Wikipedia

Serval

felidă sălbatică de mărime medie
(Redirecționat de la Leptailurus)
Acest articol se referă la specia de felină africană. Pentru alte sensuri, vedeți Serval (dezambiguizare).

Servalul[6][7] (Leptailurus serval), numit și pisică tigru,[8] este o felidă originară din Africa. Este răspândit la nivel larg în țările subsahariene cu excepția regiunilor pădurilor tropicale umede. De-a lungul arealului său, se găsește în arii protejate, iar vânarea sa în țările cuprinse în arealul său este fie interzisă, fie reglementată.

Serval
Un serval în Parcul Național Serengeti
Stare de conservare

Risc scăzut (LC)  (IUCN 3.1)[1]
CITES Appendix II (CITES)[1]
Clasificare științifică
Regn: Animalia
Încrengătură: Chordata
Subîncrengătură: Vertebrata
Clasă: Mammalia
Ordin: Carnivora
Subordin: Feliformia
Familie: Felidae
Subfamilie: Felinae
Gen: Leptailurus
Severtzov, 1858[2]
Specie: L. serval
Nume binomial
Leptailurus serval
(Schreber, 1776)[3]
Subspecii
  • L. s. serval (Schreber, 1777)[4]
  • L. s. constantina (Forster, 1780)[4]
  • L. s. lipostictus (Pocock, 1907)[4]
Răspândirea servalului în 2015 (maro – existent, portocaliu – dispărut)[1]
Sinonime
Listă
Modifică text Consultați documentația formatului

Este singurul membru din genul Leptailurus. Trei subspecii sunt recunoscute. Servalul este o felină suplă, de mărime medie, ce are 54–62 cm în înălțime până la greabăn și cântărește 8–18 kg. Este caracterizat de un cap mic, urechi mari, o blană cu pete și dungi negre de culoare de la aurie-galbenă până la bubalină și o coadă scurtă cu vârful negru. Servalul are cele mai lungi picioare față de oricare altă felidă relativ cu dimensiunea corpului.

Servalul este un carnivor solitar ce este activ atât în timpul zilei, cât și al nopții. Vânează rozătoare, mai ales șobolani africani de mlaștină⁠(en)[traduceți], și păsări mici, broaște, insecte și reptile, utilizându-și simțul auditiv pentru a localiza prada. Sare 2 m deasupra solului pentru a ateriza pe labele sale din spate pe pradă, iar în cele din urmă o ucide cu o mușcătură de gât sau cap. Ambele sexe stabilesc domenii vitale ce se suprapun intens cu suprafața de 10 până la 32 km², pe care le marchează cu fecale și salivă. Împerecherea are loc în perioade diferite ale anului în părți diferite ale arealului său, dar de obicei o singură dată sau de două ori într-o zonă. După o perioadă de gestație de două până la trei luni, un rând de unu până la patru pui este născut. Puii sunt înțărcați la vârsta de o lună și încep să vâneze pe cont propriu la vârsta de șase luni. Își părăsesc mama pe la vârsta de 12 luni.

Etimologie

modificare

Denumirea „serval” este derivată din (lobo-) cerval, acesta fiind cuvântul portughez pentru râs, și a fost folosită de Georges-Louis Leclerc, baron de Buffon, în anul 1765 pentru o pisică pătată care era ținută la acea vreme la Royal Menagerie în Versailles;[9] lobo-cerval este derivat din cuvintele latine lupus cervarius (râs), literal „lup”, respectiv „de sau referitor la căprioară”.[10][11]

Denumirea Leptailurus derivă din cuvintele grecești λεπτός (leptós), care înseamnă „fin, delicat”, și αἴλουρος (aílouros), care înseamnă „felidă”.[12]

Taxonomie

modificare

Felis serval a fost descris pentru prima oară de Johann Christian Daniel von Schreber⁠(en)[traduceți] în anul 1776.[13] În secolul al XIX-lea și al XX-lea, următoarele specimene zoologice⁠(en)[traduceți] de servali au fost descrise:

