Ioan Moldovan (scriitor)

Ioan Moldovan
Date personale
Născut	21 martie 1952 Mureșenii de Câmpie, România
Decedat	7 septembrie 2024 (72 de ani)
Naționalitate	română
Ocupație	poet, prozator, eseist
Limbi vorbite	limba română
Activitatea literară
Mișcare/curent literar	Mișcarea echinoxistă
Operă de debut	Viața fără nume, Editura Dacia, 1980

Literatura română

Pe categorii

Istoria literaturii române

Evul mediu Secolul 16 - Secolul 17 Secolul 18 - Secolul 19 Secolul 20 - Contemporană

Curente în literatura română

Umanism - Clasicism Romantism - Realism Parnasianism - Simbolism Naturalism - Modernism Tradiționalism - Sămănătorism - Avangardism Suprarealism - Proletcultism Neomodernism - Postmodernism

Scriitori români

Listă de autori de limbă română Scriitori după genuri abordate Romancieri - Dramaturgi (piese de teatru) Poeți - Eseiști Nuveliști - Proză scurtă Literatură pentru copii

Portal România

Portal Literatură

Proiectul literatură

Ioan Moldovan (n. 21 martie 1952, Mureșenii de Câmpie, Cluj – d. 7 septembrie 2024) a fost un poet, eseist, redactor șef al revistei „Familia”. Era membru al Uniunii Scriitorilor din România, al ASPRO și al PEN-Clubului Român.

Biografia și activitatea literară

Familia se stabilește la Cluj (tatăl, milițian, apoi șofer – mama, casnică, o soră mai mare, un frate mai mic). Studii elementare și gimnaziale la Școala Generală Nr. 5 din cartierul Cărămidari; Liceul „George Barițiu”, secția umanistă, absolvit în 1971. Joacă fotbal în echipa liceului, apoi pentru scurt timp la juniorii lui „U” Cluj, scrie poezii, citește la cenaclul „Lucian Blaga” al liceenilor clujeni, debutează în revista „Zorile” a liceului, apoi în suplimentul literar „Preludiu” al „Scînteii tineretului”, este remarcat de Ana Blandiana la Poșta redacției a revistei „Contemporanul” și de Adrian Păunescu în pagina „Ave” a revistei „Tribuna”. În urma eșecului la examenul de admitere la Facultatea de Filologie (pentru care, de altfel, nu se pregătise, intenția sa fiind să dea admitere la regie film – un vis adolescentin –, proiect abandonat pe ultima sută de metri) lucrează din toamnă până în primăvară ca muncitor necalificat la Fabrica de bomboane „Vitadulci”, pentru a nu fi încorporat în armată. În 1972 intră primul la Facultatea de Filologie a Universității „Babeș-Bolyai”– secția română-latină și, începând cu anul al doilea, activează la revista studențească „Echinox”, fiind redactor, apoi secretar de redacție. Este perioada fastă a celui de-al doilea val echinoxist, când este coleg cu alți ucenici ai scrisului (la revistă și cenaclu sub conducerea lui Marian Papahagi – Ion Pop, directorul „Echinox”-ului, se afla în acea perioadă la Paris –, la cursuri, seminarii și grupe de cercetare sub îndrumarea lui Mircea Zaciu și a Ioanei Em. Petrescu) care vor deveni peste ani nume importante ale optzecismului literar: Al. Cistelecan, Nicolae Oprea, Al. Th. Ionescu, Alexandru Vlad, Virgil Mihaiu, Virgil Podoabă, Augustin Pop, Aurel Pantea, Mircea Petean, Ștefan Borbély, Gheorghe Perian, Tudor Dumitru Savu. Scrie și publică poezii, articole, recenzii; în 1976 primește premiul pentru poezie „Primăvara studențească” (Cluj) și al revistei „Amfiteatru” (București). Activitatea: După absolvirea facultății (în 1976, după ce cu un an înainte se căsătorise cu Petronela Pantiș, colegă la facultate și în redacția „Echinox”-ului, anul absolvirii fiind și cel al nașterii primului fiu, Rareș, cel de-al doilea, Vlad, născându-se în 1981, la Baia Mare) lucrează ca dascăl în Maramureș, la Cavnic, Baia Sprie și Baia Mare, continuă să scrie și să publice în publicațiile locale, dar și în revistele clujene, participă la ședințele cenaclurilor „Prisma” și „Nord”. În 1980 debutează editorial cu volumul de poezie Viața fără nume, prefațat generos de Ion Pop, la Editura „Dacia” din Cluj-Napoca. Urmează în 1983 volumul Exerciții de transparență la Editura „Cartea românească” căruia i se acordă premiul UTC pentru poezie și în 1989 volumul Insomnii lângă munți, la aceeași editură (titlul propus, Avantajele insomniei, fusese respins de cenzură). În paralel face parte din colectivul de colaboratori ai Dicționarului de scriitori români coordonat de Mircea Zaciu, Marian Papahagi și Aurel Sasu, redactând peste 40 de articole. În primăvara anului 1989 se încheie perioada maramureșeană, una pe care o consideră fertilă și despre care vorbește întotdeauna cu bucurie și melancolie. În aprilie se mută la Oradea (familia proprie urmându-l din toamnă) fiind primit în redacția celebrei reviste „Familia” unde îl are coleg pe Ion Simuț, el însuși echinoxist; după evenimentele din decembrie 1989, pentru o scurtă perioadă, în redacție vor lucra alți doi echinoxiști – Virgil Podoabă și Gheorghe Perian, iar un al treilea, Traian Ștef, activând în această redacție și în prezent. În ianuarie 1990 este ales redactor șef al „Familiei”.

