Deschide meniul principal

Zece Hotare, Bihor

sat în comuna Șuncuiuș, județul Bihor, România
Zece Hotare
—  Sat  —
Imagine din sat
Imagine din sat
Zece Hotare se află în România
Zece Hotare
Zece Hotare
Zece Hotare (România)
Localizarea satului pe harta României
Zece Hotare se află în Județul Bihor
Zece Hotare
Zece Hotare
Zece Hotare (Județul Bihor)
Localizarea satului pe harta județului Bihor
Coordonate: 46°53′27″N 22°28′24″E46°53′27″N 22°28′24″E

ȚarăFlag of Romania.svg România
JudețActual Bihor county CoA.png Bihor
Comună Șuncuiuș

SIRUTA31556

Altitudine[2]388 m.d.m.

Populație (2011)
 - Total361 locuitori

Fus orarEET (+2)
 - Ora de vară (DST)EEST (+3)
Cod poștal417568
Prefix telefonic+40 x60[1]

Prezență online
GeoNames Modificați la Wikidata

Zece Hotare este un sat în comuna Șuncuiuș din județul Bihor, Crișana, România.

Date geograficeModificare

Satul Zecehotare este o așezare rurală de tipul crângurilor, cu mai multe cătune risipite pe crestele dealurilor ce coboară dinspre Munții Pădurea Craiului spre albia Crișului Repede, învecinându-se cu următoarele localități: la est Șuncuiușul, spre sud-est Damișul, la sud Roșia, spre vest Tomnatecul, iar la nord Vadu Crișului.

In partea de nord-vest a satului se află Peștera Bătrânului, monument al naturii ce comunică cu Peștera Vadu Crișului. Extremitatea sud-estică este străbătută de râulețul Valea Mișidului, în care se varsă Valea Luncilor. In partea de est curge Valea Măguranului, un mic pârâu ce se varsă în Izbândiș, formând împreună un afluent al Crișului Repede pe teritoriul satului Șuncuiuș. In sfârșit un alt pârâu destul de consistent ca debit este Valea Letii, care străbate partea de sud a satului. Ca forme de relief sunt caracteristice culmile împădurite cu păduri de fag și mai rar gorun sau corn. Pe o mare parte a teritoriului se întind pășuni și fânețe. Există câteva vârfuri care ating sau depășesc 800 m. Astfel menționăm vârfurile Runcu, Chicera, Brâzgai, Roșioru și Dealul Cărmăzanului. Pe Valea Mișidului stâncile care străjuiesc pe alocuri versantul drept formează adevărate ,,porți de fier” , greu străbătute de mica vale ce le înfruntă. Solul în ciuda unor cantități suficiente de precipitații este de o fertilitate naturală redusă. Pajiștile și fânețele naturale alcătuiesc baza unui sector zootehnic de veche tradiție.

In ultimii ani se exploatează importante zăcăminte de bauxită și argilă refractară, ocupația de bază a locuitorilor tinzând să devină mineritul.

Intrucât apa potabilă se găsește în izvoare situate la distanțe mari unul de altul oamenii și-au amenajat puțuri adânci la streașina casei acumulând în ele apa de ploaie. Până nu demult, când apa potabilă a fost canalizată, puteau fi văzute femeile care purtau apă de la izvoare în urcioare de lut legate în spate cu ajutorul unei fâșii de pânză sau de lână, țesută în război, numită ștergură. Ulcioarele numite ,,vase” erau legate două în spate și unul în față.

Pe Valea Luncilor și Valea Letii au fost amenajate mori de apă prin cădere, unde locuitorii măcinau secara cultivată pe terenurile proprii precum și grâul și porumbul aduse din zonele de câmpie.

Scurt istoric al localitățiiModificare

Deși este atestat documentar doar din anul 1913, ca un cătun aparținând satului Vadu-Crișului, sub denumirea de ROVTIZFALU, localitatea Zecehotare are o vechime de peste 200 de ani după cum reiese din mărturisirile bătrânilor Costea Copil, Pavel Copil, Floare Toderaș, Gavril Cipleu, Ana Bulzan.