Denumirea genului, Leptailurus, a fost propusă de Nikolai Severtzov în 1858.[2] Servalul este singurul membru al genului său.[3]

În 1944, Pocock a recunoscut trei rase de serval în Africa Nordică.[20] Trei subspecii sunt recunoscute ca fiind valide⁠(en)[traduceți] începând din 2017:[4]

Filogenie

modificare

Relațiile filogenice ale servalului au rămas în dispută; în 1997, paleontologii M. C. McKenna și S. K. Bell au clasificat Leptailurus ca un subgen al genului Felis, pe când alții precum O. R. P. Bininda-Edmonds (de la Universitatea Tehnică din München) l-au grupat cu Felis, Lynx și Caracal. Studii din anii 2000 și 2010 arată că servalul, alături de caracal și pisica aurie africană, formează una dintre cele opt descendențe ale familiei Felidae. Potrivit unui studiu genetic din 2006, descendența Caracal și-a început existența acum 8.5 milioane de ani, iar strămoșul acestei descendențe a ajuns în Africa în urmă cu 8.5–5.6 milioane de ani.[5][21]

Relațiile filogenice ale servalului sunt după cum urmează:[5][21]

 

 

Descendența Caracal
Leptailurus

Serval (L. serval)

Caracal

Caracal (C. caracal)

Pisică aurie africană (C. aurata)

lineage

Hibrizi

modificare

În aprilie 1986, prima pisică Savannah, un hibrid între un serval mascul și o pisică domestică femelă, a fost născută; era mai mare decât un pisoi domestic obișnuit și îi asemăna tatălui său prin modelul coloritului blănii. Pare să fi moștenit câteva trăsături ale pisicii domestice de la mama sa, precum blândețea. Această rasă de pisică poate fi un bun înotător și poate avea un comportament ca de câine prin faptul că se ia după proprietar, mergând după acesta, și îi place să sară și să salte. Cu trecerea anilor a căpătat popularitate ca animal de companie.[22]

Caracteristici

modificare
 
Un serval captiv la Auckland Zoo⁠(en)[traduceți]

Servalul este o felidă suplă de dimensiune medie; are 54–62 cm în înălțime până la greabăn și cântărește 8–18 kg, dar femelele tind să fie mai ușoare. Lungimea capului plus cea a trunchiului este de obicei de 67–100 cm.[23] Masculii tind să fie mai robuști decât femelele.[24] Printre caracteristicile proeminente se numără capul mic, urechile mari, blana dungată și pătată, picioarele lungi și o coadă ce are în jur de 30 cm în lungime și vârful negru.[25][26] Servalul are cele mai lungi picioare față de oricare altă felidă relativ cu dimensiunea corpului, în mare parte datorită oaselor metatarsiene⁠(en)[traduceți] puternic alungite ale tălpilor.[27][28] Degetele de la picioarele din spate sunt de asemenea alungite, dar și neobișnuit de mobile.[27]

Culoarea blănii este fundamental de la aurie-galbenă până la bubalină și marcată pe o suprafață mare cu puncte și dungi negre.[24] Petele prezintă variație mare în mărime.[27] Trăsăturile faciale includ bărbia albicioasă, punctele și dârele de pe obraji și frunte, ochii maronii sau verzui, mustăți albe pe la bot și lângă urechi, care sunt negre în partea din spate cu o bandă albă orizontală în mijloc; trei până la patru dungi negre pornesc din partea din peste a capului și ajung la umeri, după care se întrerup în rânduri de pete. Blana de pe partea ventrală este albă, părul lânos este des și pufos și firele părului de contur (stratul de blană ce protejează părul lânos) sunt fine și au 5–10 cm în lungime. Firele părului de contur au lungimea de până la 3 cm pe gât, spate și flancuri și de numai 1 cm pe față.[26][29] Servalul are bun simțul olfactiv, simțul auditiv și al vederii.[26]

 
Un serval cu leucism⁠(en)[traduceți] la Big Cat Rescue⁠(en)[traduceți][30]

