Ion Voicu

Date personale
Ion Voicu

Născut	8 octombrie 1923 București, România
Decedat	24 februarie 1997 (73 de ani)^[1] București, România
Copii	Mădălin Voicu
Cetățenie	România
Ocupație	dirijor
Limbi vorbite	limba română
Activitate
Gen muzical	muzică clasică
Instrument(e)	vioară
Prezență online
site web oficial
Modifică date / text

Ion Voicu (n. 8 octombrie 1923, București, România – d. 24 februarie 1997, București, România) a fost un violonist român de etnie romă, fost elev al lui George Enescu.^[2]

Date biografice

Ion Voicu s-a născut pe 8 octombrie 1923 la București, într-o familie de muzicieni de etnie romă: bunicul său, Nicolae Voicu, fusese violoncelist, iar tatăl său, Ștefan Voicu, a cântat la vioară și contrabas. Nu doar Ion Voicu, ci și frații săi au îmbrățișat cariere artistice, Marian și Mircea Voicu alegând pianul, iar Gheorghe Voicu, contrabasul. Ion Voicu a fost vărul primar al violonistului și dirijorului de muzică populară Ionel Budișteanu.

Pe la vârsta de 4-5 ani, după cum avea să povestească mai târziu, Ion își dorea să primească o vioară mică, iar de Paște chiar avea să capete un asemenea cadou. Încântat peste măsură micuțul nu s-a desprins toată ziua de vioară, iar până seara deja reprodusese toate melodiile pe care le cunoștea. Impresionată de talentul lui, dar mai ales văzându-i perspectivele de bun muzician, mama lui Ion Voicu i-a luat profesor de vioară un student de la Conservator. La șase ani, Ion Voicu a început studiul viorii. Cu studentul de la Conservator, micul Ion a studiat câțiva ani, până când tânărul profesor s-a declarat depășit de micul său elev și le-a recomandat părinților să-i găsească un profesor mai bun. Printre cei care l-au inițiat pe Ion Voicu în studiul viorii s-au aflat Garabet Avakian și Vasile Filip^[3], pentru ca la 14 ani să dea examenul de admitere la "Academia Regală de Muzică", unde a intrat direct în anul IV. ^[4] A avut ca profesori pe George Enacovici (vioară), Mihai Andricu (muzică de cameră), Faust Nicolescu (teorie-solfegiu) și Dan Simionescu (orchestră).^[5]

Fiind admis la Academia Regală de Muzică din București, a reușit să absolve cursurile, care durau șapte ani, în doar trei ani, în 1940.^[6] Profesor și îndrumător i-a fost Constantin Niculescu.

Primul său loc de munca a fost cel de violonist în Orchestra Națională Radio, dirijată de celebrul dirijor olandez Willem Mengelberg. Mengelberg nu a fost mulțumit la început de el și i-a cerut lui Ion Voicu să-și părăsească locul din orchestră și să poftească afară: violonistul cunoștea foarte bine lucrarea pe care o repetau, se plictisea și se foia pe scaun. Directorul de pe atunci al Orchestrei Radio era renumitul Theodor Rogalski, care a intuit uriașul potențial al tânărului Ion Voicu și l-a sprijinit, rugându-l pe Mengelberg să accepte să-l audă cântând o piesă.^[6] După ce Voicu a interpretat câteva partituri de Bach, Beethoven și Mendelssohn Bartholdy, Mengelberg a spus:

„Acum înțeleg, el nu e făcut să fie component al unei orchestre. Este făcut pentru o carieră solistică.”

A devenit solistul acestui ansamblu, uimind criticii acelei vremi. La unul din concertele sale a atras atenția lui George Enescu, care i-a oferit lecții gratuite.

În anul 1946, Yehudi Menuhin a organizat la București un concurs muzical, iar Ion Voicu a obținut primul loc.

Din 1954, Ion Voicu a studiat la Conservatorul Ceaikovski cu violoniști celebri ca George Enescu și David Oistrakh.

În cei 50 de ani de carieră, Ion Voicu a susținut sute de concerte în întreaga lume: la Paris, New York, Londra, Roma, Viena, Tokyo sau Berlin.^[7]

Cele peste 100 de LP-uri și CD-uri cu înregistrări ale concertelor sale i-au adus faima peste tot. De la opere uitate și readuse în actualitate, până la lucrări noi, scrise special pentru el de compozitori români și străini, din repertoriul lui Voicu nu a lipsit nimic. A cântat alături de Yehudi Menuhin, David Oistrakh, Leonid Kogan sau Igor Oistrah.