Străbunicii acestor oameni s-au stabilit în acest ținut venind din diferite sate de câmpie, unii fugind datorită asupririi sociale, alții dezertând din armata austro-ungară. Nonagenarul Coste Copil afirmă că străbunicul său locuitor al unui sat de câmpie căruia nu-i cunoaște numele, a fost „prins cu funia” și dus în armată. După un timp a reușit să fugă ascunzându-se în acest ținut care era atunci împădurit în întregime. Și-a construit o colibă în codru pentru a se adăposti aici o vreme dar timpurile ,,fiind tulburi” a rămas pe loc defrișând o bucată de teren pentru curte și grădină. Mai târziu a defrișat o porțiune mai mare pentru a cultiva cartofi și secară, apoi pentru fânețe. Până la urmă a rămas aici, iar mai târziu s-a căsătorit.

La fel au procedat și străbunicii celorlalte familii din sat: în locurile unde s-au stabilit au întemeiat cătune. Cătunul Brejești poartă chiar numele întemeietorului său Breje Ieremia. Cel mai vechi cătun este Hulpi așezat în partea estică a localității. Familia ,,Cecăieștilor”, pe adevăratul lor nume Copil, trăiesc în cătunul numit Gugu; cei din familia Bodea, porecliți ,,filești” s-au așezat inițial în Hulpi dar Simion Bodea, găsind locuri mai bune în Gugu, și-a mutat casa aici. Era atunci cea mai mare casă din sat construită imediat după 1800 păstrată și astăzi dar nelocuită de vreo 30 de ani.

În altă parte a satului locuitorii sunt urmașii unor ,,cioși”, paznici ai pădurilor boierești. Este vorba de familia Cipleu din cătunul Măguran cărora și acum li se spune ,, a Ciosului”.

Încă de întemeierea primelor cătune se semnalează în zonă prezența unor haiduci. Floare Toderaș în vârstă de 86 de ani își amintește de haiducul Bodonea. Acesta a fost prins de către oamenii stăpânirii, în codrii din apropierea cătunului Gugu. A fost legat cu funii și i-au introdus mâinile în despicătura unui trunchi de copac strângându-i-le în el până la strivire. Apoi l-au ars de viu într-o ,,caminiță” în care tocmai se ardea varul. Ingroziți de această pedeapsă cumplită oamenii din sat au numit locul respectiv ,,Groapa Bodonii”

Bătrânul Coste Copil își aduce aminte de acțiunea de împărțire a unor domenii boierești, împărțire numită ,,lanț”. Evenimentul a avut loc în urmă cu mai bine de 100 de ani și începând de la această dată locuitorii au devenit proprietari ai terenurilor pe care le foloseau cu condiția de a plăti o ,,dijmă” vechiului proprietar. S-a făcut astfel o evidență a locuitorilor stabiliți aici până la această dată. Cu prilejul ,,lanțului” au primit suprafețe de teren cetățenii din 10 localități apropiate: Șuncuiuș, Vadu-Crișului, Dobricionești, Josani, Cacuci, Ortiteag, Aștileu, Roșia, Bălnaca și Bratca.

Se zice că numele de „ZECEHOTARE” dat localității ar proveni de la această împărțire a terenurilor unor oameni din 10 sate. Așezarea cu acest nume cuprindea atunci teritoriul dintre Vadu-Crișului, Gălășeni, Călățea, Roșia, Beiuș, Șuncuiuș. Mai târziu ea va deveni comuna ZECEHOTARE, având aceeași întindere, apoi unele zone de margine vor trece la comunele învecinate. Astăzi satul face parte din comuna Șuncuiuș. Cătunele din care a fost constituit inițial sunt : Hulpi, Corn, Cărmăzan, Gugu, Bătrânu, Deal, Măguran, Brejești, Valea Mierăie și Tomnatic.

Locuitorii satului sunt în exclusivitate români. Predomină câteva familii, în general în funcție de cătune: Ardelean, Brândaș, Cipleu, Lup, Breje, Copil, Popa, Bodea, Iancu și Toderaș.