Servalul este similar cu caracalul (Caracal caracal), cu care este simpatric⁠(en)[traduceți], dar servalul are traiectoria⁠(en)[traduceți] urmelor labelor mai îngustă, craniul mai rotund și îi lipsesc ciufurile proeminente ale urechilor care sunt prezente la caracal.[24] Urechile, care sunt situate aproape una de cealaltă, se pot roti independent una de cealaltă până la 180 de grade,[27] ceea ce ajută în a localiza eficient prada.[31]

În captivitate au fost observați servali atât cu melanism, cât și cu leucism⁠(en)[traduceți]. De asemenea, varianta cu melanism a fost văzută și în sălbăticie,[27] cei mai mulți servali cu melansim fiind observați în Kenya.[32]

Răspândire și habitat

modificare
 
Un serval la Diergaarde Blijdorp⁠(en)[traduceți]

În Africa Nordică servalul este cunoscut numai din Maroc și a fost reintrodus în Tunisia, dar este posibil să fi dispărt din Algeria. Viețuiește în zone semiaride și păduri de stejari de plută apropiate de Marea Mediterană, dar evită pădurile tropicale umede și zonele aride. Se găsește în Sahel și este răspândit la nivel larg în Africa Sudică. Trăiește în zone cu iarbă, anumite habitate acide⁠(en)[traduceți] și desișuri de bambus la altitudini înalte de până la 3.800 m pe Muntele Kilimandjaro. Preferă zonele apropiate de ape, ca zonele umede și savanele, care oferă adăpost precum stufărișurile⁠(en)[traduceți] și gramineele înalte.[1][24] În estul Savanei Sudaneze⁠(en)[traduceți] a fost înregistrat în transfrontalierul complexului ariilor protejate Dinder⁠(en)[traduceți]–Alatash⁠(en)[traduceți] în timpul unor sondaje din anii 2015–2018.[33]

În Parcul Național Luambe⁠(en)[traduceți] din Zambia, densitatea populației a fost înregistrată drept 0.1/km² în 2011.[34] În Africa de Sud, servalul a fost înregistrat în provincia Free State, estul provinciei Northern Cape și sudul provinciei North West.[35] În Namibia este prezent în parcurile naționale Khaudum⁠(en)[traduceți] și Mudumu⁠(en)[traduceți].[36]

Comportament și ecologie

modificare
 
Este posibil ca petele albe ale servalului de pe spatele urechilor sale să poarte un rol important în comunicare.[37]

Servalul este activ atât în timpul zilei, cât și al nopții; activitatea poate atinge apogeul dimineața devreme, pe la amurg și la miezul nopții. Servalii pot fi activi pe o durată mai îndelungată în zilele răcoroase sau ploioase. În timpul amiezii fierbinți se odihnesc sau se îngrijesc⁠(en)[traduceți] la umbra tufișurilor sau a gramineelor. Servalii rămân precauți față de vecinătatea lor, cu toate că pot fi mai puțin precauți atunci când în apropiere nu este niciun carnivor mare sau animal care poate reprezenta pradă. Umblă cel mult 2 până la 4 kilometri în fiecare noapte.[25][23] Servalii utilizează adesea trasee speciale pentru a ajunge la anumite zone de vânătoare. Fiind animal solitar, există puțină interacțiune socială între servali în afara sezonului de împerechere, când perechi de sexe opuse pot sta împreună. Singura legătură de durată lungă pare să fie între mamă și puii ei care își părăsesc mama numai când ajung la vrâsta de un an.[24]

Atât masculii, cât și femelele stabilesc domenii vitale și sunt cel mai mult activi numai în anumite zone din interiorul domeniilor. Suprafața acestor domenii variază de la 10 până la 32 km²; densitatea prăzii, disponibilitatea adăpostului și interferența umană pot fi factori semnificativi în determinarea dimensiunii lor.[24][38] Domeniile vitale se pot suprapune intens, dar ocupanții prezintă interacțiune reciprocă minimă. Întâlnirile agresive sunt rare, căci servalii par să se evite unul pe altul mutual în loc să lupte și să își apere domeniile. În ocaziile în care doi servali intră în conflict pentru teritoriu, poate avea loc o manifestare ritualică, în care unul dintre ei pune laba pe pieptul celuilalt în timp ce își analizează atent rivalul; această interacțiune rareori degenerează într-o luptă.[39][40]

