Drept roman
| |||||||||
| Regatul Roman 753 î.Hr. – 509 î.Hr. | |||||||||
| Republica Romană 509 î.Hr. – 27 î.Hr. | |||||||||
| |||||||||
| Magistrați obișnuiți | |||||||||
| Magistrați extraordinari | |||||||||
| Oficii și titluri onorifice | |||||||||
| Politică și legislație | |||||||||
| modifică | |||||||||
Dreptul roman este sistemul de legi ale Republicii Romane, Imperiului Roman și Imperiului Roman de Răsărit. Normele dreptului roman au reglementat condiția juridică a persoanei, relațiile personale patrimoniale, precum și activitatea de soluționare a litigiilor dintre persoane.[1] Acest sistem de drept a avut o evoluție milenară care a început anterior Republicii Romane și s-a încheiat la moartea împăratului Iustinian.[2]
DefinițiiModificare
Romanii au fost un popor practic, astfel că preocupările lor în domeniul teoretizării au avut un rol secundar.[2] În Institutele lui Justinian știința dreptului este definită ca fiind „Juris prudentia est divinarum atque humanarum rerum notitia, justi atque injusti scientia” ("știința dreptului sau jurisprudența este cunoașterea lucrurilor divine și umane, știința a ceea ce este drept și nedrept").[3][4]
Ulpian a definit dreptul roman prin intermediul principiilor sale, astfel: „juris praecepta sunt haec: honeste vivere, alterum non laedere suum cuique tribuere” ("principiile dreptului sunt acestea: a trăi în mod onorabil, a nu vătăma pe altul, a da fiecăruia ce este al său”).[3][5]
Potrivit opiniei lui Celsus, „jus est ars boni et aequi” ("dreptul este arta binelui și a echității").[3][4]
Aceste trei definiții reflectă confuzia dintre drept, pe de o parte, și morală și religie pe de altă parte. Inițial, ca și egiptenii, babilonienii sau indienii, romanii nu au făcut o distincție clară între normele juridice, religioase și morale. Definiția dată în Institutele lui Justinian combină elementul religios cu cel uman, legat de drept și morală, iar Ulpian aduce în discuție două principii morale (a trăi în mod onest și a nu vătăma pe nimeni) și unul de drept (a da fiecăruia ce i se cuvine). În definiția dată de Celsus, cuvântul echitate are dublu sens, moral și juridic.[6][7]
Evoluție istoricăModificare
Dreptul roman a evoluat în relație și în același timp cu viața socială, economică și politică a statului roman. Normele juridice au reflectat fidel natura relațiilor economice, ponderea diferitelor categorii sociale în viața politică, precum și modul de organizare a statului.[8]
Epoca primitivă a RomeiModificare
Structura socială a Romei în epoca prestatalăModificare
În zona Romei de mai târziu locuia în secolul al VII-lea î.e.n. o populație eterogenă din punct de vedere etnic: latini, sabini și liguri, alături de care trebuie să se fi aflat și o populație de origine etruscă.[9] Din punct de vedere social, populația era împărțită în două mari categorii: patricienii și plebeii. Patricienii se numeau „populus romanus” și formau o castă socială închisă. Erau patricieni membrii triburilor fondatoare și urmașii acestora.[10][11] Plebea era formată din populațiile vecine supuse de către romani, la care, cu timpul, s-au adăugat meseriașii și comercianții primitivi care au venit la Roma.[10][12] Societatea era condusă de patricieni care luau toate hotărârile. Plebeii erau siliți să respecte aceste hotărâri, deși nu participau la procesul decizional. Astfel, între patricieni și plebei a existat o luptă permanentă pentru cucerirea de către cei din urmă a drepturilor politice.[10][12]
Organizarea conducerii în epoca prestatalăModificare
În epoca primitivă a Romei, conducerea societății era asigurată de patricieni. Populus romanus era organizat în trei triburi, 30 de curii și 300 de ginți.[10][13]