Din creația sa poetică s-a tradus în maghiară, engleză, germană, albaneză și franceză. Colaborează la numeroase reviste literare din țară. Optzecist născut în laboratoarele ‘Echinoxului' clujean, poetul debutează cu un discurs matur care își păstrează în bună măsură și astăzi forma și structura începutului. Viața fără nume, (1980), volumul de început, desțelenește o arie spirituală proprie, fără convulsii și experimente violente; dimpotrivă, printr-o stăpânire de sine și printr-o luciditate consecventă stării de grație pe care o consemnează, poetul ia pieptiș cărările vieții și ale destinului literar proiectând în albia anonimatului, motive și interogații ale spațiului provinciei pe care eul creator le cerne în pagină, fie sub forma ‘exercițiilor de transparență' și răbdare, fie sub forma insomniilor, a uitării și oboselii de mai târziu. Luând drept martori și confidenți pe Lucrețiu, Horațiu și Eschil pe care i-a buchisit pe băncile facultății, ori pe vreo enigmatică Lavinia, descinsă și ea din personajele livrești, dar adusă în umbra existenței diurne, poetul scrie «perfect senin un poem senin» al tinereții, «despre reflectarea apei în aer/ nota lumina de pe obrazul iubitei/ clătinându-se încolo și încoace». Poemul se naște din notația lucidă care sondează cu prudență realitatea și răsfrângerea ei în sufletul poetului cu o întreagă strategie a reflectării și reflecției, cu un întreg arsenal de observații analitice care îi împânzesc discursul. Fie că își propune să redea «înfățișarea unui om în timpul vorbirii», fie că își întocmește un dosar în care povestește visele, fie că înregistrează cu acuitate mici întâmplări ascunse ori că descoperă coordonate secrete ale ființelor și lucrurilor desprinse de natura lor, autorul configurează «un poem nu destul de ferm/ precum o săgeată ce se răsgândește în timp ce sfâșie aerul/ dintre călău și călău». Întorsătura voit retorică și binevoitoare din finalul poemului precum și interjecțiile, inversiunile ori cuvintele folosite în forma lor arhaică, sugerează, ici și colo, o atitudine ironică, adesea contrapunctică a poemului față de realitate și a poetului față de destin. Chiar lipsa de fermitate acuzată anterior ascunde o indecizie funciară, o legănare metafizică, o lene creatoare care dă senzația de perspectivă a realității dinspre vis și metafizic. Trecerea la Exerciții de transparență (1983) se face printr-un poem amplu cu douăsprezece părți și epilog, Vizionarea unui poem. Aici poetul își trădează, printre rânduri, câteva slăbiciuni și secrete ale facerii poemului („Priviri furișe printre lucruri/ totul în notații simple în jurul lumii simple”) sau își deapănă, într-o manieră ermetică și într-o vădită complicitate cu personajele livrești, caerul existenței ce transpare, liniștită și imperturbabilă și curge lin ca o apă în câmpie: «Acum și aici lumina este de culoarea apei umbrite/ dar eu aș vrea să nu mă grăbesc –/ fără amănunte, fără trucuri, sobru, precis/ Mâine soarele e infinitezimal mai rece/ ca o înjurătură reprimată ieri și azi». Epilogul este o artă poetică de etapă. Gheorghe Perian insistă în portretul pe care i-l dedică în Scriitori români postmoderni, 1996, asupra ‘naivității' și