Wikipedia

Modelul nordic

Acest articol se referă la un model social și economic din Europa de Nord. Pentru ideologia care este asociată cu Modelul nordic, vedeți Social democrație. Pentru tipul legii prostituției, vedeți Modelul nordic de abordare a prostituției.

Modelul nordic este un ansamblu de politici economice, sociale și de asemenea practici culturale comune în țările nordice (Danemarca, Finlanda, Islanda, Norvegia și Suedia).[1] Acestea includ un vast stat al bunăstării și negocieri colective[2] pe mai multe niveluri, bazate pe fundațiile economice ale corporatismului social,[3][4] și un angajament față de proprietatea privată în cadrul unei economii mixte de piață[5]— Norvegia fiind o excepție parțială din cauza unui număr mare de întreprinderi de stat și a proprietății de stat în firme cotate la bursă.[6]

Deși există diferențe semnificative între țările nordice,[7] toate au unele trăsături comune. Cele trei țări scandinave sunt monarhii constituționale, în timp ce Finlanda și Islanda sunt republici încă din secolul al XX-lea. Toate țările nordice sunt totuși descrise ca fiind extrem de democratice și toate au o formă unicamerală de guvernare și folosesc reprezentarea proporțională în sistemele lor electorale. Toți susțin un stat social universalist care vizează în mod special creșterea autonomiei individuale și promovarea mobilității sociale, cu un procent considerabil din populație angajată în sectorul public (aproximativ 30% din forța de muncă în domenii precum sănătatea, educația și guvernul),[8] și un sistem corporatist cu un procent ridicat de forță de muncă sindicalizată și care implică un aranjament tripartit, în care reprezentanții muncii și angajatorilor negociază salariile și politica privind piața muncii este mediată de guvern.[9] Începând cu 2020, toate țările nordice se clasează foarte bine în IDU ajustat în funcție de inegalitate și Indicele Păcii Globale, precum și în top 10 în Raportul Fericirii Mondiale.[10]

Deși a fost dezvoltat în anii 1930 sub conducerea social-democraților,[11] modelul nordic a început să atragă atenția după al Doilea Război Mondial.[12] S-a transformat în anumite privințe în ultimele decenii, inclusiv dereglementarea sporită și extinderea privatizării serviciilor publice,[13][11] dar se distinge încă de alte modele prin accentul puternic pus pe serviciile publice și investițiile sociale.[14]

Caracteristici și aspecte generale

modificare
 
Drapelurile țărilor nordice, de la stânga la dreapta: Finlanda, Iselanda, Norvegia, Suedia și Danemarca

Modelul nordic a fost caracterizat după cum urmează:[15]

  • O plasă de siguranță socială elaborată, pe lângă serviciile publice, cum ar fi educația gratuită și asistența medicală universală,[15] într-un sistem finanțat în mare parte din impozite.[16]
  • Drepturi de proprietate puternice, aplicarea contractelor și ușurința generală de a face afaceri.[17]
  • Planurile public pentru pensii.[15]
  • Niveluri ridicate de democrație, așa cum se observă în sondajul Freedom in the World și Indicele democrației.[18][19]
  • Comerțul liber combinat cu partajarea colectivă a riscurilor (programe sociale de bunăstare și instituții de pe piața muncii) care a oferit o formă de protecție împotriva riscurilor asociate deschiderii economice.[15]
  • Reglementare redusă a pieței produselor. Țările nordice se situează foarte bine în ceea ce privește libertatea pieței de produse conform clasamentelor OCDE.[15]
  • Niveluri scăzute de corupție.[18][15] În indicele de percepție a corupției din 2019 al Transparency International, Danemarca, Finlanda, Norvegia și Suedia au fost clasate printre primele 10 cele mai puțin corupte dintre cele 179 de țări evaluate.[20]
  • Un parteneriat între angajatori, sindicate și guvern, prin care acești parteneri sociali negociază între ei condițiile de reglementare a locului de muncă, mai degrabă decât condițiile impuse prin lege.[21][22] Suedia a descentralizat coordonarea salariilor, în timp ce Finlanda este clasată pe locul cel mai puțin flexibil.[15] Condițiile economice în schimbare au dat naștere la frică în rândul lucrătorilor, precum și la rezistența sindicatelor în ceea ce privește reformele.[15]
  • Densitate mare de sindicate și acoperire a negocierilor colective.[23] În 2019, densitatea sindicală a fost de 90,7% în Islanda, 67,0% în Danemarca, 65,2% în Suedia, 58,8% în Finlanda și 50,4% în Norvegia; în comparație, densitatea sindicală a fost de 16,3% în Germania și de 9,9% în Statele Unite.[24] În plus, în 2018, acoperirea negocierilor colective a fost de 90% în Islanda, 88,8% în Finlanda (2017), 88% în Suedia, 82% în Danemarca și 69% în Norvegia; în comparație, acoperirea negocierilor colective a fost de 54% în Germania și 11,7% în Statele Unite.[25] Densitatea mai scăzută a sindicatelor din Norvegia se explică în principal prin absența unui sistem Gent din 1938. În schimb, Danemarca, Finlanda și Suedia au toate fonduri de șomaj gestionate de sindicate.[26]
  • Țările nordice s-au clasat în top în clasamentul pentru protecția drepturilor lucrătorilor în Indexul drepturilor globale din 2014 al Confederației Sindicatelor Internaționale, Danemarca fiind singura națiune care a primit un scor perfect.[27]
  • Suedia la 56,6% din PIB, Danemarca la 51,7% și Finlanda la 48,6% reflectă cheltuieli publice foarte mari.[28] Cheltuielile publice pentru sănătate și educație sunt semnificativ mai mari în Danemarca, Norvegia și Suedia în comparație cu media OCDE.[29]
  • Poverile fiscale generale ca procent din PIB sunt mari, Danemarca fiind de 45,9% și Finlanda și Suedia la 44,1%.[30] Țările nordice au cote de impozitare relativ uniforme, ceea ce înseamnă că chiar și cele cu venituri medii și mici sunt impozitate la niveluri relativ ridicate.[31][32]
  • Rapoartele Națiunilor Unite ale Fericirii Mondiale arată că cele mai fericite națiuni sunt concentrate în Europa de Nord. Nordicii s-au clasat pe primul loc în ceea ce privește valorile PIB real pe cap de locuitor, speranța de viață sănătoasă, a avea pe cineva pe care să se bazeze, libertatea percepută de a face alegeri în viață, generozitatea și libertatea de corupție.[33] Țările nordice se situează în top 10 al World Happiness Report 2018, Finlanda și Norvegia ocupând primele locuri.[34]

Sistem economic

modificare

Modelul nordic este susținut de un sistem economic capitalist mixt de piață, care prezintă grade ridicate de proprietate privată,[35][36] cu excepția Norvegiei, unde există un număr mare de întreprinderi de stat și proprietăți de stat în firme cotate la bursă.[6]

Modelul nordic este descris ca fiind un sistem al unui capitalism competitiv combinat cu faptul că o o bună parte din populație este angajată în sectorul public, care se învârte în jurul a 30% din forța de muncă, în sectoare precum sănătatea sau mediul universitar. În Norvegia, Finlanda și Suedia, multe companii și/sau industrii sunt de stat sau deținute de stat ca acționar a unei bune părți din ele[37][38][39][40] precum industria utilităților, poștă, feroviară, aviatică, a energiei electirce, a combustibililor fosili, chimică, a oțelului, a electronicelor, a mașinilor, aerospațială, navală și de armament.[41] The Economist și-a descris țările drept „comercianți liberi care rezistă tentației de a interveni chiar și pentru a proteja companiile emblematice”, în același timp căutând modalități de a tempera efectele distructive ale capitalismului și au declarat că țările nordice „sunt probabil cele mai bine guvernate din lume”.[8][42] Unii economiști s-au referit la modelul economic nordic ca la o formă de „capitalism drăgălaș”, cu niveluri scăzute de inegalitate, state sociale generoase și concentrare redusă a a veniturilor mari, în contrast cu „capitalismul dur” al Statelor Unite, care are niveluri ridicate de inegalitate și o concentrare mai mare a veniturilor mari, printre alte inegalități sociale.[15][43][44]

