Ion Chinezu
Ion Chinezu.jpg
Ion Chinezu
Date personale
Născut Modificați la Wikidata
Sântana de Mureș, Mureș, România Modificați la Wikidata
Decedat (72 de ani) Modificați la Wikidata
București, RS România Modificați la Wikidata
CetățenieFlags of Austria-Hungary.png Austro-Ungaria
Flag of Romania.svg Regatul României
Flag of Romania (1948-1952).svg Republica Populară Română
Flag of Romania (1965-1989).svg RS România Modificați la Wikidata
Ocupațiediplomat
traducător
critic literar[*] Modificați la Wikidata
Activitate
Limbilimba română  Modificați la Wikidata
StudiiUniversitatea din București  Modificați la Wikidata

Ion Chinezu (n. 15 august 1894, Sântana de Mureș – d. 10 decembrie 1966, București) a fost un critic literar și traducător român. A fost o personalitate culturală transilvăneană a timpului său și a realizat numeroase traduceri din literatura maghiară și germană.

BiografieModificare

Studii și cariera interbelicăModificare

S-a născut în satul Sântana de Mureș în familia țăranului Ion Chinezu și a soției sale, Ana (n. Hosu). A urmat școala primară în Sântana de Mureș, Liceul Romano-Catolic din Târgu Mureș, Facultatea de Teologie din Blaj și Facultatea de Litere a universităților din Budapesta și din București, obținând în 1920, după Unirea Transilvaniei cu România, licența în filologie română și romanică la București.[1] Aflat în 1918 ca student la Budapesta el a revenit la Târgu Mureș și, împreună cu fostul coleg D. Antal, i-a mobilizat pe țăranii din satele mureșene să trimită delegați la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918.[2] A obținut în 1930 titlul de doctor în litere la Universitatea Regele Ferdinand I din Cluj, cu teza Aspecte din literatura maghiară ardeleană. 1919-1929, apoi a fost timp de doi ani (1930-1932) bursier la Universitatea Sorbona din Paris.[1] Profesorul Nicolae Iorga îl considera pe Chinezu drept unul dintre cei mai apreciați exegeți ai literaturii maghiare din acea vreme.[2]

După absolvirea studiilor universitare a lucrat ca profesor de limba română la Liceul „Al. Papiu-Ilarian” din Târgu Mureș (1920-1925) și la Liceul „George Barițiu” din Cluj (1925-1940).[1] A fost numit asistent onorific la Catedra de istoria culturii românești a Universității din Cluj, creată în 1931 pentru Octavian Goga.[1] A fost prieten o lungă perioadă cu poetul Lucian Blaga.[3] În perioada interbelică a fost influențat de mișcarea de extremă dreapta, fiind stimulat în această direcție de creșterea agresivității mișcărilor revizioniste și a mișcărilor politice de stânga.[2] În calitate de lider provincial al Gărzii de Fier, profesorul Chinezu s-a ascuns la una din moșiile familiei Hațieganu din județul Alba pentru a scăpa de represaliile autorităților române cauzate de asasinarea în septembrie 1939 a primului ministru Armand Călinescu.[2]

Activitatea diplomaticăModificare

În toamna anului 1940, după ce Transilvania de Nord a fost cedată Ungariei prin Dictatul de la Viena, iar Clujul s-a aflat în teritoriul ocupat de maghiari, profesorul Ion Chinezu s-a mutat la București.[1] A fost numit profesor la Liceul „Spiru Haret” din București, dar nu a apucat să profeseze deoarece a intrat în serviciul diplomatic, fiind detașat temporar în Ministerul de Externe.[4] A fost trimis mai întâi pe post de consul general la Cluj (1940-1943) și apoi la Ambasada României de la Budapesta (1943-1944).[4] Profesorul Chinezu a susținut ulterior că a fost chemat în Ministerul de Externe în calitate de specialist în problemele maghiare pentru a ajuta populația românească din nordul Transilvaniei, care era atunci încolțită „din toate părțile, zbătându-se în suferință și umilință”.[4] „N-am servit un regim, n-am servit un om și cu atât mai puțin o dictatură. Am servit poporul asuprit de un regim oligarhic care stăpânea în acest moment în Ungaria”, a afirmat el.[4] În perioada cât a lucrat ca diplomat a continuat să facă parte din personalul Ministerului Culturii, fiind transferat prin adresa nr. 1131145 din toamna anului 1943 ca profesor la Liceul „Aurel Vlaicu” din București.[4]

După ce România a întors armele împotriva Germaniei, la 23 august 1944, a fost arestat, iar în noiembrie 1944, când trupele Germaniei Naziste au ocupat Ungaria în cadrul Operațiunii Margarethe, a fost deportat de Gestapo în Germania în calitate de diplomat al unui stat cu care Germania se afla în război.[1] A fost internat timp de un an în lagărele Oberschreiberhau (Silezia) și Hochbruck (Bavaria).[4] A revenit în România în octombrie 1945 cu primul tren de repatriați din Germania și a continuat să lucreze în Ministerul de Externe până în 1947 ca membru al comisiei de elaborare a materialelor pentru încheierea Tratatelor de Pace de la Paris din 1947.[4] A fost pensionat în 1947 și, prin decizia nr. 188030 din 2 noiembrie 1948, a primit o pensie pentru munca sa de profesor și de consul general.[4] Regimul comunist l-a marginalizat din cauza orientării sale de dreapta[2] și nu i-a permis să fie angajat nicăieri.[3] Pensia i-a fost sistată în ianuarie 1960 pe motiv că a deținut funcția de consul general, în timpul regimului antonescian.[4]