Fiecare trib avea un senat format din 100 de membri, o armată pedestră de 1000 de oameni și o cavalerie de 100 de oameni.[14]
Curiile aveau un rol important în mecanismul de conducere, întrucât, în cadrul adunării poporului roman, fiecare curie dispunea de un vot.[10]
Fiecare gintă cuprindea pe cei care descindeau dintr-un strămoș comun și unea una sau mai multe familii patriarhale.[10][15]
Organul suprem al conducerii era adunarea poporului roman[16], numită comitia curiata. Hotărârile erau adoptate de comitia curiata în urma votului ginților.[10]
Regele (rex), ales de comitia curiata, era șef militar, șef al religiei și era chemat să soluționeze conflictele ivite între ginți. Nu avea puteri absolute.[10]
Senatul era format din șefii ginților, prin fuziunea senatelor celor trei triburi[14]. Avea ca atribuții confirmarea alegerii regelui și a hotărârilor adunării poporului.[10]
Republica RomanăModificare
În Republica Romană prima etapă pentru stabilirea unei legi (în latină lex) era lex rogata („lege propusă”). Lex rogata era o decizie votată de către comiții, la inițiativa unui consul, pretor sau tribun; supusă, inițial, aprobării Senatului (auctoritas patrum), începând din 339 î.Hr., această ratificare a fost transformată într-o autorizare prealabilă.
Plebisciturile (adunări ale plebei), care scăpau acestei auctoritas, au fost asimilate unor legi, începând din 286 î.Hr. (lex Hortensia). Adevăratele adunări legislative au fost comițiile curiate și, îndeosebi, începând din secolul al III-lea î.Hr., comițiile tribute. Înainte de a fi pus la vot, proiectul de lege elaborat de magistratul asistat de specialiști era publicat (promulgatio) prin afișe, cu trei nundine (zile în care se țineau târgul) înainte de ziua votului și putea fi discutat în cadrul reuniunilor publice (contiones), chiar modificat. În cursul votului, de îndată ce se manifesta o majoritate favorabilă și nu exista o prevestire rea, legea intra în vigoare: era afișată în for, iar chestorii erau însărcinați să o păstreze în arhive, în Aerarium (tezaur public, depus în Templul lui Saturn).
O lege conține un preambul circumstanțial (praescriptio), textul însuși (rogatio) și sancțiunile prevăzute (sanctio). Din acest punct de vedere, se disting patru categorii de legi: legi mai mult decât de perfecte, care anulează actul ilegal și îi urmăresc pe contravenienți; legi perfecte, care anulează actul ilegal; legi mai puțin decât perfecte, care nu anulează actul ilegal, dar îl pedepsesc pe contravenient; legi imperfecte, care nu prevăd nici o sancțiune: legiuitorul nu vrea să intre în conflict cu obiceiul căruia se mulțumește să-i opună un nou principiu; aceste legi au fost cele mai numeroase. O lege poartă numele magistratului care a avut inițiativa ei și nu este valabilă decât pentru cetățeni. Ea nu are efect retroactiv; în principiu, nu poate fi abrogată: totuși, o nouă lege poate anula sancțiunile prevăzută de o lege precedentă și, în anumite cazuri, Senatul poate declara nulă o lege votată în perioadă de tulburări sau poate scuti pe cineva de respectarea ei. În epoca Imperiului, începând cu August, împăratul legiferează practic singur și se poate opune, în virtutea puterii sale tribuniciare, tuturor proiectelor care-i displac.
Lex data este de o natură diferită față de lex rogata: este o cartă emanând de la un magistrat sau de la un general învingător și atribuită unei provincii sau unui oraș.
Dreptul roman își are începuturile în codul cunoscut ca și Cele douăsprezece table (449 î.Hr.). De atunci, dreptul roman a devenit unul foarte avansat pentru acele timpuri, dezvoltând, în secole, multe instituții legale, care și astăzi sunt garantate într-un stat de drept.