expresionismului înțelese ca un limbaj preexistent în poezia sa. Fie că excită sau nu memoria culturală a cititorului, poemele lui Moldovan reușesc să provoace nenumărate sugestii și să limpezească apele tulburi ale emoției cu ajutorul unui „ermetism de protecție”. Expresia e aplicată de Ion Simuț care observă cu justețe că în Arta răbdării, livrescul «îl resimte dramatic în zona angajării existențiale a poeziei». Poemul Nici o concluzie anticipă această stare de ‘dramatis personae', această scindare pe care ființa și-o asumă între poezie și livresc, între existență și cunoaștere. Tematica morții gravitează în jurul nucleului liric, fie că dă târcoale ființei, fie că e «atotprezentă» ori se insinuează pe «fondul sonor (...) de-afară». Motivul nebuniei, al alienării e invocat în primul poem selectat din Insomnii lângă munți (1989). Steaua craniană e o metaforă a noii căutări, a noii etape, pentru ca într-un alt poem, poetul să aibă intuiția concretă a morții. Nici prezența iubitei nu schimbă peisajul: «Afară se aud doar lunile căzând de-a dura din cer». Ea intră «aproape prăbușită» în orizontul minuțios pregătit al poemului. Strigătul ei și senzația poetului cu «mâna prinsă în capcană» adâncește zbuciumul, declanșează neliniștea, perpetuează insomniile. Cu toate acestea el se simte atras în vârtejul altor «mistere care liniștesc». Unul din ele e și chemarea stranie: «Vino și tu să aruncăm o cheie albă în râu». Bucățile de Scurtă proză din Arta răbdării (1998) exprimă cel mai bine acest interval. Ele curg limpede, au transparență și greutate, au gravitate și profunzime. E un lirism detașat, fortificat, dar deconstruit, în special în textele mai ermetice. Întâlnim chiar parafraze și citate sau false citate (din Eminescu) având o rezonanță parodică și sentimentală. Ființa trece printr-o criză, a morții perpetue, ridiculizată dintr-un unghi proaspăt, antilivresc: «Nimeni să nu intre: mor tot timpul/ Puțină discreție, ce dumnezeu!/ Ce să se vadă, ce-i de văzut în olimpul/ acesta de minereu?/ Stați afară, așteptați, și-așa-s destule/ aici: singurătatea-i o-nghesuială -/ între prima verba și ultima thule/ cineva a întins ritualic o obială.” ‘Noul sezon elegiac' conceput de poet cuprinde, pe lângă dezolare și fatalitate, apăsarea constantă a mainimicului. Tratatul de oboseală (1999) este alcătuit dintr-un calendar subiectiv al trecerii. Poemele alternează cu file dintr-un jurnal personal. Sentimentul trecerii și al vanității este exprimat prin conceptul de oboseală pe care îl afișează cu un aer blazat și indiferent. Alienarea ia forme ciudate: „Am în cap un teanc de coli albe și galbene și le visez”; „Ce am trăit? Când? O uitare devenită carne/ grea și obosită”. Îndoiala, golul, vidul devin forme ale unei oboseli creatoare. E pusă la îndoială până și capacitatea de a se înduioșa, «de viteza morții noastre comune.» Etalând un inventar sărac al întâmplărilor și lucrurilor ce se repetă absurd, poetul deplânge proliferarea nemișcării, sufocarea sălbăticiei, stingerea cruzimii și a simțirii atroce care făceau posibil spectacolul ființei. Tocirea spiritului, sărăcirea imaginației, sentimentul nimicniciei, al inutilității ia forme dramatic-interogative. Tonul