Otto al III-lea al Sfântului Imperiu Roman

Otto al III-lea
Împărat al Sfântului Imperiu Roman
Meister der Reichenauer Schule 002.jpg
Date personale
Născut980 d.Hr.[1][2][3][4] Modificați la Wikidata
Klever Reichswald⁠(d), Renania de Nord-Westfalia, Germania Modificați la Wikidata
Decedat (22 de ani) Modificați la Wikidata
Civita Castellana⁠(d), Lazio, Italia Modificați la Wikidata
ÎnmormântatDomul din Aachen Modificați la Wikidata
Cauza decesuluimalarie Modificați la Wikidata
PărințiOtto al II-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman[5]
Teofanu Modificați la Wikidata
Frați și suroriMatilda[*]
Sofia[*]
Adelaida[*] Modificați la Wikidata
Religiecreștinism Modificați la Wikidata
Ocupațieconducător[*]
Împărat
scriitor Modificați la Wikidata
Apartenență nobiliară
Titluriîmpărat
Familie nobiliarăDinastia Ottoniană
Rege romano-german
Domnie7 decembrie 983 – 23/24 ianuarie 1002
PredecesorOtto al II-lea
SuccesorHenric al II-lea
Împărat al Sfântului Imperiu Roman
Domnie12 aprilie 996 – 23/24 ianuarie 1002
PredecesorOtto al II-lea
SuccesorHenric al II-lea
Rege al italienilor
Domnie12 aprilie 996 – 23/24 ianuarie 1002
PredecesorOtto al II-lea
SuccesorArduino de Ivrea

Otto al III-lea (n. 980 d.Hr.,[1][2][3][4] Klever Reichswald⁠(d), Renania de Nord-Westfalia, Germania – d. , Civita Castellana⁠(d), Lazio, Italia) a fost cel de-al patrulea conducător al Dinastiei Ottoniene, fiul împăratului Otto al II-lea și al soției sale Teofanu, nepoata împăratului bizantin Ioan I Tzimiskes. Otto al III-lea a fost rege romano-german din 983 și împărat al Sfântului Imperiu Roman din 996 până la moarte.

La vârsta de trei ani Otto al III-lea a fost ales rege romano-german. Până când Otto a atins vârsta majoratului, imperiul a fost administrat de mama sa, împărăteasa Teofanu, și de bunica sa, Adelaida de Burgundia. În timpul domniei sale puterea s-a concentrat în Italia. Domnia lui a fost caracterizată de decizii foarte individuale. Otto și-a instituit propriii candidați împotriva voinței nobilimii din Roma, cu ajutorul confidenților săi Bruno de Carintia, ca papa Grigore al V-lea, și Gerbert de Aurillac, ca papa Silvestru al II-lea. În Polonia a fost înființată o arhiepiscopie care a reprezentat prima organizare bisericească independentă față de imperiu. În 1001 Otto a trebuit să părăsească Roma datorită unei rebeliuni. Moartea sa timpurie a zădărnicit încercarea de recucerire a Romei. Trupul său a fost îngropat în Marienkirche din Aachen, astăzi catedrală.

Multă vreme Otto nu a fost considerat un împărat „german”. Bazat pe cercetările istoricului Percy Ernst Schramms, care mai presus de toate a subordonat politica lui Otto al III-lea față de Italia conceptului de Restauratio imperii (Renovatio imperii Romanorum - Restaurarea Imperiului Roman), cercetările recente urmăresc să stabilească în ce măsură perioadei sale de domnie i se pot atribui concepte politice de anvergură.

Otto nu a fost căsătorit și nu a avut urmași.

CopilăriaModificare

Începuturi incerteModificare

Părinții lui Otto al III-lea au fost împăratul Otto al II-lea și soția sa bizantină Teofanu. Otto s-a născut în anul 980 în timpul unei călătorii de la Aachen la Nijmegen în pădurea Ketil.[6] El a avut trei surori: Adelaida, Sofia și Matilda.

În iulie 982 armata tatălui său a fost zdrobită de sarazini în bătălia de la Stilo. Împăratul a reușit cu greu să scape. În mai 983 a fost convocată o dietă la Verona unde cea mai importantă decizie a fost alegerea lui Otto al III-lea ca rege romano-german. Aceasta a fost singura alegere a unui rege romano-german desfășurată pe pământ italian.[7]

Otto al III-lea a călătorit în același an peste Alpi pentru a fi încoronat ca rege romano-german în Aachen, locul tradițional de încoronare al dinastiei ottoniene. Ceremonia încoronării care a avut loc de Crăciun în 983, a fost condusă de arhiepiscopii Willigis de Mainz și Ioan de Ravenna. Pe 7 decembrie tatăl său, Otto al II-lea, a murise deja la Roma de malarie.[8] Vestea morții acestuia a întrerupt sărbătorile dedicate încoronării lui Otto al III-lea ca rege romano-german.