Ca urmare a crizei financiare din Suedia din 1990–1994, Suedia a implementat reforme economice care s-au concentrat pe dereglementare, descentralizare a negocierilor salariale și consolidarea legilor concurenței.[45] În ciuda faptului că este una dintre cele mai egale națiuni OCDE, din 1985 până în anii 2010, Suedia a înregistrat cea mai mare creștere a inegalității veniturilor dintre economiile OCDE.[46][47] Alte efecte ale reformelor din anii 1990 au fost creșterea substanțială a economiilor din fondurile mutuale, care a început în mare parte odată cu subvenționarea de către guvern a economiilor din fondurile mutuale prin așa-numitul program Allemansfonder în anii 1980;[48] astăzi 4 din 5 persoane cu vârsta cuprinsă între 18 și 74 de ani au economii în fond.[49]

Particularitățile Norvegiei

modificare

Statul Norvegia deține participații în multe dintre cele mai mari companii cotate la bursă ale țării, deținând 37% din bursa de la Oslo[50] și exploatând cele mai mari companii necotate din țară, inclusiv Equinor și Statkraft. În ianuarie 2013, The Economist a raportat că „după cel de-al doilea război mondial, guvernul a naționalizat toate afacerile comerciale germane în Norvegia și a ajuns să dețină 44% din acțiunile Norsk Hydro. Formula de control a afacerilor prin acțiuni, mai degrabă decât prin reglementare, părea să funcționeze bine, așa că guvernul a folosit-o oriunde a fost posibil „Am inventat modelul chinezesc de a face lucrurile înaintea chinezilor”, spune Torger Reve de la Școala de Afaceri Norvegiană.”[50] De asemenea, guvernul. operează un fond suveran, Fondul guvernamental de pensii al Norvegiei, al cărui obiectiv parțial este să pregătească Norvegia pentru un viitor post petrol, dar „în mod neobișnuit în rândul națiunilor producătoare de petrol, este și un mare susținător al drepturilor omului – și unul puternic, datorită controlului său asupra premiului Nobel pentru pace.”[51]

Norvegia este singura economie majoră din Occident în care generațiile mai tinere devin mai bogate, cu o creștere de 13% a venitului disponibil pentru 2018, înfrângând tendința observată în alte națiuni occidentale ale milenialilor care devin mai săraci decât generațiile de dinainte.[52]

Influența luterană

modificare

Unii academicieni au teoretizat că Luteranismul, religia tradițional dominantă în țările nordice, a avut un efect în dezvoltarea social democrației în zonă. Schröder presupune că luteranismul a promovat ideea unei comunități naționale de credincioși și a condus la o implicare sporită a statului în viața economică și socială, permițând solidaritatea și coordonarea economică la nivel național.[53][54][55] Esa Mangeloja spune că mișcările de renaștere au ajutat la pavarea căii către statul modern al bunăstării finlandez. În timpul acestui proces, biserica a pierdut una din cele mai importante responsabilități sociale (sănătatea, educație și munca) din moment ce aceste sarcini au fost asumate de către statul finlandez secular.[56] Pauli Kettunen prezintă modelul nordic ca pe un efect al unui soi de de mitic „iluminism luteran țărănesc”, portretizând modelul nordic ca pe un rezultat al unui soi de „luteranism secularizat”;[55][57] cu toate acestea, discursul academic de masă pe această temă se concentrează pe „specificitatea istorică”, structura centralizată a bisericii luterane fiind doar un aspect al valorilor culturale și structurilor statale care au condus la dezvoltarea statului bunăstării în Scandinavia.[58]

Politica pieței muncii

modificare

Țările nordice împărtășesc politici active de piață a forței de muncă ca parte a unui model economic social-corporatist menit să reducă conflictul dintre muncă și interesele capitalului. Acest sistem corporatist este cel mai extins în Norvegia și Suedia, unde federațiile patronale și reprezentanții muncii negociază la nivel național, negocierile fiind mediate de guvern. Intervențiile pe piața muncii sunt menite să ofere recalificare și relocare a locurilor de muncă.[59]

Piața muncii nordică este flexibilă, cu legile care facilitează angajatorilor să angajeze și să renunțe la lucrători sau să introducă tehnologii care economisesc forța de muncă. Pentru a atenua efectul negativ asupra angajaților, politicile guvernamentale privind piața forței de muncă sunt concepute pentru a oferi servicii generoase de asistență socială, recalificare și relocare pentru a limita orice conflicte dintre patronaj și forța de muncă care ar putea apărea în urma acestui proces.[60]

Modelul nordic al bunăstării

modificare

Modelul nordic al bunăstării se referă la politicile de bunăstare ale țărilor nordice, care se leagă și de politicile lor de pe piața muncii. Modelul nordic al bunăstării se distinge de alte tipuri de state ale bunăstării prin accentul pus pe maximizarea participării pe piața muncii, promovarea egalității de gen, egalitarism și niveluri extinse de beneficii, amploarea mare a redistribuirii veniturilor și utilizarea liberală a politicii fiscale expansioniste.[61]

Deși există diferențe între țările nordice, toate împărtășesc un angajament larg față de coeziunea socială, o natură universală a asigurării de bunăstare pentru a proteja individualismul, oferind protecție persoanelor și grupurilor vulnerabile din societate și maximizând participarea publicului la luarea deciziilor sociale. Se caracterizează prin flexibilitate și deschidere către inovare în furnizarea de bunăstare. Sistemele nordice de bunăstare sunt finanțate în principal prin impozitare.[62]

În ciuda valorilor comune, țările nordice adoptă abordări diferite în ceea ce privește administrarea practică a statului bunăstării. Danemarca are un grad ridicat de furnizare de servicii publice și bunăstare în sectorul privat, alături de o politică în ceea ce privește imigrația de asimilare. Modelul de bunăstare al Islandei se bazează pe un model de „bunăstare la muncă” (a se vedea workfare), în timp ce o parte a statului bunăstării din Finlanda include sectorul de voluntariat care joacă un rol semnificativ în furnizarea de îngrijiri pentru persoanele în vârstă. Norvegia se bazează cel mai mult pe furnizarea publică de asistență socială.[62]

Egalitatea de gen

modificare

Când vine vorba de egalitatea de gen, țările nordice dețin unele dintre cele mai mici decalaje în ceea ce privește inegalitatea de gen la locul de muncă dintre toate țările OCDE,[63] cu mai puțin de 8 puncte în toate țările nordice potrivit standardelor Organizației Mondiale a Muncii.[64] Ele au fost în fruntea implementării politicilor care promovează egalitatea de gen; guvernele scandinave au fost unele dintre primele care au interzis companiilor concedierea femeilor pe motive de căsătorie sau maternitate. Mamele din țările nordice au mai multe șanse de a fi mame care lucrează decât în ​​orice altă regiune, iar familiile se bucură de o legislație de pionierat privind politicile de concediu pentru creșterea copilului, care compensează părinții pentru mutarea de la serviciu la domiciliu pentru a-și îngriji copilul, inclusiv tații.[65] Deși specificul politicilor de egalitate de gen în ceea ce privește locul de muncă variază de la o țară la alta, în țările nordice există o atenție larg răspândită pentru a evidenția „angajarea continuă cu normă întreagă” atât pentru bărbați, cât și pentru femei, precum și pentru părinții singuri, deoarece aceștia recunosc pe deplin. că unele dintre cele mai importante decalaje de gen provin din calitatea de părinte. Pe lângă faptul că primesc stimulente pentru a lua concediu parental care poate fi partajat, familiile nordice beneficiază de educație și îngrijire timpurie subvenționată și de activități în afara orelor de școală pentru acei copii care s-au înscris la învățământ cu normă întreagă.[63]

Țările nordice au fost în fruntea promovării egalității de gen și acest lucru a fost demonstrat din punct de vedere istoric de creșteri substanțiale ale angajării femeilor. Între 1965 și 1990, rata de ocupare a forței de muncă din Suedia pentru femeile cu vârstă de muncă (15–64) a trecut de la 52,8% la 81,0%.[64] În 2016, aproape trei din patru femei aflate în vârstă de muncă în țările nordice lucrau la muncă plătită. Cu toate acestea, femeile sunt în continuare principalii utilizatori ai concediului parental partajabil (tații folosesc mai puțin de 30% din zilele lor plătite de concediu parental), femeile străine sunt supuse unei subreprezentări,[63] iar Finlanda deține încă un decalaj salarial de gen notabil; salariul mediu al unei femei este de 83% din cel al unui bărbat, fără a ține cont de factori de confuzie, cum ar fi alegerea carierei.[66]

