Literatura română în slavonă

Scurt istoricModificare

În momentul în care slavii pătrund în sudul Dunării, limba română comună se scindează. Primele influențe slave apar prin intermediul ortodoxismului, în a doua jumătate a sec. al X-lea, conform inscripțiilor descoperite în Moldova și Muntenia. Cele mai vechi manuscrise păstrate datează însă din sec. al XII-lea.

Scrierile religioaseModificare

1. Două scrisori ale egumenului Nicodim (1385; 1391).

2. Niște imnuri religioase compuse de Filotei, fost logofăt al lui Mircea cel Bătrîn.

3. Textul hagiografic Mucenicia Sfîntului Ioan cel Nou, compus de Grigorie Țamblac, predicator al lui Alexandru cel Bun.

4. Tetraevanghelul, prima copie după o carte religioasă (sec. al XV-lea).

5. Romanele populare Alexandria, Varlaam și Ioasaf.

Scrierile cu caracter laicModificare

1. Scrisoarea lui Ștefan cel Mare către principii creștini după victoria de la Vaslui (remarcabilă prin arta compoziției).

2. Letopisețul de cînd s-a început Țara Moldovei, prima noastră cronică, scrisă tot la curtea lui Ștefan, în care se glorifică luptele de apărare a țării din vremea domnitorului.

3. Letopisețul de cînd s-a început Țara Moldovei, scris de Macarie din porunca lui Petru Rareș. Macarie nu face numai narațiune istorică ci și memorialistică, pentru că a fost martor ocular la evenimente, dar are un stil greoi, imitat după cronicarii străini.

4. Cronica lui Eftimie, care continuă letopisețul lui Macarie din porunca lui Alexandru Lăpușneanu, într-un stil mai simplu și mai accesibil.

5. Cronica lui Azarie, ucenic al lui Macarie, care prezintă istoria Moldovei, acuzîndu-i pe Despot și pe Ion-vodă Armeanul, care-i prigoniseră pe boieri.

Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său TeodosieModificare

În 1894 se descoperă la Sofia manuscrisul în limba slavonă, pe hîrtie fabricată la Veneția în sec. al XVI-lea, avînd un scris caligrafic și vignete în aur. Se presupune că manuscrisul era destinat fie cancelariei domnești, fie lui Teodosie însuși. Astăzi există o variantă slavonă, una românească și una grecească, cea din urmă păstrată la muntele Athos.

Opera este o enciclopedie a cunoștințelor moral-politice, filozofice și pedagogice, o sinteză a gîndirii și a experienței medievale. Concepută ca un imens testament, vădește o puternică personalitate, căci intensitatea trăirii este egală cu intensitatea gîndirii. Poate fi considerată și o operă ideologică, cu scop educativ, căci este prezentat un cod moral al societății românești. Arta compoziției este asemănătoare cu cea a literaturii bizantine. Capitolele finale, consacrate mamei, soției și copilului impresionează prin sensibilitate, duioșie și lirism.

A fost tradusă în românește încă din sec. al XVII-lea.