Tânărul rege avea vârsta de 3 ani. Deoarece la acea vreme „regența” nu era o formă cunoscută de guvernare în imperiu, Otto al II-lea, care era bolnav, a impus alegerea și încoronarea fiului său astfel încât să fie împiedicată alegerea unui rege din altă familie nobiliară.

Totuși Otto al II-lea nu a putut împiedica prin testament preluarea tutelei fiului său minor de către Henric al II-lea al Bavariei.

Moartea lui Otto al II-lea a dus la revolte împotriva conducătorilor ottonieni atât în Italia cât și în estul imperiului. În anul 983 o revoltă a populației slave la est de Elba a anulat succesul acumulat anterior de politica misionară creștină.[9] Această situație nesigură i-a determinat pe mulți episcopi să se împotrivească domniei prelungite a unui minor.

Lupta pentru moștenirea lui Otto al II-leaModificare

Aparținând liniei bavareze a Ottonilor, Henric al II-lea cel Certăreț era cea mai apropiată rudă de sex masculin a lui Otto. La moartea lui Otto al II-lea, Henric se afla închis la Utrecht datorită unor rebeliuni împotriva acestuia. El a fost eliberat de episcopul Folcmar de Utrecht imediat după moartea lui Otto al II-lea. Arhiepiscopul de Köln, Warin l-a încredințat pe tânărul rege lui Henric al II-lea, datorită legăturii de rudenie. Nu a existat nicio opoziție în această privință, deoarece mama lui Otto, Teofanu, bunica Adelaida și mătușa Matilda se aflau în Italia.

Henric dorea să preia cârmuirea mai degrabă decât tutela copilului.[10] O formulare din cartea de scrisori a lui Gerbert de Aurillac a dus la ideea că Henric trebuia să fie coregent, după modelul bizantin.[11] Totuși nu există alte dovezi că ideea de coregență a existat.[12] Henric a încercat să-și atingă scopul prin câștigarea susținerii celor mai importanți nobili din imperiu.[13] Întrucât strădaniile și negocierile sale au eșuat și pentru a evita un conflict militar, Henric l-a redat pe Otto mamei sale, Teofanu pe 29 iunie 984 la Rohr în Turingia.

Regența împărăteselor (985–994)Modificare

Teofanu a reușit să preia guvernarea în numele fiului ei, în ciuda multor dificultăți întâmpinate. Ea s-a intitulat „Teofanu, împărăteasă din voia lui Dumnezeu”.[14]

Din anul 984 și până la moartea sa timpurie în anul 991, Teofanu a condus guvernarea, timp în care nu au existat conflicte deschise.

 
Sarcofagul împărăteasei Teofanu (Biserica Sf. Pantaleon, Köln)

Prin intervenții constante cancelarul episcop Hildebold de Worms și capelanul Willigis de Mainz au devenit „coregenți” ai împărătesei.

În anii 985 – 987 armatele saxone au dus campanii împotriva populației slave de pe Elba. În timpul incursiunii din anul 986 împotriva slavilor, Otto, în vârstă de șase ani, a participat pentru prima dată la o campanie militară. În septembrie 991 Otto a participat la o nouă campanie împotriva slavilor, în Brandenburg, urmată de o alta în anul 992 în același teritoriu.[15]

În anul 989 Teofanu a întreprins o călătorie în Italia fără fiul ei, pentru a se ruga pentru mântuirea sufletului soțului ei la comemorarea morții lui. Ea predat administrația centrală confidentului ei Ioan Philagathos (devenit mai târziu antipapă) care a primit funcția de Arhiepiscop de Piacenza. În Italia Teofanu a emis câteva documente în nume propriu, într-unul chiar dând numelui ei forma masculină „Theophanis gratia divina imperator augustus”.[16] La un an de la întoarcerea ei din Italia, Teofanu a murit pe 15 iunie 991 în prezența fiului ei la Nijmegen fiind înmormântată în mănăstirea Sfântul Pantaleon din Köln. Nu se știe care au fost ultimele sfaturi sau instrucțiuni pe care le-a dat fiului ei. Mai târziu regele nu a cruțat nicio cheltuială pentru mântuirea sufletului mamei sale. În documente Otto o pomenește ca „ iubita mamă”, făcând donații generoase mănăstirii din Köln unde fusese înmormântată.