Activitatea de traducătorModificare

A fost nevoit să lucreze ca traducător, fără a i se permite să semneze cu numele lui.[3][4] Cunoștea excelent limbile și literaturile maghiară și germană.[4] A tradus, din 1948 până în 1964, un număr mare de nuvele, piese de teatru și romane din literatura maghiară clasică și contemporană, semnând cu pseudonimele P. Mureșanu, Andrei Aldea și Alexandru Aldea,[1] iar apoi a tradus unele opere scrise în limba germană printre care romanul Mai întâi a tradus din limba maghiară, iar apoi a tradus din limba germană romanul Casa Buddenbrook al lui Thomas Mann.[3] Verile venea deseori la Blaj, unde era găzduit de sora lui și de cele două nepoate (profesoarele Emilia și Viorica Viciu) în locuința lor de pe strada Inocențiu Micu Klein (numită pe atunci Învățătorilor) nr. 9 și avea condiții prielnice pentru desfășurarea activității de traducător.[4]

A fost căsătorit cu o profesoară.[3] În ultimii ani de viață Ion Chinezu a fost aproape orb și nu se mai putea deplasa.[2] A murit în anul 1966.[2]

Activitatea publicisticăModificare

În paralel cu activitatea didactică a desfășurat și o intensă activitate publicistică, colaborând la revistele Mureșul, Dacoromania, Erdély Helikon, Societatea de mâine, Boabe de grâu, Revista Fundațiilor Regale etc.[1] A colaborat la elaborarea unor lucrări editate de Muzeul Limbii Române din Cluj, printre care Dicționarul limbii române, Atlasul lingvistic al României sau bibliografiile Dacoromaniei.[1] E fondat publicația Mureșul, care a avut o existență scurtă.[2]

Împreună cu Victor Papilian a editat revista Darul vremii (1930), în care a scris cronici literare, și a condus prestigioasa revistă transilvăneană interbelică Gând românesc (1935-1940), inițiind totodată și ciclul de conferințe „Energii ardelene”.[1] În calitate de promotor al literaturii române din Transilvania a susținut și promovat scrierile lui Pavel Dan și ale altor scriitori transilvăneni din perioada interbelică.[1] Jurnalul prozatorului Pavel Dan s-a aflat o lungă perioadă în posesia lui Ion Chinezu, care l-a menționat în prefața ediției princeps a volumului Urcan bătrânul (1938) al lui Pavel Dan.[5]

A fost preocupat, de asemenea, de raporturile literare româno-maghiare[1] și a susținut necesitatea cunoașterii operei literare a popoarelor vecine, precum și a populațiilor minoritare, pentru înțelegerea ambianței istorice, geografice, sociale și culturale.[2] „Am socotit totdeauna că a cunoaște literaturile popoarelor care ne înconjoară, e un lucru tot atât de important pentru noi ca și familiarizarea cu marile curente ale Occidentului…”, a scris într-un articol publicat în 1935 în revista clujeană Gând românesc.[2]

Teza sa de doctorat, Aspecte din literatura maghiară ardeleană. 1919-1929, publicată la Cluj în 1930 de editura revistei „Societatea de mâine”, este primul studiu cuprinzător dedicat literaturii maghiare din România.[4]

OperaModificare

  • Aspecte din literatura maghiară ardeleană. 1919-1929, Cluj, 1930;
  • Poezii patriotice, antologie, în colaborare cu Ion Breazu, Cluj, 1958;
  • Pagini de critică, ediție îngrijită și prefață de Ion Negoițescu, București, 1969.

TraduceriModificare

NoteModificare

  1. ^ a b c d e f g h i j k l Aurel Sasu, Dicționar biografic al literaturii române A-L, vol. I, Ed. Paralela 45, București, 2004, p. 322.
  2. ^ a b c d e f g h i j Nicolae Balint (), „Ion Chinezu – 110 ani de la naștere – Ziarul de Mures”, Ziarul de Mureș, accesat în  
  3. ^ a b c d e Carmen Focșa, „Mărturie despre trei destine literare”, în România literară, anul XXXII, nr. 36, 8-14 septembrie 1999.
  4. ^ a b c d e f g h i j k l m Ion Buzași, „Ion Chinezu: memoriu de protest”, în România literară, anul XLVII, nr. 46, 6-12 noiembrie 2015.
  5. ^ Ion Buzași, „Jurnalul lui Pavel Dan”, în România literară, anul XXXIX, nr. 36, 14-20 septembrie 2007.

BibliografieModificare

  • Aurel Sasu, Dicționar biografic al literaturii române A-L, vol. I, București - Pitești, Ed. Paralela 45, 2004, p. 322. ISBN: 973-697-758-7
  • Dicționarul general al literaturii române, coordonator general Eugen Simion, ediția a II-a revizuită, adăugită și adusă la zi, vol. II, C, București, Editura Muzeul Literaturii Române, 2016, p. 311–312. ISBN: 978-973-167-382-0
  • Muzeul Limbii Române și muzeiștii, ediție îngrijită și prefață de Eugen Pavel , Cluj-Napoca, Ed. Scriptor – Argonaut, 2019, p. 513–554. ISBN: 978-973-109-930-9

Lectură suplimentarăModificare

  • Ion Chinezu et le transylvanisme. Une première approche, în Austrian Influences and Regional Identities in Transylvania. Editat de François Bréda, Valentin Trifesco, Luminița Ignat-Coman, Giordano Altarozzi, Editura AB-ART – Grenzenlose Literatur, Bratislava – Frauenkirchen, 2012, pp. 159-167.