Comportamentul agonistic implică mișcarea verticală a capului (contrar mișcării orizontale observată la alte felide), ridicarea părului și a cozii, arătarea dinților și a benzilor albe de pe urechi și urlatul. Indivizii își marchează domeniile și traseele preferate împroșcând urină pe vegetația apropiată, defecând de-a lungul drumului și frecându-și gura de graminee sau sol în timp ce eliberează salivă. Servalii tind să fie sedentari, deplasându-se numai câțiva kilometri depărtare chiar și în cazul în care își părăsesc domeniul.[24][23]

Servalii sunt vulnerabili la hiene și câinii sălbatici africani. Pentru a scăpa din afara câmpului lor vizual caută adăpost, iar dacă prădătorul este foarte aproape, imediat pleacă fugind cu salturi lungi și cu coada ridicată, schimbându-și direcția frecvent.[23] Servalul este un cățărător priceput, deși nu se cațără frecvent; a fost observat un individ care s-a cățărat într-un copac la peste 9 metri înălțime pentru a scăpa de câini.[27] La fel ca multe felide, servalul este în stare să toarcă⁠(en)[traduceți];[41] poate de asemenea să emită un țârâit puternic oscilant și poate sâsâi, mârâi, mormăi, mieuna și produce un fel de râs grav.[27]

Dietă și vânarea prăzii

modificare
 
Un serval în Africa de Sud

Servalul este un carnivor care vânează rozătoare (mai ales șobolani africani de mlaștină⁠(en)[traduceți]), păsări mici, broaște, insecte și reptile, dar se hrănește și cu iarbă care poate facilita digestia și acționa ca un emetic. Până la 90 % din animalele vânate de un serval cântăresc fiecare în parte mai puțin de 200 g; ocazional vânează și prazi mai mari precum duikeri, iepuri propriu-ziși, flamingo și antilope tinere.[27] Procentajul de rozătoare din dieta unui serval a fost estimat drept 80–97 %.[38][42][43] În afara unor astfel de șobolani, printre alte rozătoare frecvent înregistrate în dieta sa se numără șobolanul de iarbă african⁠(en)[traduceți], șoarecele pitic african⁠(en)[traduceți] și rozătoare din genul Mastomys⁠(en)[traduceți].[24]

Servalul localizează prada cu ajutorul puternicului său simț al auzului. Rămâne nemișcat timp de maxim 15 minute; când prada este suficient de aproape, sare cu ajutorul tuturor celor patru labe până la 4 m în aer și o atacă cu labele din față.[42] Pentru a ucide o pradă mică, servalul o pândește încet, apoi se aruncă pe ea cu labele picioarelor din față orientate spre piept, iar în final aterizează pe ea cu picioarele din față întinse. Prada, primind o izbitură de la una sau ambele labe din față ale servalului, este debilitată, iar servalul îi aplică o mușcătură de cap sau de gât și imediat o înghite. Șerpilor le aplică mai multe izbituri și chiar mușcături și poate să îi consume chiar și în timp ce se deplasează. Prăzile mai mari, precum păsările mai mari, sunt omorâte de serval prin țâșnire bruscă urmată de un salt pentru a le prinde pe măsură ce acestea încearcă să zboare, după care le mănâncă încet. Servalii au fost observați punând deoparte prăzi mari pentru a le consuma mai târziu, ascunzându-le în frunze moarte și graminee. De obicei se lipsesc de organele interne ale rozătoarelor în timp ce mănâncă și jumulesc păsările de pene înainte de a le consuma. În timpul unui salt, un serval poate ajunge la mai mult de 2 metri deasupra solului și acoperi o distanță orizontală de până la 3,6 m. Servalii par să fie vânători eficienți; un studiu în Ngorongoro a arătat că servalii aveau succes în jumătate din încercările lor de a vâna, indiferent de durata vânătorii, și a fost găsită o mamă serval cu o rată de succes de 62 %. Numărul de prăzi ucise într-o perioadă de 24 de ore era în medie de 15 până la 16. Hrănirea cu hoituri a fost observată și la servali, dar foarte rar.[27][24]