Pentru câțiva ani regența a fost preluată de Adelaida, bunica lui Otto, sprijinită de mătușa Matilda, stareță în Quedlinburg. Sub conducerea lor moneda ottoniană a atins apogeul, însă ele nu au reușit să pună în practică politica Teofanei.[17]

Începutul domnieiModificare

Trecerea la guvernarea independentă nu a avut loc printr-un act demonstrativ sau la o dată anume, ci prin pierderea treptată a regenței bunicii Adelaida.[18] În cercetare există opinia larg răspândită că Otto al III-lea a câștigat puterea deplină de a guverna la o dietă în Sohlingen în septembrie 994, într-un ritual simbolic numit Schwertleite (similar ritualului de ridicare la rangul de cavaler). Sursele istorice nu conțin referiri la un act care ar fi marcat sfârșitul regenței și începutul guvernării independente.[19] Un document din 6 iulie 994 prin care Otto a dăruit sorei sale Sofia domeniul Eschwege, a fost interpretat de istoricul Johannes Laudage ca începutul guvernării sale independente.[20] Totuși Otto certificase multe donații – inclusiv pentru sora sa Sofia – pe când era încă minor.[21]

Otto a luat primele decizii independente încă din anul 994 când l-a numit cancelar al Italiei pe confidentul său Heribert de Köln, o funcție care anterior fusese rezervată doar italienilor.[22] În același an Otto a dat capelanului său Gebhard funcția de episcop de Regensburg înlocuindu-l pe cel care fusese ales, clericul Tagino.

În vara anului 995 Otto a ținut o dietă la Quedlinburg și din august până în octombrie a continuat campaniile militare împotriva slavilor de la nord de Elba, care au avut loc aproape anual începând de la revolta slavă din 983. După întoarcerea sa, a mărit Episcopia de Meissen prin privilegiul acordat pe 6 decembrie 995 la Frankfurt, înmulțind astfel veniturile episcopiei care proveneau din zeciuială.

În septembrie 995 Otto i-a trimis pe arhiepiscopul Ioan Philagathos și episcopul Bernward de Würzburg în Bizanț pentru negocieri în vederea unei căsătorii care s-au încheiat cu succes puțin timp înainte de moartea sa. Nu se știe care prințesă îi fusese promisă.

Otto al III-lea împăratModificare

Prima incursiune în ItaliaModificare

Ajutorul cerut de papa Ioan al XV-lea împotriva lui Crescentius, prefectul Romei care-l forțase să părăsească orașul, dar și dorința de a fi încoronat împărat la Roma, l-au determinat pe Otto să întreprindă o incursiune în Italia. În martie 996 Otto a plecat din Regensburg spre Italia. La Verona l-a botezat pe Ottone Orseolo (doge 1009–1026), fiul dogelui venețian Pietro al II-lea Orseolo, continând buna relație tradițională dintre ottoni și dogi.

 
Otto al III-lea uns ca împărat de papa Grigore al V-lea (desen colorat, atelierul lui Diebold Lauber c. 1450)

La Pavia trimișii papali au discutat cu Otto succesiunea papei Ioan al XV-lea care murise între timp. Pe când încă se afla în Ravenna, el l-a nominalizat ca succesor al papei pe Brun de Carintia, vărul său și capelan al curții. Acesta a fost primul „german” care a devenit papă cu numele Grigore al V-lea.[23] La doar o zi după sosirea sa la Roma, Otto a fost primit cu onoruri de senatul și nobilimea orașului, iar pe 21 mai 996 a fost încoronat împărat de noul papă, vărul său.

Prin această decizie Otto al III-lea l-a depășit pe bunicul său Otto I: el nu s-a mai limitat la acceptarea unui papă ales ci și-a impus propriul candidat. Acesta însă nu a mai avut niciun sprijin la Roma și era dependent de ajutorul împăratului. Încă din timpul lui Otto I au existat conflicte constante între papii loiali împăratului și candidații din grupurile nobiliare romane.

Sărbătorile încoronării care au durat câteva zile au fost urmate de un sinod în care s-a demonstrat colaborarea strânsă dintre împărat și noul papă. Cu această ocazie Otto al III-lea a venit în contact cu doi oameni importanți care urmau să aibă o influență puternică asupra vieții sale: Gerbert de Aurillac, arhiepiscopul de Reims, și Adalbert de Praga, un reprezentant al mișcării ascetice-eremite. Câteva luni mai târziu Gerbert a primit invitația de a intra în serviciul împăratului. El urma să-l învețe pe Otto subtilitatea grecească (subtilitas) în locul rusticității (rusticitas) saxone.

Otto al III-lea l-a condamnat la exil pe prefectul Romei, Crescentius, dar l-a grațiat datorită papei Grigore al V-lea. Prin aceasta Otto s-a străduit să păstreze blândețea în exercitarea puterii specifică dinastiei ottoniene.