Reducerea sărăciei

modificare

Modelul nordic a avut succes în reducerea semnificativă a sărăciei.[67] În 2011, ratele sărăciei înainte de a lua în considerare efectele impozitelor și transferurilor erau de 24,7% în Danemarca, 31,9% în Finlanda, 21,6% în Islanda, 25,6% în Norvegia și 26,5% în Suedia. După contabilizarea impozitelor și transferurilor, ratele sărăciei pentru același an au devenit 6%, 7,5%, 5,7%, 7,7% și respectiv 9,7%, pentru o reducere medie de 18,7 p.p.[68] În comparație cu Statele Unite, care au un nivel de sărăcie înainte de impozitare de 28,3% și după impozitare de 17,4% pentru o reducere de 10,9 procente, efectele impozitelor și transferurilor asupra sărăciei în toate țările nordice sunt substanțial mai mari.[68] În comparație cu Franța (reducere de 27 procente) și Germania (reducere de 24,2 procente), taxele și transferurile în țările nordice sunt în medie mai mici.[68]

Social democrația

modificare

Social-democrații au jucat un rol esențial în modelarea modelului nordic, politicile adoptate de social-democrați fiind esențiale în stimularea coeziunii sociale în țările nordice.[69] Printre oamenii de știință politică și sociologi, termenul de social-democrație a devenit larg răspândit pentru a descrie modelul nordic datorită influenței guvernării partidelor social-democrate în Suedia și Norvegia, în contrast cu alte clasificări precum creștin-democrat, liberal, mediteranean, radical sau hibrid, pe baza nivelurilor de consistență („pură”, „consistență medie-înaltă” și „consistență medie”).[70] Potrivit sociologului Lane Kenworthy, semnificația social-democrației în acest context se referă la o variantă a capitalismului bazată pe predominanța proprietății private și a mecanismelor de alocare a pieței alături de un set de politici de promovare a securității economice și a oportunităților în cadrul unei economii capitaliste ca opus unei ideologii politice care urmărește să înlocuiască capitalismul.[71][72]

În timp ce țări precum Austria, Belgia, Canada, Franța, Țările de Jos, Noua Zeelandă, Elveția și Regatul Unit au fost clasificate ca social-democrate cel puțin o dată, țările nordice au fost singurele care au fost în mod constant clasificate ca atare. Într-o recenzie făcută de către Emanuele Ferragina și Martin Seeleib-Kaiser a lucrărilor despre diferitele modele de state ale bunăstării, în afară de Belgia și Țările de Jos, catalogate drept „socialist mediu-ridicate”, țările scandinave analizate (Danemarca, Norvegia și Suedia) au fost singurele care au fost catalogate de sociologul Gøsta Esping-Andersen drept „socialist ridicate”, care este definit ca atribute socialiste și valorile (egalitatea și universalismul) și modelul social-democrat, care se caracterizează printr-un „nivel ridicat de decomodificare și un grad scăzut de stratificare. Politicile sociale sunt percepute ca „politică împotriva pieței”. Ei au rezumat modelul social-democrat ca fiind bazat pe „principiul universalismului, acordarea accesului la beneficii și servicii bazate pe cetățenie. Se spune că un astfel de stat al bunăstării oferă un grad relativ ridicat de autonomie, limitând dependența de familie și piață.”[70]

 
Procentul de vot în timp al principalelor partide social-democrate din Danemarca, Finlanda, Suedia și Norvegia[73]

     Partidul Muncitoresc Norvegian

     Partidul Social Democrat Suedez

     Social Democrații (Danemarca)

     Partidul Social Democrat din Finlanda

Începând cu anii 1990, identitatea nordică a fost explicată cu factori culturali, nu politici; până în anii 2010, politica a reintrat în conversația despre identitatea nordică. Potrivit lui Johan Strang, explicația culturală aduce beneficii neoliberalismului, în a cărui ascensiune fenomenul cultural a coincis. Strang afirmă că „modelul social-democrat, care era încă foarte viu în timpul Războiului Rece, a fost acum abandonat și s-au căutat alte explicații pentru succesul nordic pentru a-l înlocui.”[11]

Istorie

modificare

Modelul nordic își are rădăcinile în „marele compromis” dintre muncitori și angajatori, conduși de partidele fermierilor și muncitorilor în anii 1930. După o lungă perioadă de criză economică și luptă de clasă, „marele compromis” a servit drept fundație pentru modelul nordic de bunăstare și organizare a pieței muncii de după cel de-al Doilea Război Mondial. Caracteristicile cheie ale modelului nordic au fost coordonarea centralizată a negocierilor salariale între angajatori și organizațiile de muncă, numită parteneriat social, precum și oferirea unui mijloc pașnic de a aborda conflictul de clasă dintre firme și muncitori.[4]

Magnus Bergli Rasmussen a contestat faptul că fermierii au jucat un rol important în introducerea statelor bunăstării nordice. Un studiu realizat de acesta în 2022 a constatat că fermierii aveau stimulente puternice pentru a rezista expansiunii statului bunăstării, iar deputații fermieri s-au opus în mod constant politicilor generoase de bunăstare.[74]

Deși adesea legată de guvernarea social-democrată, filiația modelului nordic provine și dintr-un amestec de partide politice în principal social-democrate, centriste și de dreapta, în special în Finlanda și Islanda, împreună cu încrederea socială care a rezultat din „marele compromis” între firme și muncitori. Influența fiecăruia dintre acești factori asupra fiecărei țări nordice a variat, deoarece partidele social-democrate au jucat un rol mai important în formarea modelului nordic în Suedia și Norvegia, în timp ce în Islanda și Finlanda partidele politice de dreapta au jucat un rol mult mai important în formarea modelului nordic social al țărilor lor.[75]

Politicile de securitate socială și negocieri salariale colective au fost anulate în urma dezechilibrelor economice din anii 1980 și a crizelor financiare din anii 1990, care au condus la politici bugetare mai restrictive, care au fost cele mai pronunțate în Suedia și Islanda. Cu toate acestea, cheltuielile sociale au rămas ridicate în aceste țări, în comparație cu media europeană.[76]

Danemarca

modificare

Reforma socială a bunăstării s-a emancipat din Acordul Kanslergade din 1933 ca parte a unui pachet de compromisuri pentru a salva economia daneză.[4] Danemarca a fost prima țară nordică care s-a alăturat Comunității Europene în anii 70, reflectând diferența de abordare politică printre țările nordice.[11]

Finlanda

modificare

Recesiunea de la începutul anilor 90 a afectat țările nordice și a cauzat o profundă criză în Finlanda, și a venit în mijlocul contextului destrămării Uniunii Sovietice și a picat comerțul cu Blocul Estic. Ca și în Suedia, statul social universalist al Finlandei, bazat pe modelul nordic, a fost slăbit și nu se mai baza pe calea de mijloc social-democrată, întrucât mai multe politici de bunăstare socială au fost adesea demontate definitiv; cu toate acestea, Finlanda a fost lovită și mai tare decât Suedia. În timpul crizei, Finlanda s-a orientat spre Uniunea Europeană, la care era mai angajată și mai deschisă spre aderare decât Suedia și în special Norvegia, în timp ce Danemarca aderase deja la UE până în anii 1970.[11]

Islanda

modificare

Potrivit analistului Harpa Njálsdóttir, Islanda, la sfârșitul anilor 2010, s-a îndepărtat de modelul nordic și a adoptat un model economic liberal al taxei de muncă. Ea a mai remarcat că, având în vedere schimbările majore aduse sistemului de securitate socială, „70% dintre persoanele în vârstă trăiesc acum mult sub criteriile naționale de existență, în timp ce aproximativ 70% dintre cei care trăiesc singuri și în condiții proaste sunt femei.”[77]

Norvegia

modificare

„Marele compromis” al Norvegiei a apărut ca un răspuns la criza de la începutul anilor 1930 dintre confederația sindicală și Asociația Patronală Norvegiană, convenindu-se asupra standardelor naționale în relațiile firme-muncitori și creând fundamentul armoniei sociale pe toată perioada compromisurilor. Într-o perioadă cuprinsă între anii 1980 și 1990, Norvegia a suferit mai multe reforme neoliberale și de piațizare decât Suedia în același interval de timp, păstrând în același timp bazele tradiționale ale „compromisului social-democrat” care a fost specific capitalismului occidental din 1945 până-n 1973.[78]