Reproducere

modificare
 
Doi servali tineri

Ambele sexe ating maturitatea sexuală⁠(en)[traduceți] când sunt la vârsta de unu sau doi ani. Estrul la femele durează una până la patru zile; de obicei are loc odată sau de două ori pe an, deși poate avea loc de trei sau de patru ori pe an dacă mama își pierde rândurile de pui.[44] Observațiile asupra servalilor captivi sugerează că atunci când o femelă intră în estru, rata marcării cu urină crește la ea, dar și la masculii din vecinătate. Zoologul Jonathan Kingdon⁠(en)[traduceți] a descris comportamentul unei femele serval în estru în cartea sa din 1997 East African Mammals. A remarcat că ar ar hoinări neîncetat, împroșca urină frecvent ținându-și coada într-o poziție verticală, freca capul în apropiere de locul pe care l-a marcat, saliva încontinuu, emite mieunături ascuțite și scurte care pot fi auzite de la o oarecare distanță și freca gura și obrajii înspre fața unui mascul ce se apropie. Perioada când are loc împerecherea variază la nivel geografic; perioada de nașteri atinge apogeul iarna în Botswana și înspre sfârșitul sezonului uscat la Craterul Ngorongoro. Un trend observat în general de-a lungul arealului este că nașterile precedă sezonul de reproducere al rozătoarelor muride.[27]

Gestația durează timp de două până la trei luni, după care este născut un rând de unu până la patru pui. Nașterile au loc în zone retrase, de exemplu în vegetație deasă sau vizuini abandonate de porci furnicari⁠(en)[traduceți] sau porci spinoș. Orb la naștere, un nou-născut cântărește cam 250 g și are păr lânos, fin (mai cenușiu ca la adulți) și semne neclare în coloritul blănii. Ochii îi deschid la nouă până la treisprezece zile. Înțărcarea începe la o lună după naștere; mama aduce prăzi mici puilor și le semnalizează prezența ei pe măsură ce se apropie de locul unde stau.[27] O mamă cu pui tineri se odihnește semnificativ mai puțin timp și trebuie să petreacă aproape de două ori mai multă energie și timp față de cele pe care le petrec alți servali.[38] Dacă este perturbată, mama își mută puii unul câte unul într-un loc mai sigur.[29] Pui încep în cele din urmă să își acompanieze mama la vânătoare. Pe la vreo șase luni, își capătă caninii permanenți și încep să vâneze ei înșiși; își părăsesc mama pe la vârsta de vreo 12 luni. Pot atinge maturitatea sexuală la vârsta de 12 până la 25 de luni.[27] Speranța de viață este în jur de 10 ani în sălbăticie și de până la 20 de ani în captivitate.[45]

Amenințări

modificare

Degradarea pajiștilor și zonelor umede reprezintă o amenințare majoră pentru supraviețuirea servalilor. Comerțul cu piei de servali, cu toate că este în scădere, are încă loc în țări precum Benin și Senegal. În Africa Occidentală, servalul are semnificație în medicina tradițională. Păstorii adesea ucid servali pentru a își proteja șeptelul, cu toate că servalii în general nu vânează șeptel.[1]

Stare de conservare

modificare

Servalul este listat ca specie neamenințată cu dispariția pe Lista roșie a IUCN și este inclus în Anexa II a CITES. Se găsește în mai multe arii protejate de-a lungul arealului său. Vânarea servalilor este interzisă în Algeria, Botswana, Congo, Kenya, Liberia, Maroc, Mozambic, Nigeria, Rwanda, Tunisia și provincia Kaap⁠(en)[traduceți] din Africa de Sud; reglementări ale vânării sale se aplică în Angola, Burkina Faso, Republica Centrafricană, Republica Democratică Congo, Ghana, Malawi, Senegal, Sierra Leone, Somalia, Tanzania, Togo și Zambia.[1]