După încoronare Otto s-a întors în imperiu în iunie 996. Din decembrie 996 până în aprilie 997 el s-a aflat mai ales în Aachen.[24]

A doua incursiune în ItaliaModificare

La doar câteva luni după grațierea sa, în septembrie 996 Crescentius l-a alungat pe papa Grigore al V-lea din Roma și a instalat ca antipapă pe Ioan Philagathos, arhiepiscop de Piacenza și fost confident al Teofanei. Înainte să intervină, Otto al III-lea a acordat prioritate securizării graniței Saxoniei printr-o campanie militară împotriva slavilor de pe Elba în vara anului 997.

În decembrie 997 Otto a început o a doua incursiune în Italia. În timpul acestei campanii Otto i-a încredințat mătușii sale, stareța Matilda de Quedlinburg, reprezentarea sa în imperiu, funcție ocupată anterior doar de duci și arhiepiscopi.[25]

Când Otto s-a întors la Roma în februarie 998, romanii au ajuns la o înțelegere amiabilă cu el și i-au permis să intre în oraș. În acest timp Crescentius, prefectul orașului, se afla în Cetatea Sant'Angelo, iar antipapa Ioan Philagathos se refugiase într-un turn fortificat înafara Romei. Antipapa a fost capturat și mutilat facial de câțiva soldați ottonieni. În cele din urmă sinodul l-a demis.

Crescentius a fost prins după un asediu intens al cetății în care se afla și a fost decapitat. Cadavrul a fost aruncat de pe crenelurile cetății, apoi a fost spânzurat de picioare pe Monte Mario împreună cu doisprezece însoțitori ai săi care fuseseră executați.[26]

Contemporanii au criticat acțiunile crude ale împăratului și ale papei. După ce antipapa Ioan Philagathos a fost mutilat, bătrânul stareț Nilus de Rossano a mers la Roma pentru a-l aduce la mănăstire, dar papa Grigore al V-lea și Otto al III-lea nu au fost de acord. Se spune că Nilus l-a amenințat pe împărat cu pedeapsa veșnică de la Dumnezeu și a părăsit Roma. Crescentius beneficiase deja o dată de clemență. Potrivit „regulilor jocului de gestionare a conflictelor medievale” partea care încălca un acord de pace trebuia să ia în considerare o severitate deosebită.[27]

Un document emis de Otto la 28 aprilie 998, emis pentru Abația Einsiedeln a avut atașat pentru prima dată o bulă de plumb cu deviza Renovatio imperii Romanorum („Reînnoirea Imperiului Roman”). Noua deviză a apărut continuu pe actele imperiale până în momentul întoarcerii lui Otto al III-lea de la Gniezno fiind înlocuită în ianuarie 1001 cu formularea Aurea Roma („Roma de aur”).[28]

Șederea în Italia (997–999)Modificare

În perioada de ședere în Italia, împăratul și papa au încercat să reformeze lumea ecleziastică. De asemena, proprietățile bisericești înstrăinate urmau să fie restituite instituțiilor spirituale. De exemplu contele Benedict de Sabina, înrudit cu Crescentius, a fost forțat să redea abației Farfa bunurile pe care le acaparase.

La începutul anului 999 Otto a făcut un pelerinaj de penitență la Benevento, pe Monte Gargano, pe care se spune că sihastrul Romuald il impusese ca ispășire pentru pedepsirea lui Crescentius și a lui Ioan Philagathos.[29] În acest timp Otto a aflat că Grigore al V-lea murise la Roma după o scurtă boală.

Otto împreună cu confidentul său Gerbert de Aurillac au stabilit un alt papă „non-roman”: Silvestru al II-lea. Împăratul a fost activ și în alte decizii privind orașul Roma numind confidenți apropiați lui în episcopii importante. De asemenea, după moartea lui Evergert, episcopul de Köln, locul acestuia a fost ocupat de Heribert, cancelarul lui Otto, în care avea mare încredere.

Pelerinajul la GnieznoModificare

 
Sfântul Imperiu Roman în jurul anului 1000.

În februarie/martie 1000 Otto a făcut un pelerinaj de la Roma la Gniezno în principal din motive religioase.[30]

Otto a mers desculț la mormântul lui Adalbert de Praga, episcopul care fusese ucis în 997 ca misionar creștin în Prusia. Orașul Gniezno a primit statutul de arhiepiscopie, fiind astfel înființată organizarea bisericească independentă în Polonia. Provinciei ecleziastice nou înființate Gniezno i s-a atribuit episcopia existentă a Cracoviei și noile episcopii de Kolberg și Breslau. Stăpânirea lui Boleslav I al Poloniei a primit astfel independență ecleziastică.

Boleslav i-a oferit împăratului o mare escortă pe drumul de întoarcere în imperiu, însoțindu-l el însuși prin Magdeburg până la Aachen.