Norvegia a fost țara nordică cel mai puțin dispusă să adere la Uniunea Europeană. În timp ce Finlanda și Suedia au suferit foarte mult de pe urma recesiunii anilor 1990, Norvegia a început să câștige suficiente venituri din petrolul ei.[11] Începând cu 2007, statul norvegian și-a menținut poziția dominantă de acționar în sectoare industriale cheie, printre care petrol, gaze naturale, minerale, cherestea, fructe de mare și apă dulce. Industria petrolieră reprezintă aproximativ un sfert din produsul intern brut al țării.[79]

Suedia

modificare

În Suedia, marele compromis a fost împins de Acordul de la Saltsjöbaden semnat de asociațiile patronale și sindicale la retragerea de la malul mării din Saltsjöbaden în 1938. Acest acord a oferit fundația relațiilor industriale scandinave în întreaga epocă de aur a capitalismului european. Modelul suedez de capitalism s-a dezvoltat sub patronajul Partidului Social Democrat Suedez, care a preluat puterea în 1932 și a păstrat puterea neîntreruptă până în 1976. Diferă inițial foarte puțin de alte țări capitaliste industrializate, rolul statului în furnizarea de bunăstare și infrastructură cuprinzătoare s-a extins după Al Doilea Război Mondial până la atingerea unui consens larg social-democrat în anii 1950, care va deveni cunoscut sub numele de paradigma social-liberală,[4] care a fost urmată de paradigma neoliberală în anii 1980 și 1990.[80] Potrivit lui Phillip O'Hara, „Suedia a devenit în cele din urmă parte a Marii Restaurări Capitaliste din anii 1980 și 1990. În toate democrațiile industriale și nu numai, această eră recentă a văzut retragerea statului bunăstării prin reducerea cheltuielilor sociale în termeni reali, reduceri de impozite, dereglementări și privatizări și o slăbire a influenței muncii organizate.”[81]

În anii 1950, Olof Palme și prim-ministrul Tage Erlander au formulat baza social-democrației suedeze și a ceea ce va deveni cunoscut sub numele de „modelul suedez”, inspirându-se din socialismul reformist al fondatorului partidului Hjalmar Branting, care a afirmat că socialismul „nu va fi creat de sclavi brutalizați, ci de muncitorii cel mai bine poziționați, cei care au obținut treptat o zi de lucru normală, legislație protectoare, salarii minime.” Certându-se împotriva celor din stânga lor, partidul a favorizat moderatismul și a vrut să ajute muncitorii aici și acum și a urmat argumentul Societății Fabian conform căruia politicile erau pași pe drumul către socialism, care nu se va realiza prin revoluție violentă, ci prin revoluție socială. model corporativ al capitalismului bunăstării,[82] care trebuie privit ca fiind progresist în furnizarea de legitimitate instituțională mișcării muncitorești prin recunoașterea existenței conflictului de clasă dintre burghezie și proletariat ca un compromis de clasă în contextul conflictului de clasă existent.[83] Acest model suedez a fost caracterizat de o puternică mișcare a muncii, precum și de instituții de asistență socială incluzive, finanțate public și adesea administrate public.[4]

La începutul anilor 1980, modelul suedez a început să sufere de dezechilibre internaționale, scăderea competitivității și fuga de capital. Două soluții polare opuse au apărut pentru a restructura economia suedeză, prima fiind o tranziție la socialism prin socializarea proprietății industriei și a doua oferind condiții favorabile formării capitalului privat prin îmbrățișarea neoliberalismului. Modelul suedez a fost contestat pentru prima dată în 1976 de Planul Meidner promovat de Confederația Sindicatelor Suedeze și de sindicate care urmăreau socializarea treptată a companiilor suedeze prin fondurile salariaților. Planul Meidner a urmărit colectivizarea formării de capital în două generații, prin ca fondurile salariaților să dețină participații predominante în corporațiile suedeze în numele muncitorilor. Această propunere a fost susținută de Palme și de conducerea Partidului Social Democrat, dar nu au strâns suficient sprijin la asasinarea lui Palme și au fost înfrânți de conservatori la alegerile generale din Suedia din 1991.[84]

La revenirea la putere în 1982, Partidul Social Democrat a moștenit o economie aflată în stagnare, rezultată din sfârșitul boom-ului postbelic. Social-democrații au adoptat politici monetariste și neoliberale, dereglementând industria bancară și liberalizând moneda în anii 1980. Criza economică din anii 1990 a dus la măsuri mai mari de austeritate, dereglementări și privatizarea serviciilor publice.[4] În secolul 21, a afectat foarte mult Suedia și statul său social universal, deși nu la fel de greu ca Finlanda. Suedia a rămas mai eurosceptică decât Finlanda, iar luptele ei au afectat toate celelalte țări nordice, deoarece era văzută ca „steaua călăuzitoare a nordului”, iar odată cu dispariția Suediei, și alte țări nordice au simțit că își pierd identitatea politică. [11] Când modelul nordic a fost apoi redescoperit treptat, s-au căutat explicații culturale pentru trăsăturile speciale ale țărilor nordice.[11]

Reacții și răspunsuri

modificare

Modelul nordic a fost primit pozitiv de unii politicieni și comentatori politici americani. Jerry Mander a asemănat modelul nordic cu un fel de sistem „hibrid” care prezintă un amestec de economie capitalistă cu valori socialiste, reprezentând o alternativă la capitalismul în stil american.[85] Senatorul de Vermont Bernie Sanders a subliniat Scandinavia și modelul nordic ca pe ceva din care Statele Unite pot învăța, în special în ceea ce privește beneficiile și protecția socială pe care modelul nordic le oferă lucrătorilor și furnizarea de asistență medicală universală.[86][87][88]

Potrivit lui Luciano Pellicani, măsurile sociale și politice adoptate în țări precum Suedia și Danemarca sunt aceleași pe care alți politicieni europeni de stânga le-au teoretizat pentru a combina justiția și libertatea, referindu-se la socialismul liberal și mișcări precum Giustizia e Libertà și Societatea Fabian.[89] Potrivit lui Naomi Klein, fostul lider sovietic Mihail Gorbaciov a căutat să mute Uniunea Sovietică într-o direcție similară cu sistemul nordic, combinând piețele libere cu o plasă de siguranță socială, dar păstrând totuși proprietatea publică asupra sectoarelor cheie ale economiei - ingrediente despre care, credea el, ar transforma Uniunea Sovietică într-un „far socialist pentru întreaga omenire”.[90][91]

Modelul nordic a fost, de asemenea, primit pozitiv de diverși oameni de științe sociale și economiști. Profesorul american de sociologie și științe politice Lane Kenworthy pledează pentru ca Statele Unite să facă o tranziție treptată către o social-democrație similară cu cele din țările nordice, definind social-democrația ca atare: „Ideea din spatele social-democrației a fost de a îmbunătăți capitalismul. Este dezacord cu privire la modul exact în care s-ar putea face asta, iar alții ar putea crede că propunerile din cartea mea nu sunt o adevărată democrație socială, dar eu o consider un angajament de a folosi guvernul pentru a face viață mai bună pentru oamenii dintr-o economie capitalistă, în mare măsură, aceasta constă în utilizarea programelor de asigurări publice – transferuri și servicii guvernamentale.”[92]

Economistul laureat al Premiului Nobel Joseph Stiglitz spune că există o mobilitate socială mai mare în țările scandinave decât în ​​Statele Unite și presupune că Scandinavia este acum tărâmul oportunităților care au fost cândva Statele Unite ale Americii.[93] Autoarea americană Ann Jones, care a trăit în Norvegia timp de patru ani, susține că „țările nordice oferă populației libertate de piață, folosind capitalismul ca un instrument de care să beneficieze toată lumea”, în timp ce în Statele Unite „politica neoliberală pune vulpile la conducerea găinăriei, iar capitaliștii au folosit bogăția generată de întreprinderile lor (precum și manipulările financiare și politice) pentru a captura statul și a smulge de pene găinile.”[94]