În cultură

modificare

Asocierea servalilor cu oamenii datează din vremea Egiptului Antic.[46] În arta egipteană, servalii sunt reprezentați ca daruri sau obiecte comercializate din Nubia.[47]

Servalii sunt ocazional ținuți ca animale de companie, cu toate că natura lor sălbatică înseamnă că deținerea servalilor este reglementată în majoritatea țărilor.[48][49][50]

Note

modificare
  1. ^ a b c d e f Thiel, C. [amended version of 2015 assessment] „Leptailurus serval”. Lista roșie a speciilor periclitate IUCN. Versiunea 3.1. Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii. .  Accessed on 08 January 2022.
  2. ^ a b Severtzov, N. (). „Notice sur la classification multisériale des carnivores, spécialement des Félidés, et les études de zoologie générale qui s'y rattachent”. Revue et Magasin de Zoologie, Pure et Appliquée (2). 10: 3–8; 145–150; 193–196; 241–246; 385–393. 
  3. ^ a b Wozencraft, W.C. (). „Species Leptailurus serval”. În Wilson, D.E.; Reeder, D.M. Mammal Species of the World: A Taxonomic and Geographic Reference (ed. 3rd). Johns Hopkins University Press. p. 540. ISBN 978-0-8018-8221-0. OCLC 62265494. 
  4. ^ a b c d e f g Kitchener, A. C.; Breitenmoser-Würsten, C.; Eizirik, E.; Gentry, A.; Werdelin, L.; Wilting, A.; Yamaguchi, N.; Abramov, A. V.; Christiansen, P.; Driscoll, C.; Duckworth, J. W.; Johnson, W.; Luo, S.-J.; Meijaard, E.; O’Donoghue, P.; Sanderson, J.; Seymour, K.; Bruford, M.; Groves, C.; Hoffmann, M.; Nowell, K.; Timmons, Z.; Tobe, S. (). „A revised taxonomy of the Felidae: The final report of the Cat Classification Task Force of the IUCN Cat Specialist Group” (PDF). Cat News (Special Issue 11): 58–60. 
  5. ^ a b c Johnson, W. E.; Eizirik, E.; Pecon-Slattery, J.; Murphy, W.J.; Antunes, A.; Teeling, E.; O'Brien, S. J. (). „The Late Miocene radiation of modern Felidae: A genetic assessment”. Science. 311 (5757): 73–77. Bibcode:2006Sci...311...73J. doi:10.1126/science.1122277. PMID 16400146. 
  6. ^ Bogoescu, Constantin; Dabija, Alexandru; Sanielevici, Emil (). Atlas zoologic. Editura Didactică și Pedagogică, București. p. 202. 
  7. ^ „serval - definiție și paradigmă”. DEX online. Accesat în . 
  8. ^ Dumitru Murariu (). Din lumea mamiferelor. Volumul II - Mamifere terestre. București: Editura Academiei Române. p. 102. ISBN 973-27-0210-9. 
  9. ^ Buffon, G.-L. L. (). „Le Serval”. Histoire Naturelle, générale et particulière, avec la description du Cabinet du Roi. Tome 13. Paris: Imprimerie Royale. pp. 233–235. 
  10. ^ Harper, Douglas. „serval”. Online Etymology Dictionary. 
  11. ^ lupus, cervarius. Charlton T. Lewis and Charles Short. A Latin Dictionary on Perseus Project.
  12. ^ λεπτός, αἴλουρος. Liddell, Henry George; Scott, Robert; A Greek–English Lexicon de la Perseus Project.
  13. ^ Schreber, J. C. D. (). „Der Serval”. Die Säugethiere in Abbildungen nach der Natur, mit Beschreibungen. Erlangen: Wolfgang Walther. p. 407. 
  14. ^ Forster, G. R. (). „LIII. Der Karakal”. Herrn von Büffons Naturgeschichte der vierfüssigen Thiere. Mit Vermehrungen, aus dem Französischen übersetzt. Sechster Band [Mr. von Büffon‘s Natural History of Quadrupeds. With additions, translated from French. Volume 6]. Berlin: Joachim Pauli. pp. 299–319. 