duios-elegiac al Duminicii de ianuarie se răsfrânge asupra crizei prin care trece ființa în pragul senectuții: „Ehei nu mai înveți până-i lume să vorbești/ după patruzeci de ani nu te mai duci în povești/ poți lăcrima suspina smiorcăi strânge dinții/ gata te uiți te-ai uitat te uită și cerșetorii și prinții” Compătimirea micilor vietăți, a unei cățelușe triste și obosite, bunăoară, ia forme paradoxale, după cum spectacolul prăbușirii casei cu pereții crăpați ia forme absurde. Registrul absurd se amplifică și în poemul următor («Artur e mort și cântă la cele mai bune/ piane de dincolo») pentru ca apoi să cedeze locul îngrijorării, sfâșierii și chiar smintelii. Alienarea ființei determină răsucirea discursului și, vrând să-și camufleze tristețea, poetul practică vorbirea pe dos, la limitele inteligibilului: «Nici eu, dragă domnule Vincent, n-am dificultăți/ cu exprimarea singurătății, tristeții și absurdului/ Mai ales vineri seara când scribul a fugit în lume/ și uit tot ce n-am vrut să uit/ sau tot ce-am vrut să nu uit». Tratatul de oboseală inventariază situații limită, întâmplări absurde, închipuiri grotești, gesturi disperate între care există o osmoză perfectă și față de care ființa are o atitudine când conciliantă, când provocatoare și bufonă. Dincolo de cele câteva lucruri în care crede («Inspirația. Frumusețea. Misterul. Și Altele.»), poetul manifestă «o mare încredere/ în arta cu care se strică toate în jur». Poate că din această secătuire a ființei, din această biciuire și asaltarea a ei se naște un subtil elogiu al trecerii. Un elogiu al îmbătrânirii și al oboselii care – în final – ia forme sălbatice, de o crudă expresivitate: „Puține se schimbă într-adevăr: cele/ mai multe dispar încet/ Nu înainte de-a-și arăta chipul îmbătrânit// Încheieri: lumini gelatinoase și locuri/ pe unde n-o să mai fii –/ un bocet urcând cu cerneluri/ pentru a strica filigranul/ clipa când scrisa devine ilizibilă// Și nu fâșâitul de mătase al despicării/ ci ruperea meschină și atroce/ a substanței vii». Demonul deconstrucției a pus stăpânire pe spiritul creator. În Interioarele nebune (2002), poetul ia startul într-o competiție și mai gravă cu sine însuși. Ciclul începe cu versul fatalist, „Deja nu mai are nici un sens”, pentru ca în poemul următor, Amintiri letale să observăm cum ironia duioasă face casă bună cu gândul morții. În aceste condiții viața e trăită „de la o propoziție la alta”, iar morții săi, ai poetului, „cântă în continuare unplugged și în pauze spun glumițe”. Reacția asistenței, „noi aplaudăm și râdem” stârnește fiorul nebuniei pe care acest ciclu îl provoacă și îl ilustrează. Poate că nici un poet al generației sale nu a reușit să evidențieze cu atâta spor și să exploreze cu atâta interes filonul oboselii, ‘strategiile însingurării' și ‘interioarele nebune' ca acest Ioan Moldovan, răbdător și insurgent, calm și provocator, înțelept și convingător. Atât de convingător încât poate stârni în același poem, în același vers, sentimente contrare, cu aerul cel mai firesc, de prestidigitator al verbului. În urzeala tare a scrisului său lamentația și ironia, resemnarea și pofta de viață conviețuiesc într-o dialectică fraternă.