Economistul Jeffrey Sachs este un susținător al modelului nordic, după ce a subliniat că modelul nordic este „dovada că capitalismul modern poate fi combinat cu decența, corectitudinea, încrederea, onestitatea și durabilitatea mediului.”[95] Combinația nordică de extinde furnizarea publică de asistență socială și o cultură a individualismului a fost descrisă de Lars Trägårdh de la Ersta Sköndal University College drept „individualism statist.”[51] Un sondaj din 2016 al think tank-ului Israel Democracy Institute a constatat că aproape 60 la sută dintre evreii israelieni preferau o economie pe „model scandinav”, cu taxe mari și un stat social robust.[96]

Critici

modificare

Economiștii socialiști Pranab Bardhan și John Roemer critică social-democrația în stil nordic pentru eficacitatea ei discutabilă în promovarea egalitarismului relativ, precum și sustenabilitatea sa. Ei susțin că social-democrația nordică necesită o mișcare puternică a muncii pentru a susține redistribuirea grav necesară, argumentând că este idealist să credem că niveluri similare de redistribuție pot fi realizate în țările cu mișcări muncitorești mai slabe. Ei spun că și în țările scandinave social-democrația a fost în declin de la slăbirea mișcării muncitorești la începutul anilor 1990, argumentând că sustenabilitatea social-democrației este limitată. Roemer și Bardham susțin că stabilirea unei economii socialiste bazate pe piață prin schimbarea proprietății întreprinderilor ar fi mai eficientă decât redistribuirea social-democrată în promovarea rezultatelor egalitare, în special în țările cu mișcări muncitorești slabe.[97]

Istoricul Guðmundur Jónsson a spus că ar fi inexact din punct de vedere istoric să includem Islanda într-un aspect al modelului nordic, cel al democrației de consens. Abordând perioada dintre 1950 și 2000, Jónsson scrie că „democrația islandeză este mai bine descrisă ca fiind mai contradictorie decât consensuală în stil și practică. Piața muncii a fost plină de conflicte și greve mai frecvente decât în ​​Europa, ceea ce a dus la tensiuni între guvern și sindicate. În al doilea rând, Islanda nu a împărtășit tradiția nordică de împărțire a puterii sau corporatism în ceea ce privește politicile pieței muncii sau în managementul politicii macroeconomice, în primul rând din cauza slăbiciunii social-democraților și a stângii în general. În al treilea rând, procesul legislativ nu a arătat o tendință puternică spre construirea consensului între guvern și opoziție în ceea ce privește căutarea de consultare sau sprijin pentru stilul politic al legislației cheie în procedurile legislative iar dezbaterea publică în general tindea să fie de natură contradictorie, mai degrabă decât consensuală.”[98]

Într-un studiu din 2017, economiștii James Heckman și Rasmus Landersøn au comparat mobilitatea socială americană și daneză și au descoperit că mobilitatea socială nu este atât de mare pe cât ar putea sugera cifrele în țările nordice, deși au descoperit că Danemarca se află mai sus în mobilitatea veniturilor. Când ne uităm exclusiv la salarii (înainte de impozite și transferuri), mobilitatea socială daneză și cea americană sunt foarte asemănătoare; Numai după ce impozitele și transferurile sunt luate în considerare, mobilitatea socială daneză se îmbunătățește, ceea ce indică faptul că politicile daneze de redistribuire economică sunt factorii cheie ai unei mai mari mobilități. În plus, investiția mai mare a Danemarcei în educația publică nu a îmbunătățit semnificativ mobilitatea educațională, ceea ce înseamnă că este puțin probabil ca copiii părinților care nu au studii universitare să primească studii universitare, deși această investiție publică a dus la îmbunătățirea abilităților cognitive în rândul copiilor danezi săraci în comparație cu americanii. Au existat dovezi că politicile generoase de bunăstare ar putea descuraja urmărirea învățământului de nivel superior din cauza scăderii beneficiilor economice pe care le oferă locurile de muncă la nivel de educație universitară și a creșterii bunăstării lucrătorilor cu un nivel de educație inferior.[99]

Unii cercetători în domeniul bunăstării și și egalității de gen din țările nordice sugerează că aceste state au fost adesea supraprivilegiate atunci când diferitele societăți europene sunt evaluate în ceea ce privește măsura în care au atins egalitatea de gen. Ei presupun că astfel de evaluări utilizează adesea comparații internaționale adoptând măsuri convenționale economice, politice, educaționale și de bunăstare.[100] În schimb, ei sugerează că, dacă se adoptă o perspectivă mai largă asupra încorporării bunăstării, cum ar fi problemele sociale asociate cu integritatea corporală sau cetățenia corporală,[101] atunci unele forme majore de dominație a bărbaților persistă încă și în țările nordice, de exemplu în afaceri, violență față de femei, violență sexuală față de copii, armată, mediul academic și religie.[102][103][104]

În timp ce laudă modelul nordic ca fiind un „contrast clar și convingător cu ideologia neoliberală care a acoperit restul lumii cu inegalitate, sisteme precare de sănătate și sărăcie inutilă”, antropologul economic Jason Hickel critică aspru „dezastrul ecologic” care îl însoțește, menționând că datele arată că țările nordice „au unele dintre cele mai ridicate niveluri de utilizare a resurselor și emisii de CO2 în lume, în termeni bazați pe consum, depășind drastic granițele planetare sigure” și se situează în partea de jos a indicelui de dezvoltare durabilă. El susține că modelul trebuie să fie actualizat pentru antropocen și să reducă consumul excesiv, păstrând în același timp elementele pozitive ale democrației sociale progresiste, inclusiv asistența medicală și educația universală, vacanțe plătite și ore de lucru rezonabile, care au avut ca rezultat rezultate mult mai bune în sănătate și reducerea sărăciei în comparație cu țările în mod deschis mai neoliberale, cum ar fi Statele Unite, pentru a „sta ca un far pentru restul lumii în al 21-lea secolul.”[105][106]

Concepții greșite

modificare

George Lakey, autorul cărții Viking Economics, spune că americanii înțeleg în general greșit natura modelului nordic, comentând: „Americanii își imaginează că „statul bunăstării” înseamnă sistemul de bunăstare al SUA pe steroizi. De fapt, nordicii au abandonat sistemul de bunăstare în stil american cu cel puțin 60 de ani în urmă, și serviciile universale substituite, ceea ce înseamnă că toată lumea – bogați și săraci – primește gratuit posibilitatea de a avea studii superioare, servicii medicale gratuite, îngrijirea bătrânilor etc.”[107]

Într-un discurs la Școala de Guvernare Kennedy din Harvard, Lars Løkke Rasmussen, premierul danez de centru-dreapta din partidul conservator-liberal Venstre, a abordat concepția greșită americană că modelul nordic este o formă de socialism, care este confundată cu orice formă de economie planificată, afirmând: „Știu că unii oameni din SUA asociază modelul nordic cu un fel de socialism. Prin urmare, aș dori să clarific un lucru. Danemarca este departe de o economie planificată socialistă. Danemarca este o economie de piață.”[108]