  15. ^ Ogilby W. (). „Felis servalina”. Proceedings of the Zoological Society of London. 7: 94. 
  16. ^ Wagner, J. A. (). „F. servalina Ogilb.”. Die Säugethiere in Abbildungen nach der Natur mit Beschreibungen von Dr Johann Christian Daniel von Schreber. Supplementband 2: Die Raubthiere. Erlangen: Expedition des Schreber'schen Säugthier- und des Esper'schen Schmetterlingswerkes. p. 547. 
  17. ^ Matschie, P. (). „Neue afrikanische Säugethiere”. Sitzungsberichte der Gesellschaft Naturforschender Freunde zu Berlin (4): 107–114. doi:10.5962/bhl.part.9924  . 
  18. ^ Pocock, R. I. (). „Notes upon some African species of the genus Felis, based upon specimens recently exhibited in the Society's gardens”. Proceedings of the Zoological Society of London. 77 (3): 656–677. doi:10.1111/j.1469-7998.1907.tb06950.x. 
  19. ^ Allen, G. M. (). „Mammals from the Blue Nile valley”. Bulletin of the Museum of Comparative Zoology at Harvard College. 58 (6): 305–357. 
  20. ^ Pocock, R. I. (). „Three races, one new, of the serval (Leptailurus) from North Africa”. Annals and Magazine of Natural History. Series 11. 11 (82): 690–698. doi:10.1080/00222934408527466. 
  21. ^ a b Werdelin, L.; Yamaguchi, N.; Johnson, W. E.; O'Brien, S. J. (). „Phylogeny and evolution of cats (Felidae)”. În Macdonald, D. W.; Loveridge, A. J. Biology and Conservation of Wild Felids (ed. Reprinted). Oxford, UK: Oxford University Press. pp. 59–82. ISBN 978-0-19-923445-5. 
  22. ^ Wood, S. (). „Blast from the Past: The Very First F1 Savannah”. Lioc-Escf. 30 (6): 15. 
  23. ^ a b c d Estes, R. D. (). „Serval Felis serval”. The Behavior Guide to African Mammals: Including Hoofed Mammals, Carnivores, Primates (ed. Forth). Berkeley, US: University of California Press. pp. 361–363. ISBN 978-0-520-08085-0. 
  24. ^ a b c d e f g h i Hunter, L.; Bowland, J. (). „Leptailurus serval Serval”. În Kingdon, J.; Happold, D.; Butynski, T.; Hoffmann, M.; Happold, M.; Kalina, J. Mammals of Africa. London, UK: Bloomsbury Publishing. pp. 180–184. ISBN 978-1-4081-8996-2. 
  25. ^ a b Liebenberg, L. (). A Field Guide to the Animal Tracks of Southern Africa. Cape Town, South Africa: David Philip Publishers. p. 257. ISBN 978-0-86486-132-0. 
  26. ^ a b c Schütze, H. (). Field Guide to the Mammals of the Kruger National Park. Cape Town, South Africa: Struik Publishers. pp. 98–99. ISBN 978-1-86872-594-6. [nefuncțională]
  27. ^ a b c d e f g h i j k l Sunquist, M.; Sunquist, F. (). „Serval Leptailurus serval (Schrever, 1776)”. Wild Cats of the World. Chicago, US: University of Chicago Press. pp. 142–151. ISBN 978-0-226-77999-7. 
  28. ^ Hunter, L. (). Wild Cats of the World. London, UK: Bloomsbury Publishing. p. 75. ISBN 978-1-4729-2285-4. 
  29. ^ a b Mills, M. G. L. (). „Genus Leptailurus Severtzov, 1858”. În Skinner, J. D.; Chimimba, C. T. The mammals of the southern African subregion (ed. Third). Cambridge: Cambridge University Press. pp. 408–412. ISBN 9780521844185. 
  30. ^ „Pharaoh”. Big Cat Rescue. . 