La hotarul satului cu Roșia se află locul numit ,,Scaunul Crai” unde se ajunge greu chiar și în zilele noastre, ținutul fiind împădurit, greu accesibil. In legătură cu acest loc, bătrânul Dumitru Bodea povestește o legendă auzită de la bunicul său. Se spune că un crai în trecere pe aici a poposit pe una din stânci. De pe vârful ei și-a zvârlit cu putere toporul care s-a înfipt, foarte departe, într-o zonă de câmpie, cu ,,toporâștea” în pământ. Din ,,toporâște” a crescut un măr roșu, iar în locul respectiv s-a întemeiat localitatea Oradea Mare-Măr Roșu. După ce a azvârlit toporul, craiul a coborât călare de pe stâncă. Se văd și astăzi în piatră urmele calului care a ,,răpăgat” adică a alunecat. Spre poale, craiul s-a oprit și a înfipt paloșul într-o stâncă și s-a așezat pe un scaun de piatră la masă de piatră ca să se ospăteze și să se odihnească dar numai pentru puțină vreme, apoi a ruculit” cu calul mai departe.

După întemeierea satului și mai ales după ,,lanțul” menționat, gospodăriile locuitorilor s-au consolidat: se creșteau multe animale, s-au defrișat suprafețe întinse de păduri pentru cultivarea cartofilor și a cerealelor astfel că s-a ajuns la un surplus de produse pe care le vindeau sau schimbau în piețele din Vadu-Crișului, Braca și Beiuș.

Intrucât locuiau în aceste ținuturi împădurite erau numiți de către oamenii de la câmpie „pădureni” și erau foarte apreciați îndeosebi pentru produsele de origine animală pe care le desfăceau. De asemenea au fost curând cunoscuți până în ținuturile Sălajului și zona Oradiei pentru varul pe care-l fabricau în ,,caminițe”. De altfei vărăritul este una din preocupările de bază ale multor locuitori chiar și în zilele noastre. Caminițele sunt niște cuptoare cilindrice de mari dimensiuni săpate într-o pantă. Cei pricepuți adună piatra de var pe care o așează în cuptoare alternând un rând de piatră cu unul de lemne. Se arde câteva zile după care se răcește și se valorifică.

Viața folclorică a satuluiModificare

Oamenii veniți în acest ținut au adus cu ei o anumită experiență de viață concretizată în obiceiuri, credințe, legi nescrise, proverbe și zicători, cântece vechi. Trăind aici în împrejurări deosebite date de specificul vieții aspre de la munte, izolare de lumea civilizată, absența bisericii, evoluția vieții lor a primit o notă caracteristică. Cugetul omului s-a manifestat liber necunoscând nici o constrângere sau influențe. Ei s-au ghidat după legile nescrise învățate de la străbuni și după învățămintele desprinse din traiul lor de zi cu zi. Codrul care i-a adăpostit pe acești oameni i-a învățat multe taine; știu că atunci când pădurea vuiește va veni vreme ,,grea” adică furtună. Văzând primăvara frunza copacilor acoperită cu o substanță cleioasă și dulce , spun că aceasta este mană și vestește un an bogat. Când bate vântul dinspre pădure va veni ploaie. Frunza codrului îngălbenită dintr-o dată toamna, le spune că iarna ce va urma va fi grea și lungă.

Dacă la Sf. Dumitru în octombrie mai este multă verdeață, primăvara următoare va veni mai devreme încât la Sf. Gheorghe (Sânjeorj) va exista atâta verdeață câtă a fost la Sf. Dumitru(Sâmedru). Cu câte săptămâni tună prima dată înainte de Paști cu atâtea sute de lei va fi ,,maja” (100 kg) de grâu în acel an. Prețul grâului îl mai prezice și pitpalacul: de câte ori va repeta pasărea cuvântul ,,pitpalac” în cursul unui tril, cu atâtea sute de lei va fi ,,maja” de grâu. Prețul grâului îi interesa în mod deosebit deoarece el nu se cultivă în această zonă.