Note

modificare
  1. ^ Simon, Carsta (). „Why Norwegians Don't Have Their Pigs in the Forest: Enlightening the Nordic Art of 'Co-operation'”. Behavior and Social Issues. 26: 172. doi:10.5210/bsi.v26i0.7317  . ISSN 1064-9506. 
  2. ^ Kjellberg, Anders (2019). "Sweden: Collective Bargaining Under the Industry Norm". In Müller, Torsten; Vandaele, Kurt; Waddington, Jeremy, eds. (2019). Collective Bargaining in Europe: Towards an Endgame. Brussels: European Trade Union Institute. III. pp. 583–604. ISBN: 978-2-87452-514-8.
  3. ^ Rosser, J. Barkley; Rosser, Marina V. (2003). Comparative Economics in a Transforming World Economy (2nd ed.). Cambridge, Massachusetts: MIT Press. p. 226. ISBN: 978-0-262-18234-8.
  4. ^ a b c d e f Simon Reid, Henry (). The Political Origins of Inequality: Why a More Equal World Is Better for Us All. University of Chicago Press. p. 132. ISBN 978-0226236797. The dynamics were slightly different in each country. The social welfare reforms that emerged out of the Kanslergae Agreement in Denmark in 1933 came at the height of the interwar economic crisis and was part of a wider compromise package to save the Danish economy. It was a coincidence, but a telling one, that on the same day that the agreement was ratified, Hitler was appointed chanceller of the Reich in Berlin, convinced that he had a better way of saving the economy. In Sweden, the politics of grand compromise were pushed forward with the so-called Basic Agreement – essentially a commitment to the spirit of give-and-take in labour disputes – signed by the employer and labour union associations at the unprepossessing seaside retreat of Saltsjobaden in 1938 ... But in truth the Agreement was the foundation for the relative industrial harmony that would mark Scandinavian industrial relations throughout Europe's Golden Age. In Norway, the empowerment of women as well as workers was key. Women workers marched in 1905 and achieved limited suffrage in 1907, with full suffrage coming in 1913, some five years before it came to Sweden. 
  5. ^ Sandbu, Martin (). „What the Nordic mixed economy can teach today's new left”. Financial Times. Accesat în . 
  6. ^ a b „Norway: The rich cousin”. The Economist. . Accesat în . 
  7. ^ Lane, Kenworthy (). Social Democratic America. New York: Oxford University Press. p. 138. ISBN 9780199322527. 
  8. ^ a b „The Nordic countries: The next supermodel”. The Economist. . Accesat în . 
  9. ^ Hicks, Alexander (). Social Democracy and Welfare Capitalism: A Century of Income Security Politics . Cornell University Press. p. 130. ISBN 978-0801485565. By the late 1950s, labor had been incorporated alongside Swedish business in fully elaborated corporatist institutions of collective bargaining and policy making, public as well as private, supply-side (as for labour training) as well as demand side (e.g., Keynesian). During the 1950s and 1960s, similar neocorpratist institutions developed in Denmark and Norway, in Austria and the Netherlands, and somewhat later, in Belgium and Finland. 
  10. ^ Helliwell, John; et al. (). „World Happiness Report 2020”. United Nations Sustainable Development Solutions Network. Accesat în . 
  11. ^ a b c d e f g h Liukas, Christa (). „The Nordic brand replaced the welfare state – did politics disappear from the Nordic model?”. University of Helsinki. Accesat în . 
  12. ^ Petersen, Klaus (martie 2009). „Constructing Nordic Welfare? Nordic Social Political Cooperation” (PDF). În Christiansen, Niels Finn; Edling, Nils; Haave, Per; Petersen, Klaus. The Nordic Model of Welfare: A Historical Reappraisal. Copenaghen: Museum Tusculanum Press. pp. 67–96. Accesat în – via Helsinki University. 
  13. ^ Kautto, Mikko; Kuitto, Kati (). Béland, Daniel; Leibfried, Stephan; Morgan, Kimberly J.; Obinger, Herbert, ed. The Nordic Countries. The Oxford Handbook of the Welfare State (în engleză). Oxford University Press. pp. 802–825. doi:10.1093/oxfordhb/9780198828389.013.46. ISBN 978-0-19-882838-9. 
  14. ^ Kautto, Mikko; Kuitto, Kati (). Béland, Daniel; Leibfried, Stephan; Morgan, Kimberly J.; Obinger, Herbert, ed. The Nordic Countries. The Oxford Handbook of the Welfare State (în engleză). Oxford University Press. pp. 802–825. doi:10.1093/oxfordhb/9780198828389.013.46. ISBN 978-0-19-882838-9. 
  15. ^ a b c d e f g h i Andersen, Torben M.; Holmström, Bengt; Honkapohja, Seppo; Korkman, Sixten; Söderström, Hans Tson; Vartiainen, Juhana (). The Nordic Model: Embracing globalization and sharing risks (PDF). Yliopistopaino, Helsinki: Taloustieto Oy. ISBN 978-951-628-468-5. Accesat în . 
  16. ^ „Healthcare in Sweden”. Sweden. . Accesat în . 
  17. ^ „Economy Rankings”. Doing Business. The World Bank Group. . Accesat în . 
  18. ^ a b 20 March 2020. The Nordic Exceptionalism: What Explains Why the Nordic Countries Are Constantly Among the Happiest in the World. WHR 2020. Chapter 7. Retrieved: 2 September 2021.
  19. ^ „Democracy Index 2020: In sickness and in health?” . EIU.com. Accesat în . 
  20. ^ „Corruption Perceptions Index 2015”. Transparency International. Full Table and Rankings. Accesat în . 
  21. ^ „The Nordic Model”. In focus 2001. Nordic Labour Journal. Accesat în . 
  22. ^ Anders Kjellberg (2017) "Self-regulation versus State Regulation in Swedish Industrial Relations". In Mia Rönnmar and Jenny Julén Votinius (eds.) Festskrift till Ann Numhauser-Henning. Lund: Juristförlaget i Lund 2017, pp. 357–383.
  23. ^ Bruhn, Anders; Kjellberg, Anders; Sandberg, Åke (). „A New World of Work Challenging Swedish Unions”. În Sandberg, Åke; Allvin, Michael. Nordic Lights. Work, Management and Welfare in Scandinavia. Lund University. Stockholm. pp. 126–186. ISBN 978-91-86949-37-2. OCLC 860835691. Accesat în . 
  24. ^ „Trade Union Density”. OECD StatExtracts. OECD. . Accesat în . 
  25. ^ „Collective bargaining coverage”. OECD. Accesat în . 
  26. ^ Kjellberg, Anders (). „The Swedish unemployment insurance – will the Ghent system survive?” (pdf). Transfer European Review of Labour and Research; Quarterly Review of the Etui Research Department. Transfer: European Review of Labour and Research. 12: 87–98. doi:10.1177/102425890601200109. ISSN 1024-2589. Accesat în – via Lund University. 
  27. ^ Wearing, David (). „Where's the worst place to be a worker? Most of the world”. The Guardian. Accesat în . 
  28. ^ „Index of Economic Freedom – Countries”. Index of Economic Freedom. The Heritage Foundation. . Arhivat din original la . Accesat în . 
  29. ^ Growing Unequal? Income Distribution and Poverty in OECD Countries. OECD. . p. 233. doi:10.1787/9789264044197-en. ISBN 978-92-64-04418-0 – via Keepeek 360. 
  30. ^ "OECD Revenue Statistics".
  31. ^ „The Nordic model is about more than high taxes – CapX”. . 
  32. ^ „How Scandinavian Countries Pay for Their Government Spending – Tax Foundation”. . 
  33. ^ Gregoire, Carolyn (). „The Happiest Countries In The World”. The Huffington Post (publicat la ). Accesat în . 
  34. ^ Rankin, Jennifer (). „Happiness is on the wane in the US, UN global report finds”. The Guardian. Accesat în . 
  35. ^ Sachs, Jeffrey (). „Revisiting the Nordic Model: Evidence on Recent Macroeconomic Performance”. Perspectives on the Performance of the Continental Economies. Center for Capitalism & Society, Venice Summer Institute. pp. 387–412. CiteSeerX 10.1.1.456.340  . doi:10.7551/mitpress/9780262015318.003.0012. ISBN 9780262015318. First, like the Anglo-Saxon economies, the Nordic economies are overwhelmingly private-sector owned, open to trade, and oriented to international markets. Financial, labor, and product market forces operate powerfully throughout non-state sector. In short, these are capitalist economies. ... Second, there is no single Nordic model, and still less, an unchanging Nordic model. What has been consistently true for decades is a high level of public social outlays as a share of national income, and a sustained commitment to social insurance and redistributive social support for the poor, disabled, and otherwise vulnerable parts of the population. 
  36. ^ McWhinney, James E. (). „The Nordic Model: Pros and Cons”. Investopedia. Accesat în . The Nordic model is a term coined to capture the unique combination of free market capitalism and social benefits that have given rise to a society that enjoys a host of top-quality services, including free education and free healthcare, as well as generous, guaranteed pension payments for retirees. These benefits are funded by taxpayers and administered by the government for the benefit of all citizens. 