Întoarcerea la RomaModificare

În imperiu nu au existat conflicte majore în ciuda absenței îndelungate a lui Otto. Șederea sa în partea de nord a imperiului durase câteva luni. În Aachen, locul pe care l-a iubit cel mai mult înafară de Roma, a dăruit mai multor biserici moaște ale lui Adalbert de Praga. Otto a pus să fie deschis și mormântul lui Carol cel Mare.[31] Contemporanii au criticat această acțiune ca fiind un grav sacrilegiu pentru care Dumnezeu l-a pedepsit pe împărat cu o moarte timpurie. Istoricul Knut Görich a interpretat acțiunile lui Otto ca pregătire pentru canonizarea lui Carol cel Mare,[32] iar Ernst-Dieter Hehl a văzut în această acțiune o pregătire a unui plan de canonizare și de înființare a unei dieceze în Aachen.[33]

În vara anului 1000 Otto a plecat din nou la Roma. În acest timp disputa de la Gandersheim dintre episcopii Willigis de Mainz și Bernward a izbucnit din nou cu prilejul sfințirii bisericii când trebuia decis care dintre cei doi episcopi urma să fie responsabil pentru Gandersheim. Episcopul Bernward a plecat la Roma pentru a-și susține dorința în fața lui Otto și obține confirmarea unui sinod roman. Ca urmare a călătoriei lui Bernward, două sinoade s-au întrunit aproape simultan pentru aceeași problemă: unul regional la Gandersheim și unul general la Roma prezidat de împărat și de papă. Nici sinodul ulterior din Pöhlde nu a reușit să rezolve disputa. Mai târziu mai multe sinoade în timpul împăraților Henric al II-lea și Conrad al II-lea, s-au ocupat de a aceeași problemă înainte de a fi rezolvată în sfârșit în 1030.

Otto a rămas în Italia pentru o jumătate de an fără ca vreun eveniment notabil să aibe loc. La începutul anului 1001 locuitorii din Tivoli s-au răzvrătit împotriva stăpânirii imperiale. Otto a asediat Tivoli, dar conform scrierii lui Thangmar (Vita Bernwardi), supunerea locuitorilor s-ar fi datorat de fapt elevului său, episcopul Bernward.[34] În aceeași lună în care s-a încheiat asediul orașului Tivoli, a apărut un act juridic neobișnuit: eliberarea unui certificat imperial de donație în favoarea papei Silvestru. În acest act erau criticate fără milă politicile foștilor papi care își pierduseră propriile bunuri din nepăsare sau incompetență și încercaseră ilegal să-și însușească drepturi și obligații imperiale. Prin acest act Otto urmărea menținerea autorității imperiale. Pretențiile teritoriale ale bisericii romane bazate pe „Donația lui Constantin” și chiar donația în sine și reproducerea acesteia de cronicarul Ioan Diaconus, au fost considerate „false”. În schimb Otto a dăruit papalității opt comitate din Pentapolis prin autoritatea sa imperială.[35]

În săptămânile următoare a avut loc o revoltă a cetățenilor Romei care dezaprobau îngăduința cu care fuseseră tratați locuitorii din Tivoli. Revolta a fost rezolvată pe cale pașnică în câteva zile de negocieri. Thangmar, decanul catedralei din Hildesheim, în reproducerea celebrului discurs al lui Otto către romani în contextul negocierilor de pace, a subliniat preferința acestuia pentru Roma și neglijarea legăturilor sale cu saxonii.[36] În ciuda gesturilor făcute pentru restabilirea păcii, neîncrederea cetățenilor romani a persistat. Consilierii l-au îndemnat pe împărat să se retragă și să aștepte întăriri militare în afara Romei.

Moartea lui Otto al III-leaModificare

Ca urmare Otto al III-lea și papa Silvestru al II-lea s-au îndepărtat de Roma. În anii care au urmat, Otto a convenit înființarea unei provincii ecleziastice în Ungaria având ca centru Arhiepiscopia de Gran și s-a asigurat că noul arhiepiscop Askericus îl va încorona ca rege pe Ștefan I al Ungariei. Otto a întărit relațiile de prietenie cu Pietro al II-lea Orseolo, dogele Veneției, ai cărui copii îi botezase în 996 și respectiv în 1001.[37]

 
Mormântul împăratului Otto al III-lea (Catedrala din Aachen)

Izvoare hagiografice ca „Viața lui Romuald” de Petru Damiani și „Viața celor cinci frați” de Brun de Querfurt, au descris imaginea unui monarh sfâșiat mental care l-a vizitat pe pustnicul Romuald în timpul Postului Mare din 1001 în scop penitent. Aceste mărturii culminează cu promisiunea lui Otto de a lăsa cârmuirea cuiva mai bun și de a se călugări la Ierusalim. El plănuise însă corectarea „erorilor” guvernului său în următorii trei ani, fără a le specifica.[38] În comparație cu alți conducători din Evul Mediu timpuriu, mulțimea informațiilor provenind din surse istorice legate de realizările ascetice și înclinațiile sale monahale, este unică.[39]

Spre sfârșitul anului 1001 Otto se apropia de Roma însoțit de contingentele militare ale unor episcopi imperiali, sosite în Italia după multe ezitări. Deodată Otto a început să aibă atacuri foarte puternice de febră. El a murit în Castelul Paterno, nu departe de Roma, pe 23 sau 24 ianuarie 1002.