Premii literare

• Premiul pentru cartea de poezie, Poesis, 2004;
• Premiul Medias pentru întreaga activitate culturală (2005)
• Premiul de excelență pentru literatură al Primăriei și Consiliului Municipal Oradea (2005)
• Premiul pentru poezie al Revistei „Discobolul” Alba Iulia (2006),
• Premiul Uniunii Scriitorilor Filiala Arad pentru vol. Celălalt pește (2005),
• Premiul pentru poezie al revistei „Transilvania” (Sibiu, 2008):
• Premiul Congresului Național de Poezie, Ediția a III-a, Botoșani, 5-7 iunie 2009.
• Premiul Asociației Uniunii Scriitorilor din Cluj-Napoca și al revistei „Poesis” din Satu Mare În 1993 pentru volumul Arta răbdării (Editura Dacia)
• premiul revistei „UNU” Oradeaîn 1997 pentru volumul Avantajele insomniei

Opera literară

• Viața fără nume, Editura Dacia, 1980
• Exerciții de transparență, Editura Cartea Românească, 1983
• Insomnii lângă munți, Editura Cartea Românească, 1989
• Arta răbdării, Editura Dacia, Cluj, 1993
• Avantajele insomniei, antologie de autor (Editura Helicon, Timișoara), premiul revistei „UNU” Oradea; în 1999
• Tratat de oboseală, Editura Clusium, Cluj, 1999
• O uitare de texte, antologie de autor cu o secțiune de șapte Inedite (Editura Axa, Botoșani, colecția „La steaua – poeți optzeciști”, 1999)
• Interioarele nebune, Editura Dacia, Cluj, 2002
• Celălalt pește, poezie, Editura „Paralela 45”, Pitești, 2005
• Însemnări primitive, poezie, Editura „Limes”, Cluj-Napoca, 2005
• Mainimicul, (poeme), Editura Cartea Românească, 2010;
• Timpuri crimordiale, (poezie), Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2014

Antologii

Este prezent (în traducerea lui Christian W. Schenk) în antologia Streiflicht.Eine Auswahl zeitgenössischer Rumänischer Lyrik (Dionysos Verlag, Kastellaum, Germania, 1994); în Romanian Poets of the'80 and '90s (antologatori Andrei Bodiu, Romulus Bucur și Georgeta Moarcăs, Editura „Paralela 45”, Pitești, 1999); în Vise într-o liniște sumeriană, Cartea Festivalului de Poezie – Oradea, 1999, antologie de poezie multilingvă; în Poésie roumaine d'aujourd'hui – anthologie préparée et dirigée par Jacques Lovichi et Jean-Max Tixier (traducerea Hélène Lenz), 2000; în 7 romanian and 7 british poets of today, selecție și traducere de Romulus Bucur, Colecția revistei Arca în colaborare cu British Council, Arad, 2000; în Wurzeln im Licht/ Rădăcini în lumină, Antologie de poezie românească, Editura „Solstițiu”, Satu Mare, 2006, în Poeți români de azi/ Poètes roumains d'aujoud'hui, Bistrița-Paris, 2007; în Cartea Maratonului de Poezie – Sibiu 2007; în antologia de poeți români contemporani traduși în limba maghiară Egy zacsko cseresznye – Kortas roman koltok, trad. Balazs F. Attila, Editura AB-ART, Bratislava, Slovacia; în Antologia alcătuită de Constantin Abăluță Mi-ar trebui un șir de ani/ It Might Take Me Years, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2009; în alte două antologii româno-maghiare și într-o antologie de poeți români traduși în albaneză; în reviste literare maghiare.