  37. ^ „State Shareholdings in Finland”. Valtioneuvoston kanslia. Prime Minister's Office/Ministry of Trade and Industry. . Accesat în . 
  38. ^ „State shareholdings and parliamentary authorisations”. Valtioneuvoston kanslia. . Accesat în . 
  39. ^ „State-owned enterprises”. Regeringskansliet. Government Offices of Sweden. . Accesat în . 
  40. ^ „The State Ownership Report” (PDF). Regjeringen. Ministry of Trade, Industry and Fisheries. . Accesat în . 
  41. ^ Bruening, Matt (). „Nordic Socialism Is Realer Than You Think”. People's Policy Project. Accesat în . 
  42. ^ „The secret of their success”. The Economist. . Accesat în . 
  43. ^ Hopkin, Jonathan; Lapuente, Victor; Moller, Lovisa (). „Lower levels of inequality are linked with greater innovation in economies”. London School of Economics. Accesat în . 
  44. ^ Lane, Kenworthy (). Social Democratic America. New York City: Oxford University Press. pp. 88–93. ISBN 9780199322527. 
  45. ^ Erlandsen, Espen; Lundsgaard, Jens (). „How Regulatory Reforms in Sweden Have Boosted Productivity”. OECD Economics Department Working Paper. OECD Economics Department Working Papers. Paris: OECD Publishing (577). doi:10.1787/084244078600. 
  46. ^ Divided We Stand: Why Inequality Keeps Rising (ed. paperback). Paris: OECD Publishing. . ISBN 9789264111639. Accesat în . 
  47. ^ Nilsson, Patricia (). „Swedish society's big divisions — in 6 charts”. Financial Times. Accesat în . 
  48. ^ Hoikkala, Hanna (). „Swedes Become World Champions With 100% Stashing Cash in Funds”. BloombergQuint. Bloomberg News. Accesat în . 
  49. ^ Heyman, Fredrik; Norbäck, Pehr-Johan; Persson, Lars (). „The Turnaround of the Swedish Economy: Lessons from Large Business Sector Reforms”. The World Bank Research Observer. 34 (2): 274–308. doi:10.1093/wbro/lky007. hdl:10986/35085  . ISSN 0257-3032. 
  50. ^ a b „Norway: The rich cousin – Oil makes Norway different from the rest of the region, but only up to a point”. The Economist. . Accesat în . 
  51. ^ a b „The secret of their success”. The Economist. . Accesat în . 
  52. ^ Savage, Maddy (). „Unlike most millennials, Norway's are rich”. BBC News. Accesat în . 
  53. ^ Schröder, Martin (). Integrating Varieties of Capitalism and Welfare State Research. London: Palgrave Macmillan. pp. 96, 144–145, 149, 155, 157. 
  54. ^ Markkola, Pirjo (). Kettunen, Pauli; Petersen, Klaus, ed. „The Lutheran Nordic Welfare States”. Beyond Welfare State Models. Transnational Historical Perspectives on Social Policy. Cheltenham: Edward Elgar Publishing: 102–118. ISBN 9781849809603 – via Google Books. 
  55. ^ a b Kettunen, Pauli (). „The Sellers of Labour Power as Social Citizens: A Utopian Wage Work Society in the Nordic Visions of Welfare” (PDF). NordWel Studies in Historical Welfare State Research: 16–45. 
  56. ^ Sinnemäki, Kaius; Portman, Anneli; Tilli, Jouni; Nelson, Robert H, ed. (). On the Legacy of Lutheranism in Finland: Societal Perspectives. doi:10.21435/sfh.25. ISBN 9789518581355. 
  57. ^ Nelson, Robert H. (). Lutheranism and the Nordic Spirit of Social Democracy: A Different Protestant Ethic. Bristol: ISD. pp. 21, 121. ISBN 978-87-7184-416-0 – via Google Books. 
  58. ^ Hilson, Mary (). The Nordic Model: Scandinavia since 1945. London: Reaktion Books. pp. 112–133. ISBN 9781861894618 – via Google Books. 
  59. ^ Rosser, Mariana V.; Rosser Jr., J. Barkley (). Comparative Economics in a Transforming World Economy. MIT Press. p. 226. ISBN 978-0262182348. Liberal corporatism is largely self-organized between labor and management, with only a supporting role for government. Leading examples of such systems are found in small, ethnically homogeneous countries with strong traditions of social democratic or labor party rule, such as Sweden's Nordic neighbors. Using a scale of 0.0 to 2.0 and subjectively assigning values based on six previous studies, Frederic Pryor in 1988 found Norway and Sweden the most corporatist at 2.0 each, followed by Austria at 1.8, the Netherlands at 1.5, Finland, Denmark, and Belgium at 1.3 each, and Switzerland and West Germany at 1.0 each. ... [W]ith the exception of Iceland, all the Nordic countries have higher taxes, larger welfare states, and greater corporatist tendencies than most social market economies. 
  60. ^ McWhinney, James E. (). „The Nordic Model: Pros and Cons”. Investopedia. Accesat în . The model is underpinned by a capitalist economy that encourages creative destruction. While the laws make it is easy for companies to shed workers and implement transformative business models, employees are supported by generous social welfare programs. 
  61. ^ Esping-Andersen, G. (). The three worlds of welfare capitalism. Princeton, New Jersey: Princeton University Press. 
  62. ^ a b The Nordic Council. „About the Nordic welfare model”. Norden. Arhivat din original la . Accesat în . 
  63. ^ a b c „Is the Last Mile the Longest?” (PDF). Nordic Council of Ministers. mai 2018 – via OECD. 
  64. ^ a b „Which countries have the highest gender gap in the workplace?”. International Labor Organization. . Accesat în . 
  65. ^ Moustgaard, Ulrikke (). „Nordic family policies – between quotas and freedom of choice”. Nordic Information on Gender. Arhivat din original la . Accesat în . 
  66. ^ „Thursday's papers: Finland's gender pay gap, our duty to help, and cheaper microbreweries”. YLE. . Accesat în . 
  67. ^ Drum, Kevin (). „We Can Reduce Poverty If We Want To. We Just Have To Want To”. Mother Jones. Accesat în . 
  68. ^ a b c „Compare your country – Income distribution and poverty”. OECD. 
  69. ^ Brandal, Nik; Bratberg, Øivind; Thorsen, Dag (). The Nordic model of social democracy. Springer. p. vi & 159. doi:10.1057/9781137013279. ISBN 978-1-349-43669-9. 
  70. ^ a b Ferragina, Emanuele; Seeleib-Kaiser, Martin (octombrie 2011). „Welfare Regime Debate: Past, Present, Futures?” (PDF). Policy and Politics. Policy Press. 39 (4): 583–611. doi:10.1332/030557311X603592. 
  71. ^ Kenworthy, Lane (ianuarie 2014). „America's Social Democratic Future”. Foreign Affairs (January/February 2014). Accesat în . 
  72. ^ Kenworthy, Lane (). „Social Democracy”. The Next System Project. Accesat în . The chief goals social democracy attempts to realize, and that distinguish it from other actually-existing capitalisms, are economic security, equality (low inequality) of opportunity, and shared prosperity. ... Modern social democracy consists, to put it simply, of market capitalism plus generous and employment-friendly social policy... . 
  73. ^ Brandal, Nik; Bratberg, Øivind; Thorsen, Dag (). The Nordic model of social democracy. Springer. p. 2. doi:10.1057/9781137013279. ISBN 978-1-349-43669-9. 
  74. ^ Rasmussen, Magnus Bergli (). „Farmers and the Origin of the Welfare State: Evidence from 308 Roll Call Votes between 1882 and 1940”. Scandinavian Political Studies. 45 (2): 202–226. doi:10.1111/1467-9477.12222. ISSN 0080-6757. 
  75. ^ Dolvik, Jon Erick; Flotten, Tone; Hippe, Jon M.; Jordfald, Bard (). The Nordic Model towards 2030: A New Chapter? NordMod2030. p. 23. ISBN 978-82-324-0185-7. The Nordic model therefore cannot exclusively be tied to social democratic party support and political dominance. In Sweden, Denmark and Norway, where the social democrats held power for large periods from the 1930s onwards, that description fits better than it does for Finland and Iceland, where centrist and right-leaning parties have set the terms of debate. But in these countries, too, the building of strong labour unions – in line with Walter Korpi's power resource mobilization thesis (Korpi 1981) – was crucial to the central role of labour and employer organizations in developing universal welfare schemes. A variety of modern social security programmes, whether sickness benefits or pensions, first appeared in negotiated collective agreements. It is moreover likely that inspirational ideas and learning experiences that passed between Nordic countries also transcended party lines within these countries.The political underpinnings of the Nordic model have thus been built on broadbased power mobilization and a higher degree of balance between the core interests in society than is evident in most other countries. 