Inițial moartea împăratului a fost rămas secretă. Armata imperială s-a retras apoi din Italia, urmând a fi îndeplinită vointa lui Otto de a fi îngropat la Aachen. Când cortegiul funerar a plecat de la Paterno în februarie 1002, potrivit cronicarului Thietmar, ducele Henric a primit cortegiul funerar în Polling. În discuțiile cu episcopii și nobilii care însoțeau cortegiul, el le-a cerut insistent să-l aleagă rege făcându-le promisiuni.[40] Pentru a-și justifica pretenția la tronul regal, el s-a înscenat ca succesor legitim care avea grijă de mântuirea sufletului predecesorului său. Henric a ordonat ca măruntaiele împăratului să fie îngropate în capela Sfântul Ulrich din Afrakirche în Augsburg.[41] Pentru mesa ținută în memoria sa, Otto al III-lea făcuse însă deja cu daruri generoase. Niciunul dintre cei care au făcut parte din cortegiul funerar nu l-a susținut pe Henric ca succesor al lui Otto cu excepția episcopului de Augsburg. Totuși motivele lor nu sunt cunoscute în detaliu.

La înmormântarea lui Otto, care a avut loc de Paște în 1002 în Aachen, Henric a fost din nou respins considerat din diferite motive ca fiind nepotrivit pentru tronul regal.[42] Pe 15 februarie 1002 un oponent al lui Otto a fost repede ales rege al Italiei. Henric al II-lea a reușit să ocupe tronul imperial doar după îndelungate negocieri.