Prin Decretul nr. 3 din 13 ianuarie 1964 al Consiliului de Stat al Republicii Populare Romîne, solistului concertist Ion Voicu i s-a acordat titlul de Artist al Poporului din Republica Populară Romînă „pentru merite deosebite în activitatea desfășurată în domeniul teatrului, muzicii și artelor plastice”.^[8]

Ion Voicu cu vioara Stradivarius

Statul român i-a dat maestrului în folosință o vioară „Stradivarius”, fabricată în 1702, care a aparținut lui Joseph Joachim.^[9] Vioara Stradivarius a fost achiziționată de statul român, în 29 august 1956, de la firma Henry Werro, la prețul de 80.000 de franci elvețieni. La 7 septembrie 1956, Ministerul Culturii și maestrul Ion Voicu au încheiat un contract de comodat care avea ca obiect darea în folosință a viorii. Contractul de comodat a încetat în 1986, când Ion Voicu a restituit instrumentul Filarmonicii "George Enescu". Ulterior, vioara a ajuns în posesia Muzeului Național de Artă al României. În 5 ianuarie 1990, Ion Voicu a ridicat vioara Stradivarius, care a rămas posesia familiei, după moartea sa, în 1997. Pe 9 martie 2007, după îndelungate discuții cu Ministerul Culturii și Cultelor, Mădălin Voicu a predat vioara ministrului culturii, Adrian Iorgulescu.

Ion Voicu a fost directorul Filarmonicii "George Enescu" din București timp de zece ani.^[10] A contribuit la crearea "Orchestrei de Cameră" în 1969 cunoscută în întreaga Europă și prezentă la cele mai importante festivaluri muzicale internaționale. Aceasta este în prezent condusă de fiul său, Mădălin Voicu.

Distincții

titlul de Artist Emerit al Republicii Populare Române (28 aprilie 1951)^[11]
titlul de Artist al Poporului din Republica Populară Romînă (13 ianuarie 1964) „pentru merite deosebite în activitatea desfășurată in domeniul teatrului, muzicii și artelor plastice”^[12]
Ordinul „Meritul Cultural” clasa I (12 septembrie 1968) „cu prilejul împlinirii a 100 de ani de la înființarea Filarmonicii «George Enescu» din București, [...] pentru activitate îndelungată și merite deosebite în activitatea muzicală”^[13]
Ordinul „23 August” clasa a III-a (1971) „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român”^[14]

Note

^ „Ion Voicu”, Gemeinsame Normdatei, accesat în 13 mai 2014
^ „RADOR - Istorie Orală”. arhiva.rador.ro. Accesat în 7 aprilie 2025.
^ Sava, Iosif (7 august 1997). „Arcușul lui Ion Voicu (I)”. Contemporanul. Anul & (32): 14.
^ „Ion Voicu – Case de muzicieni”. Accesat în 7 aprilie 2025.
^ Enciclopedia marilor personalităţi din istoria, ştiinţa şi cultura românească de-a lungul timpului, Vol. III. Geneze, Bucureşti, 2001. p. 458.
^ ^a ^b Vișan, Cristiana (9 noiembrie 2007). „Simfonica revine cu magia viorii lui Ion Voicu”. Cotidianul. Anul 17 (237): 7.
^ „Vioara Stradivarius Elder-Voicu, la Oradea”. Jurnal Bihorean: 5. 28 iunie 2023.
^ Decretul nr. 3 din 13 ianuarie 1964 al Consiliului de Stat al Republicii Populare Romîne, pentru conferirea de titluri și ordine unor cadre artistice, publicat în Buletinul Oficial nr. 1 din 22 ianuarie 1964.
^ „8 Octombrie 1923: S-a născut violonistul român Ion Voicu - Jurnalul de Arges”. jurnaluldearges.ro. 8 octombrie 2024. Accesat în 7 aprilie 2025.
^ „RADOR - Istorie Orală”. arhiva.rador.ro. Accesat în 7 aprilie 2025.
^ Decretul Prezidiului Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Române nr. 88 din 28 aprilie 1951 privind acordarea titlului de Artist al Poporului din Republica Populară Română; Artist Emerit al Republicii Populare Române; Maestru Emerit al Artei din Republica Populară Română, publicat în Buletinul Oficial al Republicii Populare Române, anul III, nr. 50, duminică 29 aprilie 1951, pp. 561–562.
^ Decretul Consiliului de Stat al Republicii Populare Romîne nr. 3 din 13 ianuarie 1964 privind conferirea de titluri și ordine unor cadre artistice, publicat în Buletinul Oficial al Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Romîne, anul XIII, nr. 1, 22 ianuarie 1964, p. 6.
^ Decretul Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România nr. 796 din 12 septembrie 1968 privind conferirea ordinului și medaliei „Meritul Cultural“ unor membri ai colectivului artistic al Filarmonicii „George Enescu“ din București, publicat în Buletinul Oficial al Republicii Socialiste România, anul IV, nr. 126, Partea I, miercuri 25 septembrie 1968, pp. 1176–1177.
^ Decretul nr. 138 din 20 aprilie 1971 al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România privind conferirea unor ordine ale Republicii Socialiste România, art. 13.