Locuitorii se închinau la soare, la cer și la stele considerând că puterea supremă o are soarele. Se poate spune chiar că s-a constituit o magie tămăduitoare având ca element esențial soarele. Copilul bolnav ori născut cu anumite semne pe corp era închinat de mamă sau moașă la soare în trei dimineți consecutive ținându-l pe brațe cu mâna dreaptă în față sub capul copilului, stând pe pragul camerei cu ușa deschisă în momentul răsăririi soarelui zicând:

„Să fii curat ca mândrul soare când răsare”(Irina Ianc)

Văruitul casei care se făcea de obicei primăvara, cu ajutorul unei mături, îl începeau cu peretele dinspre răsărit, după ce dădeau de trei ori cu mătura spre răsărit spunând: ,,Să se curățească casa ca soarele!”. La Sântoader se face curățenie generală în gospodărie și se aruncă ,,gozul” spre apus zicându-se: „Să se curățească toate relele din casă, să se ducă cum merge soarele la apus”

Anumite lucruri ca îmbăiatul copilului, ,,strânsul” apelor din nouă izvoare pentru locuit, semănatul holdei, se fac numai între răsăritul și asfințitul soarelui.

Sunt cunoscute multe plante cu puteri tămăduitoare: tăltinoaia pentru hemoragii, pojornița pentru stomac și ficat, breiul pentru dureri reumatismale, spănzul pentru mai multe afecțiuni ale animalelor și preventiv, baierele inimii pentru inimă, iar matraguna este folosită în practicile magice.(Ileana Copil)

Uitându-se la stele știu să-și prezică durata vieții: caută un grup de nouă stele grupate câte trei; dacă în timp ce le numără apare vreo stea în plus, înseamnă că mersul vieții este bun și va trăi mult; dacă se întâmplă să dispară câte o stea în timpul număratului viața este scurtă. Număratul se face de trei ori, de la unu la nouă. Se zice astfel că cel care a numărat în acest fel grupul de stele și-a căutat ,,roata vieții”.(Pavel Copil)

In efectuarea lucrărilor importante din gospodărie, țin cont de fazele lunii de pe cer. Nu se seamănă holde în ,,ivit”, respectiv perioada fără lună pe cer, deoarece holda nu va lega rod ci va înflori de mai multe ori. Nu se pune nici cloșcă pe ouă ,,în ivit” întrucât puii nu vor avea putere să iasă din ouă. De asemenea nu se ,,face clisă”- nu se taie porcul în această perioadă deoarece se fac „gujulii” (viermi în carne și în slănină). Perioadele propice pentru orice lucrare sunt cele cu lună nouă și cu lună plină.

Ocolul în jurul lunii vestește ploaia. Alte semne care vestesc ploaia sunt: rândunelele zboară ,,pă jos”, se spală pisica, oaia își scutură clopotul, se moaie sarea, vuiește pădurea, porcul poartă paie în gură, orăcăie broasca verde, copilul mic salivează.(Traian Copil) Dintre copaci teiul este socotit lemn sfânt. El are putere de a apăra casa și gospodăria de tunet și holdele de calamități. Când e furtună, femeile iau câte o frunză din creanga de tei păstrată în grindă sau la fereastră, o ard pe foc deoarece fumul care iese pe coș să apere casa de tunet. (Florița Copil)

Știu să-și tălmăcească visele și în funcție de ele să fie prevăzători: dacă visezi preot sau fetiță, poți păți ceva; banii, pâinea, fructele, vestesc boală; visul cu fată mare aduce noroc; păduchii - bani; boii - pețitori (dacă ei sunt prinși la jug, pețitorii sunt ,,legați”- sunt vrăjiți să nu poată merge la fata ce le este ursită); porcul vestește moartea; dacă visezi morți va ploua; focul prezice vreme bună, caii - vânt; varul -durere; băutura și mireasa - ,,rușine” (scandal) ; câinele și șarpele înseamnă dușmani.(Dumitru Bodea)

Dacă găsești șarpe în holda de grâu sau în cultura de cartofi înseamnă că foarte curând îți va muri cineva din familie. In cazul în care șarpele este găsit înainte de Sânjorj, și poate fi prins acesta se păs- trează după ce i s-a tăiat capul, fiind un bun leac pentru animale în caz de mușcătură de șarpe.