NoteModificare

  1. ^ a b „Otto al III-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman”, Gemeinsame Normdatei, accesat în  
  2. ^ a b Emp. of Germany Otho III, LIBRIS, accesat în  
  3. ^ a b Holy Roman Emperor Otto III, Faceted Application of Subject Terminology, accesat în  
  4. ^ a b Otto (Otto III.), Brockhaus Enzyklopädie, accesat în  
  5. ^ The Peerage 
  6. ^ Gerhard Hartmann, Karl Schnitt (ed.): Die Kaiser. 1200 Jahre europäische Geschichte., Editura Marix, Wiesbaden 2006, ISBN 978-3-86539-074-5, p. 154.
  7. ^ Thilo Offergeld: Reges pueri. Das Königtum Minderjähriger im frühen Mittelalter., Hannover 2001, p. 656.
  8. ^ Gerhard Hartmann, Karl Schnitt (ed.): Die Kaiser. 1200 Jahre europäische Geschichte., Editura Marix, Wiesbaden 2006, p. 143.
  9. ^ Thietmar III, 17–18.
  10. ^ Gerd Althoff: Otto III. (Gestalten des Mittelalters und der Renaissance.), Editura Wissenschaftliche Buchgesellschaft, Darmstadt 1997, ISBN 3-89678-021-2, p. 42.
  11. ^ Franz-Reiner Erkens: ... more Grecorum conregnantem instituere vultis? Zur Legitimation der Regentschaft Heinrichs des Zänkers im Thronstreit von 984., în: Frühmittelalterliche Studien, vol. 27 (1993), pp. 273–289.
  12. ^ Hagen Keller, Gerd Althoff: Spätantike bis zum Ende des Mittelalters. Die Zeit der späten Karolinger und der Ottonen. Krisen und Konsolidierungen 888–1024. Stuttgart 2008, S. 275.
  13. ^ Gerd Althoff: Verwandte, Freunde und Getreue. Zum politischen Stellenwert der Gruppenbindungen im früheren Mittelalter., Darmstadt 1990, pp. 119-121.
  14. ^ Heinrich Klauser: Lexikon deutscher Herrscher und Fürstenhäuser, Editura Kiesel, Salzburg 1982, ISBN 3-7023-4010-6, p. 202.
  15. ^ Jürgen Petersohn: König Otto III. und die Slawen an Ostsee, Oder und Elbe um das Jahr 995. Mecklenburgzug – Slavnikidenmassaker – Meißenprivileg. In: Frühmittelalterliche Studien, vol. 37 (2003), p. 102 (versiune online)
  16. ^ Hagen Keller, Gerd Althoff: Spätantike bis zum Ende des Mittelalters. Die Zeit der späten Karolinger und der Ottonen. Krisen und Konsolidierungen 888–1024., Stuttgart 2008, p. 284.
  17. ^ Heiko Steuer: Das Leben in Sachsen zur Zeit der Ottonen., în: Matthias Puhle (ed.): Otto der Große, Magdeburg und Europa., Editura Zabern, Mainz 2001, p. 106.
  18. ^ Hagen Keller, Gerd Althoff: Spätantike bis zum Ende des Mittelalters. Die Zeit der späten Karolinger und der Ottonen. Krisen und Konsolidierungen 888–1024. Stuttgart 2008, p. 287; Thilo Offergeld: Reges pueri. Das Königtum Minderjähriger im frühen Mittelalter. Hannover 2001, p. 740.
  19. ^ Thilo Offergeld: Reges pueri. Das Königtum Minderjähriger im frühen Mittelalter., Hannover 2001, p. 734.
  20. ^ Johannes Laudage: Das Problem der Vormundschaft über Otto III., în: Anton von Euw/ Peter Schreiner (ed.): Kaiserin Theophanu: Begegnung des Ostens und Westens um die Wende des ersten Jahrtausends, Köln 1991, p. 274.
  21. ^ Gerd Althoff: Otto III., Editura Wissenschaftliche Buchgesellschaft, Darmstadt 1997, ISBN 3-89678-021-2, p. 73.
  22. ^ Gerd Althoff: Otto III., Editura Wissenschaftliche Buchgesellschaft, Darmstadt 1997, ISBN 3-89678-021-2, p. 79.
  23. ^ Gerd Althoff : Die Ottonen. Königsherrschaft ohne Staat., Editura Kohlhammer, Stuttgart 2013, ISBN 978-3-17-022443-8, p. 176.
  24. ^ Gerd Althoff : Die Ottonen. Königsherrschaft ohne Staat., Editura Kohlhammer, Stuttgart 2013, ISBN 978-3-17-022443-8, p. 179.
  25. ^ Gerd Althoff: Gandersheim und Quedlinburg. Ottonische Frauenklöster als Herrschafts- und Überlieferungszentren., în: Frühmittelalterliche Studien, vol. 25 (1991), p. 133.
  26. ^ Böhmer-Uhlirz, Regesta Imperii II,3: Die Regesten des Kaiserreiches unter Otto III., Nr. 1272a, S. 685f.
  27. ^ Gerd Althoff: Otto III. Darmstadt 1996, pp. 105-107 și Gerd Althoff: Spielregeln der Politik im Mittelalter. Kommunikation in Frieden und Fehde, Darmstadt 1997.
  28. ^ Erstmals belegt für MGH DO.III. 390 vom 23. Januar 1001; aber auch MGH DO.III. 389 für Sylvester III. trug bereits die Bulle. Vgl. dazu Knut Görich: Otto III. Romanus Saxonicus et Italicus: kaiserliche Rompolitik und sächsische Historiographie. Sigmaringen 1995, S. 267ff.
  29. ^ Mathilde Uhlirz: Jahrbücher Ottos III. p. 292 și pp. 534–537.
  30. ^ Michael Borgolte (ed.): Polen und Deutschland vor 1000 Jahren. Die Berliner Tagung über den „Akt von Gnesen“, Berlin 2002.
  31. ^ Hagen Keller: Die Ottonen und Karl der Große., în: Frühmittelalterliche Studien 34 (2000), pp. 125-127.
  32. ^ Knut Görich: Otto III. öffnet das Karlsgrab in Aachen. Überlegungen zu Heiligenverehrung, Heiligsprechung und Traditionsbildung. , în: Gerd Althoff, Ernst Schubert (ed.): Herrschaftsrepräsentation im ottonischen Sachsen., Sigmaringen 1998, pp. 381–430 (online).
  33. ^ Ernst-Dieter Hehl: Herrscher, Kirche und Kirchenrecht im spätottonischen Reich., în: Bernd Schneidmüller, Stefan Weinfurter (ed.), Otto III. – Heinrich II. Eine Wende?, Sigmaringen 1997, pp. 191-193 (online); Ernst-Dieter Hehl: Aachen an der ersten Jahrtausendwende. Ein Bistumsplan Ottos III. im Zeichen Karls des Großen und Adalberts von Prag., în: Geschichte im Bistum Aachen 6 (2001/2002), pp. 1–27, și împotrivă Ludwig Falkenstein: Otto III. und Aachen. Hannover 1998, pp. 91-93.
  34. ^ Thangmar: Vita Bernwardi episcopi Hildesheimensis, cap. 23.
  35. ^ Certificatul nr. 389, Wolfgang Lautemann (trad.): Geschichte in Quellen 2, München 1970, pp. 205-206.
  36. ^ Thangmar: Vita Bernwardi episcopi Hildesheimensis, cap. 25.
  37. ^ Knut Görich: Heimliche Herrscherbegegnung: Kaiser Otto III. besucht Venedig (1001)., în: Romedio Schmitz-Esser, Knut Görich und Jochen Johrendt (ed.): Venedig als Bühne. Organisation, Inszenierung und Wahrnehmung europäischer Herrscherbesuche., Regensburg 2017, pp. 51–66.
  38. ^ Petrus Damiani: Vita beati Romualdi, cap. 25 și Brun von Querfurt: Vita quinque fratrum, cap. 2 und 3, Gerd Althoff: Otto III., Darmstadt 1996, p. 182.
  39. ^ Steffen Patzold: Omnis anima potestatibus sublimioribus subdita sit. Zum Herrscherbild im Aachener Otto-Evangeliar., în: Frühmittelalterliche Studien 35 (2001), p. 271.
  40. ^ Die Chronik des Bischofs Thietmar von Merseburg und ihre Korveier IV, p. 50.
  41. ^ Mathias Franc Kluge: Die inneren Organe Ottos III. und ihr vergessenes Grab: Herrschergedenken zwischen Bedeutungswandel und Überlieferungschance., în: Archiv für Kulturgeschichte 94 (2012), pp. 59–86.
  42. ^ Die Chronik des Bischofs Thietmar von Merseburg und ihre Korveier IV, p. 54.