Legături externe

Materiale media legate de Ion Voicu la Wikimedia Commons
Site oficial Ion Voicu Arhivat în 25 octombrie 2021, la Wayback Machine.

Articole biografice

Vă mai amintiți de: Ion Voicu, 22 februarie 2011, Adevărul

[75d74d7069b25bab31c2d9e71233d422-1] „Ion Voicu”, Gemeinsame Normdatei, accesat în 13 mai 2014

[2] „RADOR - Istorie Orală”. arhiva.rador.ro. Accesat în 7 aprilie 2025.

[3] Sava, Iosif (7 august 1997). „Arcușul lui Ion Voicu (I)”. Contemporanul. Anul & (32): 14.

[4] „Ion Voicu – Case de muzicieni”. Accesat în 7 aprilie 2025.

[5] Enciclopedia marilor personalităţi din istoria, ştiinţa şi cultura românească de-a lungul timpului, Vol. III. Geneze, Bucureşti, 2001. p. 458.

[:0-6] Vișan, Cristiana (9 noiembrie 2007). „Simfonica revine cu magia viorii lui Ion Voicu”. Cotidianul. Anul 17 (237): 7.

[7] „Vioara Stradivarius Elder-Voicu, la Oradea”. Jurnal Bihorean: 5. 28 iunie 2023.

[8] Decretul nr. 3 din 13 ianuarie 1964 al Consiliului de Stat al Republicii Populare Romîne, pentru conferirea de titluri și ordine unor cadre artistice, publicat în Buletinul Oficial nr. 1 din 22 ianuarie 1964.

[9] „8 Octombrie 1923: S-a născut violonistul român Ion Voicu - Jurnalul de Arges”. jurnaluldearges.ro. 8 octombrie 2024. Accesat în 7 aprilie 2025.

[10] „RADOR - Istorie Orală”. arhiva.rador.ro. Accesat în 7 aprilie 2025.

[11] Decretul Prezidiului Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Române nr. 88 din 28 aprilie 1951 privind acordarea titlului de Artist al Poporului din Republica Populară Română; Artist Emerit al Republicii Populare Române; Maestru Emerit al Artei din Republica Populară Română, publicat în Buletinul Oficial al Republicii Populare Române, anul III, nr. 50, duminică 29 aprilie 1951, pp. 561–562.

[12] Decretul Consiliului de Stat al Republicii Populare Romîne nr. 3 din 13 ianuarie 1964 privind conferirea de titluri și ordine unor cadre artistice, publicat în Buletinul Oficial al Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Romîne, anul XIII, nr. 1, 22 ianuarie 1964, p. 6.

[13] Decretul Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România nr. 796 din 12 septembrie 1968 privind conferirea ordinului și medaliei „Meritul Cultural“ unor membri ai colectivului artistic al Filarmonicii „George Enescu“ din București, publicat în Buletinul Oficial al Republicii Socialiste România, anul IV, nr. 126, Partea I, miercuri 25 septembrie 1968, pp. 1176–1177.

[14] Decretul nr. 138 din 20 aprilie 1971 al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România privind conferirea unor ordine ale Republicii Socialiste România, art. 13.

[1]

[2]

[3]

[4]

[5]

[6]

[7]

[8]

[9]

[10]

[11]

[12]

[13]

[14]