Deschide meniul principal

George Alboiu

poet român
George Alboiu
Date personale
Născut (75 de ani) Modificați la Wikidata
CetățenieFlag of Romania.svg România Modificați la Wikidata
Ocupațiepoet Modificați la Wikidata
Activitate
Limbilimba română  Modificați la Wikidata
StudiiUniversitatea din București  Modificați la Wikidata

George Alboiu (n. 6 iulie 1944, Roseți, județul Ialomița) este un poet român.

Viața și operaModificare

Ca absolvent al Liceului Nicolae Bălcescu din Călărași, George Alboiu urmează cursurile Facultății de Limba și Literatura Română – Universitatea din București (1963–1967). În anul 1964, a debutat cu poeme în revista bucureșteană, Luceafărul. A publicat următoarele volume de versuri:

  • Câmpia eternă (București, Editura pentru Literatură, 1968).
  • Cel pierdut (București, Editura pentru literatură, 1969).
  • Edenul de piatră (București, Editura Cartea Românească, 1970).
  • Drumul sufletelor (București, Editura Albatros, 1970).
  • Joc în patru, poezii pentru copii (București, Editura Ion Creangă, 1970).
  • Gloria lacrimei (București, Editura Cartea Românească, 1971).
  • Cumplita apoteoză (București, Editura Cartea Românească, 1973).
  • Stâlpi (București, Editura Cartea Românească, 1974).
  • Poeme (București, Editura Eminescu, 1975).
  • Poemele câmpiei (București, Editura Cartea Românească, 1978).
  • Aventura continuă (București, Editura Eminescu, 1980).
  • Metoda șoimului (București, Editura Eminescu, 1981).
  • Turnir (1987).
  • Roata lumii (București, 1994).
  • Câmpia eternă, antologie, cu o prefață semnată de V. F. Mihăescu, București, 2001.

Referințe criticeModificare

Criticul literar Eugen Simion atrage atenția asupra cristalizărilor profunde, „nucleale”, din teritoriul poetic al lui George Alboiu, încă din volumul de debut, Câmpia eternă (1968), câmpurile sale poematice fiind polarizate de un mit: «mitul câmpiei infinite, perene, în care trebuie să citim la prima vedere o reprezentare spațială a existenței, o imagine a vitalității sălbatice, un tropot prelung de cai prin locuri pustii și aride. La acest simbol se adaugă Muntele, de care George Alboiu leagă, de asemenea, anumite reprezentări, cum ar fi, de pildă, aceea a morții. Muntele poate fi locul purificat unde sălășluiesc zeii și sufletele morților, pornite din câmpia plată și tragică, adică din mijlocul existenței comune. Nu-i, firește, numai atât, poezia are și alte straturi, simbolistica ei atinge și puncte mai înalte. Câmpie, Munte, Moarte (Drumul sufletelor, 1970) sunt în fond niște concepte abstracte și neutre. Poezia adevărată vine o dată cu corăbiile sensibilității ce acostează la țărmurile lor. La George Alboiu este vorba de un sentiment copleșitor de singurătate, de o imagine a sfârșitului în ordine cosmică, de o senzație, în fine, de vid și des¬compunere în tradiția eschatologiei romantice. Poetul evocă șapte amurguri și un răsărit foarte trist, scrie nouă elegii, între care ultima este o elegie a stingerii. Alte 16 poeme (în ciclul Drumul sufletelor) sunt dominate de miturile eșecului: Cristos, Daniil în groapa cu lei, Oedip, Sisif, Ovidiu, Orfeu, Don Quijote și Hamlet, toate transpuse în spațiul câmpiei eterne...» (SSra, I, 240).

Tot cu privire la poezia lui George Alboiu, criticul Laurențiu Ulici a observat că «esențială și prezentă în fiecare „act” este tentativa eului liric de a-și asuma convingător și expresiv o foarte grea condiție, anume de a fi simultan creatorul și mar¬torul universului străjuit de „câmpia eternă” și de „muntele singur”, de a fi, cu alte cuvinte, în același timp cel ce rostește (scrie) și cel rostit (scris); din perspectiva acestei tentative, materia magmatică și viscolul de energii din care sunt făcute textele poetice nu reprezintă altceva decât o largă acoladă metaforică a unei memorii afective extrem de laborioase; „apoteoza” spre care tinde dublul efort al poetului echivalează cu adâncirea în memorie până la transcendență (tensiune a po¬eziei lui Alboiu neobservată de comentatori din pricina, poate, a limbajului de factură expresionistă ce domină aceste cărți) și totodată, cu apropierea cosmosului prin exercițiul taumaturgic al Logosului:

Cu capul dat pe spate privesc cerul în ceața
de secol a toamnei se aude bâjbâitul cocorilor.