Multe învățături au desprins din creșterea animalelor, fiind preocupați de a selecta rase bune. Știu că vaca ,,lată între țâțe” va fi bună de lapte, porcul lat între urechi și cu coada răsucită în partea dreaptă va fi rasă bună, iar oaia ,,oacără” - cu fața cafenie - este bună de lapte. (Floare Bolojan)

Consideră că unele animale sunt înzestrate cu simțăminte deosebite: câinele presimte nenorocirea lătrând lung. De asemenea animalele mari, bovinele, mugind repetate prezic moartea cuiva. Dacă cântă găina în ograda cum cântă cocoșul, ea vestește o mare nenonocire. Pentru a o evita, oamenii iau găina, măsoară cu ea încăperea în care stau începând cu capul ei, de la masă spre ușă. Dacă măsuratul se termină cu capul, i-l taie și-l mănâncă; dacă se termină cu coada, îi taie coada și găina scapă.(Ileana Copil)

Când vând sau dăruiesc animale sau păsări, ca să nu-și dea norocul, se taie din păr ori pene zicând: „Norocul mneu și rămâie acasă”. Cântatul coțofenei în apropierea casei e un semn rău și ea se alunga spunându-i-se: „Sărcăli-ț-ai de cap!”. Cucul, pasăre mult așteptată, le răspunde fetelor la întrebarea: „Cuculi, cuculi, câți ani mi-i da, până m-oi marita?”. El cântă de un numar de ori, indicând numărul anilor. Se știe că această pasăre vine la „Blagoveștenie”, adică la Bunavestire, iar oamenii consideră că e bine să aibă bani la ei când îi aud prima dată cântecul, pentru că vor avea tot anul bani mulți. In acest scop ei aruncă monede spre cuc, zicând: „Cucule, eu îți dau bani puțini, tu să-mi dai mai mulți”.(Simion Marcu)

Corbul anunță un pericol pentru cel ce-i paște turma de oi. Bazați pe faptul că lupul și corbul se ospătează la aceeași masă, oamenii au stabilit o relație de rudenie între ei; astfel lupul este unchiul corbului, iar corbul nepotul. Păstorii știu că atunci când zboară corbul pe deasupra turmei, el numără oile alegând pe cele mai grase pentru unchiul său care se află și el ascuns în apropiere. In croncănitul lui, corbul zice: „Asta-i a mea/ asta-i a unchiului”. Păstorul se întoarce cu fața către el și-l blestemă: „Corbuli, corbuli, / Nu-mi număra oili, / Că oili meli-s numărati/ Dân târg cumpârati/ Cu tablâ domneascâ. /, Irima-n tini pomneascâ/, -Atâtea cuțâtâ în unchiu tău/ Câti peni pă capu tău”.(Ioan Toderaș)

O parte din credință sunt învățături desprinse din experiența de viață. Ei se comportă într-un anume fel, știind că e bine să faci așa, sau nu e bine să faci cutare lucru, fără a ști întotdeauna să motiveze de ce. Când omul își face casă, e bine să pună în temelie un cap de găină ca nu cumva, când casa va fi gata să ceară „cap de om”, adică să nu moară cineva din casă. Primul lemn tăiat pentru casă nu e bine să fie atins cu mâna ci cu toporul pentru a nu se face carii în el. Când casa e gata, pe acoperiș este bine să se pună crenguțe de tei, pentru a o feri de tunet. (Dumitru Copil)

Ca să aibă noroc în toate și să fie ferit de rele, omul e bine să poarte la el trifoi cu patru foi, boabe de grâu de primăvară, sau „argint viu”. Femeile de obicei pun aceste lucruri într-o pană de gâscă pe care fetele o vor purta ascunsă în păr sau la sân, iar băieții la pălărie. Nu e bine să îți intre în casă la praznice persoane de sex feminin, deoarece aduc sărăcie peste tot anul. Dacă totuși îți vin femeie și bărbat în casă, trebuie să intre întâi bărbatul. Nu le este permis acest lucru sub nici o formă fetelor.

