga: Kluwer
  • Hulse, Carl (2007). U.S. and Turkey Thwart Armenian Genocide Bill, The New York Times, 26 octombrie 2007
  • Bierstadt, Edward Hale (), The Great Betrayal; A Survey of the Near East Problem, New York: RM McBride & Co  .
  • Bloxham, Donald (), The Great Game of Genocide: Imperialism, Nationalism, and the Destruction of the Ottoman Armenians, Oxford: Oxford University Press  .
  • Ferguson, Niall (), The War of the World: Twentieth-century Conflict And the Descent of the West, New York: Penguin, ISBN 978-1-59420-100-4 
  • Fotiadis, Constantinos Emm (), The Genocide of the Pontus Greeks by the Turks, 13, 14, Thessaloniki: Herodotus .
  • Hull, Isabel V (), Absolute Destruction: Military Culture and the Practices of War in Imperial Germany, Ithaca: Cornell University Press  .
  • Jones, Adam (), Genocide: A Comprehensive Introduction, Routledge  .
  • ——— () [2006], Genocide: A Comprehensive Introduction, Taylor & Francis, ISBN 978-0-415-48618-7 .
  • Klapsis, Antonis (). „Violent Uprooting and Forced Migration: A Demographic Analysis of the Greek Populations of Asia Minor, Pontus and Eastern Thrace”. Middle Eastern Studies. 50 (4): 622–639. doi:10.1080/00263206.2014.901218. 
  • Κωστόπουλος, Τάσος (). Πόλεμος και Εθνοκάθαρση: Η ξεχασμένη πλευρά μιας δεκαετούς εθνικής εξόρμησης (1912-1922) (în greacă). Atena: Βιβλιόραμα. 
  • Levene, Mark (), „Creating a Modern "Zone of Genocide": The Impact of Nation- and State-Formation on Eastern Anatolia, 1878–1923”, Holocaust and Genocide Studies, 12 (3), pp. 393–433, doi:10.1093/hgs/12.3.393  .
  • Midlarsky, Manus I. (2005). The Killing Trap, Cambridge: Cambridge University Press.
  • Naimark, Norman M. (2001). Fires of Hatred: Ethnic Cleansing in Twentieth-Century Europe, Cambridge și Londra: Harvard University Press.
  • Peterson, Merrill D (), Starving Armenians: America and the Armenian Genocide, 1915–1930 and After, Charlottesville: University of Virginia Press  .
  • Rummel, RJ. „Statistics of Democide”. Chapter 5, Statistics of Turkey's Democide Estimates, Calculations, and Sources. Accesat în . 
  • Tatz, Colin (), With Intent to Destroy: Reflections on Genocide, Essex: Verso, ISBN 978-1-85984-550-9 
  • Travis, Hannibal (), „The Cultural and Intellectual Property Interests of the Indigenous Peoples of Turkey and Iraq”, Texas Weleyan Law Review, 15, pp. 601–80, SSRN 1549804 , The U.N. Declaration on the Rights of Indigenous Peoples requires states to provide an effective remedy to indigenous peoples deprived of their cultural, religious, or intellectual property (IP) without their free, prior and informed consent. The Declaration could prove to be an important safeguard for the indigenous peoples of Iraq and Turkey, the victims for centuries of massacres, assaults on their religious and cultural sites, theft and deterioration of their lands and cultural objects, and forced assimilation. These peoples, among them the Armenians, Assyrians, Greeks, and Yezidis of Turkey and Turkish-occupied Cyprus, and the Armenians, Assyrians, Yezidis, and Mandaeans of Iraq, have lost more than two-thirds of their peak populations, most of their cultural and religious sites, and thousands of priceless artifacts and specimens of visual art. 