  31. ^ Hunter, L.; Hinde, G. (). Cats of Africa: Behaviour, Ecology, and Conservation. Cape Town, South Africa: Struik Publishers. pp. 76; 158. ISBN 978-1-77007-063-9. 
  32. ^ „Exclusive: Rare Black Wildcat Caught on Film in Africa”. Animals (în engleză). . Arhivat din original la . Accesat în . 
  33. ^ Bauer, H.; Mohammed, A. A.; El Faki, A.; Hiwytalla, K. O.; Bedin, E.; Rskay, G.; Sitotaw, E.; Sillero-Zubiri, C. (). „Antelopes of the Dinder-Alatash transboundary Protected Area, Sudan and Ethiopia” (PDF). Gnusletter. 35 (1): 26–30. Arhivat din original (PDF) la . 
  34. ^ Thiel, C. (). Ecology and population status of the serval Leptailurus serval (Schreber, 1776) in Zambia (PDF) (Teză). University of Bonn. pp. 1–265. 
  35. ^ Herrmann, E.; Kamler, J. F.; Avenant, N. L. (). „New records of servals Leptailurus serval in central South Africa”. South African Journal of Wildlife Research. 38 (2): 185–188. doi:10.3957/0379-4369-38.2.185. 
  36. ^ Edwards, S.; Portas, R.; Hanssen, L.; Beytel, P.; Melzheimer, J.; Stratford, K. (). „The spotted ghost: Density and distribution of serval Leptailurus serval in Namibia”. African Journal of Ecology. 56 (4): 831–840. Bibcode:2018AfJEc..56..831E. doi:10.1111/aje.12540  . 
  37. ^ Leyhausen, P. (). Cat behavior: the predatory and social behavior of domestic and wild cats. Berlin: Garland Publishing, Incorporated. p. 281. ISBN 9780824070175. 
  38. ^ a b c Geertsema, A. A. (). „Aspects of the ecology of the serval Leptailurus serval in the Ngorongoro Crater, Tanzania”. Netherlands Journal of Zoology. 35 (4): 527–610. doi:10.1163/002829685X00217. 
  39. ^ „Serval”. The Animal Facts (în engleză). Accesat în . 
  40. ^ „Serval”. Altina Wildlife Park (în engleză). . Accesat în . 
  41. ^ Eklund, Robert. „4.2 Purring serval”. Accesat în . 
  42. ^ a b Smithers, R. H. N. (). „Serval Felis serval – Schreber, 1776”. South African Journal of Wildlife Research. 8 (1): 29–37. 
  43. ^ Bowland, J. M.; Perrin, M. R. (). „Diet of serval (Leptailurus serval) in a highland region of Natal”. South African Journal of Zoology. 28 (3): 132–135. doi:10.1080/02541858.1993.11448308. 
  44. ^ Wackernagel, H. (). „A note on breeding the serval cat Felis serval at Basle Zoo”. International Zoo Yearbook. 8 (1): 46–47. doi:10.1111/j.1748-1090.1968.tb00433.x. 
  45. ^ Tonkin, B. A. (). „Notes on longevity in three species of felids”. International Zoo Yearbook. 12: 181–182. doi:10.1111/j.1748-1090.1972.tb02319.x. 
  46. ^ Faure, E.; Kitchener, A. C. (). „An archaeological and historical review of the relationships between felids and people”. Anthrozoös. 22 (3): 221–238. doi:10.2752/175303709X457577. 
  47. ^ Engels, D. W. (). Classical Cat: The Rise and Fall of the Sacred Cat. Abingdon, UK: Routledge. ISBN 978-1-134-69293-4. 
  48. ^ „Regulations Concerning the Private Possession of Big Cats”. Library of Congress. . Accesat în . 
  49. ^ „Exotic pet laws in B.C”. The British Columbia Society for the Prevention of Cruelty to Animals. Accesat în . 
  50. ^ „Wild Cat Hybrid Fad in California Concerning To Pet Experts”. . Accesat în . 

Legături externe

modificare
Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Serval&oldid=16205858