• Pieta - Eine Auswahl rumänischer Lyrik, Trad: Christian W. Schenk, Dionysos, Boppard, 2018, ISBN 9781977075666

Aprecieri critice

• „Tocmai această notare a stării de fapt și echivalarea ei cu mainimicul individualizează «noul sezon elegiac» al poeziei lui Ioan Moldovan: insignifiantul, precarul, derizoriul devin dominante pentru prima oară în scrisul poetului, expresie a radicalizării viziunii sale, a refuzului iluzionării. Este, în fond, și o profundă criză a «livrescului», refugiul cultural pare a nu mai putea salva nimic.” (Ion Pop)
• „Arsă și călcată-n picioare, prefăcută-n cenușă pe «câmpul cu fluierături dezamăgite”, servită cu aplomb la «praznicul infernal», poezia regenerează, crește ca o iarbă pe un teren ce părea pentru totdeauna sterp. Senzația declinului apare învinsă de cea a plinului expresiv. Marcat de o intensitate aparent dezabuzată și de un cinism suav, Ioan Moldovan e neîndoios unul dintre cei mai importanți poeți ai bogatei serii lirice optzeciste.” (Gheorghe Grigurcu)
• „De sub aceste texte lehămesite și la capătul unei biografii angajate în metafora decrepitudinii apare, aproape riguros, semnul unui sacrificiu. Între vechile sale exerciții de transparență și actualul tratat de agonie, chiar dacă substanța vitală e declinantă, asociindu-și în această pantă, ca agent agravant, și maliția scripturală, există o linie de perseverență care promovează idealitatea lumii în contrast suav cu delabrarea ei.” (Alexandru Cistelecan)
• „Discursul său e de la început bine pornit în propria-i direcție, fără a se alinia unor căutări colective (...) Ioan Moldovan scrie cu gravitatea lucidă a celui care se consideră mai degrabă continuatorul ultimului Montale decât al lui Radu Stanca sau Doinaș. El asimilează o ereditate mitteluropeană față de care se simte cu adevărat responsabil: discursul său se străduiește să se integreze într-un background poetic ce exclude marginalizarea și provincialismul”. (Marin Mincu)
• „Și în poemele lui Ioan Moldovan iese la limbaj o făptură stranie, impersonală, liniștită, cu liniștea artificială a constructelor, desubiectivizată cu totul, silabisind plictisul: automatul. Acesta umblă, vede și aude realul. Chiar această făptură e product tenace al oboselii. Pentru ea, lumea se construiește în abandonul sumar al percepțiilor și senzațiilor prinse într-o scriitură atinsă ea însăși de o infatigabilă oboseală. Într-un plictis robace, oxidant și eliminator al oricărei zariști insolite, pradă repetițiilor, energia de enunțare lirică pare o pură și fantasmatică exalație a unei platitudini care, astfel, își inventează o conștiință de sine.” (Aurel Pantea)
• „Spre deosebire de poemele Marianei Marin sau ale lui Ion Mureșan, autori cu care Ioan Moldovan se înrudește, poetul nu se lamentează, nu riscă să devină patetic. Patetismul său e sugrumat de o luciditate tiranică. Aceasta nu diminuează însă nimic din tensiunea poemelor, poate chiar dimpotrivă. Din ce se naște intensa stare de oboseală existențială? În primul rând din suprapunerea mecanicii existenței cotidiene pe sentimentul morții.” (Andrei Bodiu)
• „Rupându-se tot mai vizibil din generația '80, Ioan Moldovan a renunțat, treptat, la jocurile de artificii ale limbajului, la sărbătoarea euforică a textului poetic. A devenit un poet care place, nu unul care încântă ci unul, mult mai important, pe care-l poți crede pe cuvânt. De aceea, nu poți vorbi de o evoluție, ci de o rafinare: cu cât poemul e mai direct, mai terestru chiar, cu atât e mai filigranat. Poemele lui Ioan Moldovan sunt ca desenele subtile care dau autenticitate bancnotelor. Imitate, simți imediat falsul.” (Miron Beteg)
• „Treptat însă, spiritul acesta fascinat de melancolie accede la o schimbare tot mai radicală în direcția unei umanizări atât la nivelul discursului, cumva mai deschis detaliilor – poetul scrie acum scurte proze – cât și la nivelul implicării. Cerneala – motiv recurent al începutului și neabandonat niciodată – își asociază cenușa, pentru a da fervoare unui nou sezon elegiac.” (Mircea A. Diaconu)
• „Elementul ordonator – mai mult sau mai puțin vizibil – al lumii lui Ioan Moldovan se află într-o autentică stare de melancolie, ce predispune, în termenii poeziei moderne, desigur, fie la visare, fie la îngândurări generate de percepția destrămării timpului.(...) În aceeași notă – amintită mai sus – a melancoliei bruiate de paraziții ironiei blânde sau ai autoironiei sunt realizate și textele „dotate” cu podoabele clasice ale rimei și ritmului. Poate că a venit, așa cum era de așteptat, și vremea poeziei lui Ioan Moldovan, unul dintre întemeietorii optzecismului, în sensul larg al termenului, și, totodată, unul dintre poeții de seamă ai prezentului. Cei care nu l-au citit nici nu știu ce au pierdut.” (Mircea Bârsilă)