Lectură suplimentarăModificare

CărțiModificare

  • Akcam, Taner. From Empire to Republic: Turkish Nationalism and the Armenian Genocide, New York: Zed Books, 2004.
  • Andreadis, George, Tamama: The Missing Girl of Pontos, Atena: Gordios, 1993.
  • Barton, James L (), The Near East Relief, 1915–1930, New York: Russell Sage Foundation  .
  • ———; Sarafian, Ara (decembrie 1998), "Turkish Atrocities": Statements of American Missionaries on the Destruction of Christian Communities in Ottoman Turkey, 1915–1917  .
  • Compton, Carl C. The Morning Cometh, New Rochelle, NY: Aristide D. Caratzas, 1986.
  • The Inter-Allied Commission of Inquiry into the Greek Occupation of Smyrna and Adjoining Territories, Documents of the Inter-Allied Commission of Inquiry into the Greek Occupation of Smyrna and Adjoining Territories (PDF)  .
  • Fotiadis, Konstantinos (), Η γενοκτονία των Ελλήνων του Πόντου [Genocidul grecilor din Pont] (în greacă), Thessaloniki: Herodotos . În paisprezece volume, inclusiv unsprezece volume de materiale (zboruri. 4–14).
  • Karayinnides, Ioannis (), Ο γολγοθάς του Πόντου [Golgotha Pontului] (în Greek), Salonic .
  • King, Charles (2005). The Black Sea: A History, Oxford: Oxford University Press
  • Koromila, Marianna (2002). The Greeks and the Black Sea, Panorama Cultural Society.
  • Morgenthau, Henry sr () [1918], The Murder of a Nation, New York: Armenian General Benevolent Union of America  .
  • ——— (), I Was Sent to Athens, Garden City, NY: Doubleday, Doran & Co  .
  • ——— (), An International Drama, London: Jarrolds  .
  • Hofmann, Tessa, ed. (), Verfolgung, Vertreibung und Vernichtung der Christen im Osmanischen Reich 1912–1922 (în germană), Münster: LIT, pp. 177–221, ISBN 978-3-8258-7823-8  .
  • Housepian Dobkin, Marjorie. Smyrna 1922: the Destruction of a City, New York, NY: Newmark Press, 1998.
  • Lieberman, Benjamin (2006). Terrible Fate: Ethnic Cleansing in the Making of Modern Europe, Ivan R. Dee.
  • de Murat, Jean. The Great Extirpation of Hellenism and Christianity in Asia Minor: the historic and systematic deception of world opinion concerning the hideous Christianity’s uprooting of 1922, Miami, FL (Atena, GR : A. Triantafillis) 1999.
  • Papadopoulos, Alexander. Persecutions of the Greeks in Turkey before the European War: on the basis of official documents, New York: Oxford University Press, filiala americană, 1919.
  • Pavlides, Ioannis. Pages of History of Pontus and Asia Minor, Salonic, GR, 1980.
  • Shaw, Stanford J; Shaw, Ezel Kural, History of the Ottoman Empire and Modern Turkey, Cambridge University  .
  • Dominik J. Schaller; Jürgen Zimmerer, ed. () [2009]. Late Ottoman Genocides: The Dissolution of the Ottoman Empire and Young Turkish Population and Extermination Policies (în engleză). Routledge. ISBN 978-0-415-48012-3. 
  • Erik Sjöberg. THE MAKING OF THE GREEK GENOCIDE Contested Memories of the Ottoman Greek Catastrophe, 2016.
  • Shenk, Robert. "America's Black Sea Fleet - The U.S. Navy Amid War and Revolution,1919-1923", Press Naval Institute, Annapolis Maryland, 2012
  • Totten, Samuel; Jacobs, Steven L (). Pioneers of Genocide Studies (Clt). New Brunswick, NJ: Transaction Publishers. ISBN 978-0-7658-0151-7. 
  • Tsirkinidis, Harry. At last we uprooted them... The Genocide of Greeks of Pontos, Thrace, and Asia Minor, through the French archives, Salonic: Kyriakidis Bros, 1999.
  • Ward, Mark H. The Deportations in Asia Minor 1921–1922, Londra: Liga Anglo-Elenă, 1922.

ArticoleModificare

Legături externeModificare