Ce strein ne-a rămas drumul lor!
Mamă, țâțele tale doi cocori prin ceață au fost.
Din gușile lor tulburi mai picură vreme și rouă
către gura mea care-a supt la țipătul lor.

Zilnic ieșim cu toți în câmpie și privim cum crește cuvântul.
Doar somnul ne mai dezlipește buzele obosite
de pe coaja lui.
Se va ridica deasupra câmpiei
și gurile noastre cu greu îl vor ține.

Sub cuvânt suntem toți...»

(ULrc, I, 170).

Poezia lui George Alboiu – după cum apreciază criticul și istoricul literar Ion Pachia Tatomirescu – pare a fi o imensă monedă de argint, având ca față Bărăganul Celest și ca revers pământul nașterii poetului, Nemuritorul Bărăgan Românesc, ale cărui lanuri de grâu cu spicul cât vrabia întâmpină de-aproape zece mii de ani, în zariștea macilor-eroi, Cavalerul Dunărean. Casa-Mumă-Câmpie este văzută ca o «ancoră aruncată...», ca un «munte Ararat îngropat în Pământ / numai cu marele belciug rămas afară» (Ancestrală – APC, 38); și Bărăganul Celest are un teluric "Drum al Robilor":

Pe lângă Drumul Robilor se-aude
zornăitul drumului curgând în căruțele
vechi ca schelete de păsări arhaice.
Merg fără cai, fără boi alunecând
pe sudoarea cerească din calea robilor.
Loitrele moțăie, stelele
în jurul roților amețesc.
Sub coviltir muntenii se clatină în barbă
trezindu-se când roata izbește un luceafăr
pe jumătate copt în colierul drumului...

(APC, 40).

În volumele publicate din orizontul anului 1980 încoace, elementele terifiantului / apocalipticului sunt trecute în liricul „plan secund“, spre a-și face tot mai mult loc elementele incantatorii ale colindelor creștine / precreștine, ale descântecelor / încântecelor câmpiei, ale cultului Cavalerului Dunărean, ce au germinat în perimetrul Bărăganului teluric / celest, polidimensionând Eterna Câmpie, topos emblematic, cu oglinda-spațiu teluric, din care lucrările ens-ului uman, căile prin preistorii / istorii ale Valahilor / Dacoromânilor din matca Dunării se proiectează / receptează, se reflectă în oglinda-spațiu-celest ca „gospodărire” spirituală autohtonă:

Trece umbra mea prin fața curții mamei mele.
Ea, în fiecare dimineață, mătură întunericul
căzut pe bătătură în timpul nopții.
– Cu cine te-ai înhăitat?
Că ți s-a zdrențuit umbra,
parcă ți-au bârfit umbra
toate gurile topoarelor din sat.
– Mamă, doar cu un vers m-am înhăitat,
un vers uitat dintr-un poem turbat,
ți-aduce oful legat
numai de gânduri pișcat
(ogar galben roata-i face,
șoimel cu aripa-l trage)
viuleț, nevătămat.

(«Colind» – ATur, 16);

ori, în tiparul pur al colindului dunărean-valahic («Colindul Brândușii»):

Zvârliți neamuri
cai în hamuri
și cătați-l
pe la hramuri,
în perete
scris ca sfinții
c-o aripă
de erete
să își laude
părinții.
Îl cătară
nu-l găsiră
lăcrămară
și-l lăsară.
Cată-l mătuși
prin brânduși...

(TGrp, 449 – 451).

Bibliografia de sub sigleModificare

  • APC = George Alboiu, Poemele Câmpiei, București, Ed. Cartea Românească, 1978.
  • ATur = Geoge Alboiu, Turnir, București, Editura Cartea Românească, 1987.
  • SSra, I = Eugen Simion, Scriitori români de azi, vol. I, București, Editura Cartea Românească, 1974; cifra de după siglă indică pagina din ediția a doua, «revăzută și completată», apărută la aceeași editură, în 1978.
  • TGrp = Ion Pachia Tatomirescu, Generația resurecției poetice (1965 – 1970), Timișoara, Editura Augusta, 2005.
  • ULrc, I = ULrc, I = Laurențiu Ulici, Literatura română contemporană: I – promoția 70, București, Editura Eminescu, 1995.