Bibliografie

• Aurel Sasu - Dicționar biografic al literaturii române, editura Paralela 45, 2006, pag. 136
• Uniunea Scriitorilor Arad - Ioan Moldovan
• Doris Mironescu - Ioan Moldovan: Sentimentul vital al neantului, revista Suplimentul de cultură, nr. 328, 2011
• Violeta Savu - Mainimicul, între arta răbdării și desăvârșirea nimicului, revista Ateneu, 13 septembrie 2011 Arhivat în 18 ianuarie 2015, la Wayback Machine.
• Gabriela Gheghișor - Mainimicul crepuscular, revista România culturală și Luceafărul de dimineață, nr. 2, 2011 Arhivat în 18 ianuarie 2015, la Wayback Machine.
• Constantin Trandafir - Sezoanele elegiace, revista Convorbiri literare, februarie, 2013 Arhivat în 18 ianuarie 2015, la Wayback Machine.
• Cristina Ispas - Mainimicul a rămas în cartier, revista Observator cultural, nr. 605, decembrie, 2011
• Dan Cristea - Lecturi de august, revista Luceafărul de dimineață, nr. 11, decembrie, 2014
• Viorel Mureșan - Colecția de călimări: „Am caiete goale și zece stiluri neîncepute”, revista Caiete silvane, ianuarie, 2015 Arhivat în 18 ianuarie 2015, la Wayback Machine.

Legături externe

• http://www.romlit.ro/ioan_moldovan_nu_sunt_un_fan_al_ideii_de_generaie Arhivat în 26 decembrie 2014, la Wayback Machine.
• http://adevarul.ro/locale/oradea/ioan-moldovan-redactor-sef-revista-familia-implineste-60-ani-1_50aeea657c42d5a663a1a55f/index.html
• Biblioteca Centrală Universitară Cluj-Napoca - Scriitori romani - Istorie și critică literară
• Biblioteca Centrală Universitară Lucian Blaga din Cluj-Napoca - Daniela Todor - Referințe critice. Istorie și critică literară 2002