Deschide meniul principal

Înțeles și utilizareModificare

Termenul a fost folosit pentru prima dată în anul 1901 de către Ovid Densusianu,[1] pentru a descrie "cea mai veche epocă a creării limbii române", când limba latină vulgară vorbită în Peninsula Balcanică, ce avea propriile sale caracteristici,[2] a evoluat în cea ce numim limba proto-romană.[3] Prin extensie, istoricii folosesc termenul pentru a se referi la perioada de timp din istoria romanească ce a durat până în secolul 6, interval cronologic în care s-a finalizat procesul de romanizare al tuturor populațiilor tracice (daci, odriși, geți, moesi, tribali, carpi, dii, etc.). Teritoriul în care acest proces a avut loc, localizat în bazinul Dunării de Jos, la nord de Linia Jireček, este caracterizat de două mari particularități :

PopulațiaModificare

Populația nativă ocupată a început să devină din ce în ce mai implicată în viața politică a Imperiului. Influența tracică în sferele militare și conducătoare ale Imperiul Roman datează de la începutul secolului III. Primul împărat tracic a fost Regalianus, rudă a regelui dac Decebal. Până în secolul al treilea, traco-dacii ajunseseră o importantă parte a armatei romane.

 
Arcada lui Galerius. Detaliu al boltei.

Un număr de împărați a Imperiului Roman de Est au avut strămoși traco-romani:

Denumirea de romanModificare

Înainte de 212, în cele mai multe cazuri doar locuitorii Provinciei Romane Italia (atunci o regiune multi-etnică) aveau pe deplinătate cetățenie romană. Coloniile romane stabilite în alte provincii, romanii (sau descendenții lor) care trăiau în Provinciile Romane, locuitorii mai multor orașe din Imperiu și un număr mic din nobilimea locală (precum statele cliente ale Romei) aveau cetățenie deplină. În schimb majoritatea provinciilor abia aveau drepturi cetățenești limitate (dacă le aveau).

în 212, edictul Constitutio Antoniniana (latinescul pentru "Constituția [ori edictul] lui Antoninu") a fost emis de către împăratul roman Caracalla. Legea declara că toți oamenii născuți liberi în Imperiul Roman primeau cetățenie romană deplină și toate femeile născute libere ale Imperiului primeau de asemenea cetățenie romană ca bărbații. Caracalla a impus această lege în principal pentru a mări numărul oamenilor ce trebuiau să plătească taxe și să sporească numărul acelora ce trebuiau să îngroașe numărul legiunilor (doar cetățenii cu drepturi depline aveau voie să servească în legiunile armatei romane).

Astfel s-a răspândit denumirea de romanus, romana în Imperiu, care ulterior a evoluat în cuvinte precum Romagna, Romania, Romanși, Români, Rumelia, Aromâni, România.

CreștinsmulModificare

 
Donariul de la Biertan - un vechi obiect votiv creştin din secolul al VI-lea, dezgropat la Biertan, lângă Sibiu
Pe el stă scris EGO ZENOVIUS VOTUM POSUI
"Eu, Zenovius, am oferit acest dar" - rămâne de determinat dacă posesorul donariului era el însuși creștin și localnic sau nu.
 
Inscripţie din cripta celor patru martiri dobrogeni Zotikos, Attalos, Kamasis şi Filippos


Vezi șiModificare

NoteModificare

  1. ^ Ovide Densusianu, Histoire de la langue roumaine, I, Paris, 1901. DLR 1983.
  2. ^ Ovid Densusianu: "Nu există nici o îndoială că romanica din Peninsula Balcanică a prezentat încă din primele secole ale erei noastre câteva trăsături caracteristice."
  3. ^ Ovid Densusianu, 1901: "latina vulgară și-a pierdut unitatea, fărâmițându-se în limbile ce aveau să devină limbile romanice de astăzi."

ReferințeModificare

  • Nicolae Saramandru: “Torna, Torna Fratre”; București, 2001–2002; Online: .pdf.
  • Nicolae-Șerban Tanașoca: “«Torna, torna, fratre» et la romanité balkanique au VI e siècle” Revue roumaine de linguistique, XXXVIII, Bucharest, 1993.
  • Nicolae Iorga: “Geschichte des rumänischen Volkes im Rahmen seiner Staatsbildungen”, I, Gotha, 1905; “Istoria românilor”, II, București, 1936. Istoria României, I, București, 1960.