BibliografieModificare

  • Heinrich Klauser: Lexikon deutscher Herrscher und Fürstenhäuser, Editura Kiesel, Salzburg 1982, ISBN 3-7023-4010-6.
  • Gerhard Hartmann, Karl Schnitt (ed.): Die Kaiser. 1200 Jahre europäische Geschichte., Editura Marix, Wiesbaden 2006, ISBN 978-3-86539-074-5.
  • Gerd Althoff : Die Ottonen. Königsherrschaft ohne Staat., Editura Kohlhammer, Stuttgart 2013, ISBN 978-3-17-022443-8.
  • Gerd Althoff, Hagen Keller: Spätantike bis zum Ende des Mittelalters. Die Zeit der späten Karolinger und der Ottonen. Krisen und Konsolidierungen 888–1024 (Gebhardt – Manual de istorie germană, vol. 3), Stuttgart 2008, ISBN 978-3-608-60003-2.
  • Gerd Althoff: Otto III. (Gestalten des Mittelalters und der Renaissance.), Editura Wissenschaftliche Buchgesellschaft, Darmstadt 1997, ISBN 3-89678-021-2.
  • Georg Waitz (ed.): Scriptores rerum Germanicarum in usum scholarum separatim editi 8: Annales Hildesheimenses. Hannover 1878 (versiune online).
  • Annales Quedlinburgenses. In: Georg Heinrich Pertz ș.a. (ed.): Scriptores (in Folio) 3: Annales, chronica et historiae aevi Saxonici. Hannover 1839, p. 22 (versiune online).
  • Bruno von Querfurt: Vita quinque fratrum eremitarum., în: Georg Waitz, Wilhelm Wattenbach u. a. (ed.): Scriptores (in Folio) 15, 2: Supplementa tomorum I-XII, pars III. Supplementum tomi XIII pars II. Hannover 1888, p. 709 (Monumenta Germaniae Historica, Digitalisat) Übersetzt aus Wilfried Hartmann (ed.): Deutsche Geschichte in Quellen und Darstellung. vol. 1, Editura Reclam, Stuttgart 1995, ISBN 3-15-017001-X, pp. 202–204.
  • Hermann de Reichenau: Chronicon. în: Rudolf Buchner, Werner Trillmich (ed.): Quellen des 9. und 10. Jahrhunderts zur Geschichte der Hamburgischen Kirche und des Reiches (Freiherr vom Stein-Gedächtnisausgabe., vol. 11), Editura Wissenschaftliche Buchgesellschaft, Darmstadt 1961, Lateinischer Text în Georg Waitz ș.a. (ed.): Scriptores (in Folio) 13: Supplementa tomorum I-XII, pars I. Hannover 1881, p. 61 (versiune online).
  • Die Chronik des Bischofs Thietmar von Merseburg und ihre Korveier - text prelucrat (Thietmari Merseburgensis episcopi Chronicon), Berlin 1935 (versiune online).
  • Thangmar: Vita Bernwardi episcopi Hildesheimensis, în: Georg Heinrich Pertz ș.a. (ed.): Scriptores (in Folio) 4: Annales, chronica et historiae aevi Carolini et Saxonici. Hannover 1841, pp. 754–782 (versiune online).


Predecesor:
Otto II
Rege al Germaniei
983 - 1002
Succesor:
Henric II
Predecesor:
Otto II
Sfânt Împărat Roman
996 - 1002
Succesor:
Henric II
Predecesor:
Otto II
Rege al Italiei
996 - 1002
Succesor:
Henric II