  76. ^ Veggel, Noralv (). „The Nordic Model – Its Arrival and Decline”. Global Journal of Management and Business Research: Administration and Management. 14 (9): 60–94. ISSN 2249-4588. Accesat în . 
  77. ^ Demurtas, Alice (). „Iceland No Longer Following Nordic Welfare Model”. The Reykjavík Grapevine. Accesat în . 
  78. ^ Fagerberg, Jan; Cappelen, Adne; Mjøset, Lars; Skarstein, Rune (mai 1990). „The Decline of Social-Democratic State Capitalism in Norway”. New Left Review: 60–94. Accesat în . Norway has, together with Sweden, often been idealized as the most successful case of postwar social democracy...the neo-liberal 'blue wave' which rolled over Western Europe in the 1980s has had considerably greater impact in Norway than in Sweden, combining with the pressures of a destabilized international economy to threaten many of the postwar structures. This makes it easier to appreciate the earlier accomplishments of social democracy, but it also shows that the Nordic innovations often depended upon the convergence of specific national conditions with the dynamic phase of Western capitalism that lasted from 1945 to 1973. 
  79. ^ Acher, John (). „Update 1-Statistics Norway raises '07 GDP outlook, cuts '08”. Reuters. Accesat în . 
  80. ^ Carson, Marcus (). From Common Market to Social Europe?: Paradigm Shift & Institutional Change in European Union Policy on Food, Asbestos & Chemicals, & Gender Equality. Stockholm: Stockholm University. p. 231. ISBN 978-9-12202-0-882. 
  81. ^ O'Hara, Phillip (). Encyclopedia of Political Economy: L–Z. London: Routledge. p. 1248. ISBN 978-0415154260. 
  82. ^ Berman, Sheri (). The Primacy of Politics: Social Democracy and the Making of Europe's Twentieth Century. Cambridge: Cambridge University Press. p. 156. ISBN 978-1-13945-759-0. 
  83. ^ Moschonas, Gerassimos (). In the Name of Social Democracy: The Great Transformation, 1945 to the Present. Tradus de Elliott, Gregory. London: Verso Books. pp. 69–70. ISBN 978-1-85984-639-1. 
  84. ^ O'Hara, Phillip (). Encyclopedia of Political Economy: L–Z. Routledge. p. 1248. ISBN 978-0415154260. The critical issues were perhaps revealed most clearly in the Swedish case. Among the most advanced of the social welfare states, Sweden in the early 1980s faced a pivotal choice between capitalism and the transition to socialism. In the discourse focused upon its nagging problems of international imbalances, declining competitiveness, and capital flight, two polar solutions emerged. Olaf Palme supported an aggressive use of workers' funds, by which capital formation would have been largely collectivized in two generations. The funds would have come to own predominant stakes in Swedish corporations on behalf of workers. The other alternative was to retrench the welfare state and provide conditions favorable to private capitals formation. Palme's proposal appears never to have garnered widespread support and was left with no champion in the wake of his assassination. 
  85. ^ Mander, Jerry (). „There Are Good Alternatives to US Capitalism, But No Way to Get There”. Alternet. Accesat în . 
  86. ^ Sanders, Bernie (). „What Can We Learn From Denmark?”. The Huffington Post. Accesat în . 
  87. ^ Issenberg, Sasha (). „Sanders a growing force on the far, far left”. Boston Globe. You go to Scandinavia, and you will find that people have a much higher standard of living, in terms of education, health care, and decent paying jobs. 
  88. ^ Aleem, Zeeshan (). „Bernie Sanders Says the U.S. Could Learn a Lot From Scandinavia. Here's Why He's Right”. Mic. Accesat în . 
  89. ^ Petti, Edoardo (). „Le critiche di D'Alema alla Terza Via? Frutto della presunzione storica del Pci. Parla Pellicani”. Formiche.net (în italiană). 
  90. ^ Klein, Naomi (). The Shock Doctrine: The Rise of Disaster Capitalism. Picador. p. 276. ISBN 978-0312427993. 
  91. ^ Whyman, Philip; Baimbridge, Mark; Mullen, Andrew (). The Political Economy of the European Social Model (Routledge Studies in the European Economy. Routledge. p. 108. ISBN 978-0415476294. In short, Gorbachev aimed to lead the Soviet Union towards the Scandinavian social democratic model. 
  92. ^ Matthews, Dylan (). „This sociologist has a plan to make America more like Sweden”. The Washington Post. Accesat în . 
  93. ^ „'Scandinavian Dream' is true fix for America's income inequality”. CNN Money. . Accesat în . 
  94. ^ „After I Lived in Norway, America Felt Backward. Here's Why”. The Nation. . Accesat în . 
  95. ^ „Prof Jeffrey Sachs' plea to the Nordic countries”. Global Health Minders. . Arhivat din original la . Accesat în . 
  96. ^ Sales, Ben (). „Survey: Israeli Jews Want Broader Welfare State, Israeli Arabs Prefer 'American Model'”. Haaretz. Accesat în . 
  97. ^ Bardhan, Pranab; Roemer, Johen E. (). „Market socialism, a case for rejuvenation”. Journal of Economic Perspectives. 6 (3): 104. doi:10.1257/jep.6.3.101  . [W]e believe that social democracy requires rather special political circumstances that are absent in many countries for which our market socialism proposal may be feasible. Since it (social democracy) permits a powerful capitalist class to exist (90 percent of productive assets are privately owned in Sweden), only a strong and unified labor movement can win the redistribution through taxes that is characteristic of social democracy. It is idealistic to believe that tax concessions of this magnitude can be effected simply through electoral democracy without an organized labor movement, when capitalists organize and finance influential political parties. Even in the Scandinavian countries, strong apex labor organizations have been difficult to sustain and social democracy is somewhat on the decline now. 
  98. ^ Jónsson, Guðmundur (). „Iceland and the Nordic Model of Consensus Democracy”. Scandinavian Journal of History. 39 (4): 510–528. doi:10.1080/03468755.2014.935473. ISSN 0346-8755. 
  99. ^ Heckman, James; Landersøn, Rasmus (). „The Scandinavian Fantasy: The Sources of Intergenerational Mobility in Denmark and the US” (PDF). Scandinavian Journal of Economics. 119 (1): 178–230. doi:10.1111/sjoe.12219. PMC 5476927  . PMID 28649168. 
  100. ^ „Mind the 100 Year Gap: 2020”. World Economic Forum. . Accesat în . 
  101. ^ Pringle, Keith (). „Doing (Oppressive) Gender via Men's Relations with Children”. În Häyrén, Anneli; Wahlström Henriksson, Helena. Critical Perspectives on Masculinities and Relationalities: In Relation to What?. New York: Springer. pp. 23–34. ISBN 9783319290119. 
  102. ^ Hearn, Jeff; Pringle, Keith (). European Perspectives on Men and Masculinities: National and Transnational Approaches. Houndmills: Palgrave Macmillan. ISBN 9780230594470. 
  103. ^ Pringle, Keith (). „Comparative Studies of Well-Being in Terms of Gender, Ethnicity and the Concept of Bodily Citizenship: Turning Esping-Andersen on His Head?”. În Golańska, Dorota; Hearn, Jeff; Olesky, Elżbieta H. The Limits of Gendered Citizenship: Contexts and Complexities. London: Routledge. pp. 137–156. ISBN 9780415851268. 
  104. ^ Balkamar, Dag; Hearn, Jeff; Pringle, Keith (). „Men, Masculinities and Social Policy”. În Shaver, Sheila. Handbook of Gender and Social Policy. Oxford: Edward Elgar. pp. 55–73. ISBN 9781785367120. 
  105. ^ Hickel, Jason (). „The dark side of the Nordic model”. Al Jazeera. Accesat în . 
  106. ^ Sullivan, Dylan; Hickel, Jason (). „Capitalism and extreme poverty: A global analysis of real wages, human height, and mortality since the long 16th century”. World Development. 161: 106026. doi:10.1016/j.worlddev.2022.106026  . ...amongst the developed capitalist countries, the social democracies with generous welfare states (i.e., Scandinavia) have superior health outcomes to neo-liberal states like the US. Poverty alleviation and gains in human health have historically been linked to socialist political movements and public action, not to capitalism. 
  107. ^ „The "Continuing Revelation" of Scandinavian Economies”. America. . Accesat în . 
  108. ^ „Denmark's prime minister says Bernie Sanders is wrong to call his country socialist”. Vox. . Accesat în . 

Lectură suplimentară

modificare

Vezi și

modificare

Legături externe

modificare
Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Modelul_nordic&oldid=16708146