De exemplu, a existat o lege romană care definea diferența dintre contract și prejudiciu; înainte (ca și în dreptul vechi grecesc), violarea contractului era simplu un fel de prejudiciu. Deci, diferențierea dintre posesie (care este o efectiv o situație: cineva are ceva) și proprietate (care este un drept; mai târziu formulat ca dreptul cuiva de a face ce dorește cu ceva) a fost dezvoltată în dreptul roman, cel mai bine vizibilă în rei vindicatio, acțiunea proprietarului față de posesor de a-i achita o parte din proprietate. În final, originea conceptului de astăzi, referitoare la faptul că contractele sunt valide când există o întâlnire a opiniilor poate fi găsită în legile romane de astăzi referitoare la credite, care puteau fi primite prin liberă-înțelegere, și care erau numite stipulatio.
Dreptul roman a dezvoltat și conceptul de lege pentru cetățeni și lege pentru străini – începuturile Dreptului internațional privat.
Imperiul Roman de RăsăritModificare
Împăratul Iustinian a realizat Codex și Pandectae, pentru a restructura Dreptul roman, un set de cincizeci de cărți care au fost terminate în 533. Împăratul a ordonat de asemenea producerea unui manual, Iustiniani Institutiones („Manualul Iustinian”), la începutul anilor 530. S-a încercat învățarea studenților de la drept cu Dreptul roman, prin acest manual de doar patru cărți. Munca lui Iustinian a fost terminată de Pandectae (sau Digeste), Instituțiile și Codexul fiind o parte din Corpus Juris Civilis. Acesta a fost cel mai copiat cod scris vreodată, aflându-se pe masa de studiu a studenților de la drept din țările ce foloseau Codul Civil până în secolul al XVI-lea.
UrmăriModificare
Dreptul roman este fundamentul multor sisteme legale din lume.
- Dreptul jurisprudențial (comun) (Common-Law) a fost la origine bazat pe dreptul roman, înainte de a-și dezvolta o proprie tradiție în Anglia, de unde s-a extins spre Regatul Unit, în afară de Scoția, și până în Statele Unite ale Americii, excluzând Louisiana, și spre cele mai îndepărtate colonii britanice.
- În contrast, așa-numitele sisteme bazate pe Codul Civil sunt direct bazate pe dreptul roman. Sistemele legale ale celor mai multe țări din Europa continentală și din America de Sud au intrat în această categorie, frecvent prin Codul Napoleonian. Acestea sunt numite sisteme judiciare latine (sau "jure latino curente").
NoteModificare
- ^ Molcuț, Oancea, p.8
- ^ a b Molcuț, Oancea, p.5
- ^ a b c Molcuț, Oancea, p.6
- ^ a b Cocoș, p.4
- ^ Cocoș, p.3
- ^ Molcuț, Oancea, p.5-6
- ^ Cocoș, p.3-4
- ^ Molcuț, Oancea, p.9
- ^ Potrivit legendei, Roma a fost fondată de trei triburi: latinii, sabinii și etruscii („ramnes”, „tities”, „luceres”). Tribul Ramnes era așezat pe colina Palatin, Tities era așezat pe colina Esquilin, iar Luceres, pe Caelius
- ^ a b c d e f g h i Molcuț, Oancea, p.23
- ^ Numele lor vine de la „patres” (șefi)
- ^ a b Cocoș, p.10
- ^ Fiecare trib era împărțit în câte 10 curii, iar fiecare curie era împărțită în câte zece ginți
- ^ a b Cocoș, p.11
- ^ Strămoșul comun trebuia să fie pe linie masculină
- ^ Numai patricienii, populus romanus făceau parte din adunarea poporului.
BibliografieModificare
- Emil Molcuț, Dan Oancea (). Drept roman. Casa de Editură și Presă „Șansa” S.R.L. ISBN 9739579396.
- Lector univ. dr. Ștefan Cocoș (). Drept Roman. Lumina Lex. ISBN 9735880504.
- Vladimir Hanga, Drept privat roman, Editura Didactică și Pedagogică București 1964;
- Vladimir Hanga, Drept privat roman, tratat, Editura Didactică și Pedagogică București 1977;
- Vladimir Hanga, Justiniani Institutiones - Instituțiile lui Iustinian, text bilingv (latină și română), Lumina Lex București 2005.