Ca să-ți meargă bine tot anul este bine ca primăvara să vezi prima dată miel alb și nu negru. Pentru a fi sănătos și să nu te doară capul, e bine ca atunci când auzi prima dată tunând să dai cu capul de ceva tare, lemn sau piatră ori fier zicând: ,, Cer, cer/ Capul meu defier”.

La terminatul frământatului pâinii e bine să zici: "Adă-ți aminte de dospit/ Ca fata mare de mărit,/ Ca soarele de răsărit”.(Ileana Copil)

Când mănânci prima dată dintr-un fel de mâncare într-un sezon, e bine să duci la gură prima îmbucătură cu mâna întoarsă pe deasupra capului deoarece atunci vei trăi și în anul următor în acea vreme. Nu e bine să mănânci mergând „că-ți mănânci norocul”, nici culcat că tragi a boală. Să nu râzi la masă că râzi de bucate. Nu e voie să te scalzi prima dată dintr-un an înainte de a mânca o felie de caș. Pentru a nu da norocul casei nu e bine să dai din casă foc și aluat de pâine. Dacă la mutarea în casă nouă trosnește grinda ori se sparge lampa, e semn rău.(Ioan Iancu)

O grijă deosebită manifestă oamenii când fac semănătura sau își pregătesc hrana peste an. Pentru a avea o holdă curată, fără buruieni și fără ciumă, semănătorul trebuie să fie curat, spălat și cu hainele de corp de culoare albă. In sacul în care este pus grâul pentru semănat, se pune un lacăt închis, să fie închisă gura păsărilor când vor trece pe lângă semănătură ca să n-o mănânce. Semănătorul va semăna cu capul descoperit și nu va scoate o vorbă tot timpul lucrării. La început se vor arunca trei pumni de sămânță spre răsărit, să răsară holda curată ca soarele.(Florian Vandici)

La tăiatul porcului e bine ca „henteul” - cel care taie porcul - ,,să fie curat”. In ziua respectivă, să se spele bine pe corp, să-i primenească lenjeria în ziua premergătoare, chiar și să renunțe la viața sexuală, toate acestea pentru a se păstra bine slănina și carnea. Când puneau varza la murat, obișnuiau să o preseze în „deje” sau în ,,cadă - tipuri de ciubere – aceasta trebuia făcută de un băiat până la zece ani, deoarece acela „este curat”.

La terminarea prășitului holdei de cartofi este bine să stai jos ca să se facă recolta bună.(Florian Popa)

Găsirea unei potcoave îndepărtate în direcția de mers înseamnă drum lung și cu noroc.

In cazul unei epidemii de ciumă, se adună nouă femei într-o marți seara să facă „chimeșe” la ciumă, cu scopul de a se opri epidemia. In seara aceea cele nouă femei torc, țes și cos ,,chimeșe” până la miezul nopții, când pornesc cu ea până undeva între hotare de sat. In drum femeile fac trei opriri și rostesc o rugăciune pentru oprirea ciumei. Chimeșea este dusă de cea mai bătrână și așezată pe un lemn, zicând: „Ciumă ți-am adus chimeșe/ Imbrăcată și fii/ Si mai mult și nu mai vii”.
Dacă a doua zi chimeșea nu mai este acolo, înseamnă că ciuma a luat-o și a plecat, prin urmare nimeni nu se va mai îmbolnăvi.

In clipele de răgaz oamenii se adunau să-și petreacă. Petrecerea se numește „hidede”, și se organizează pe toată perioada anului în afara posturilor. De obicei doi tineri se interesează de organizarea petrecerii, aducând un „hididuși” și un „băndaș” sau „dobaș”. In ultima vreme se folosește vioara cu goarnă. La petrecere participă toate vârstele. Ea are loc numai în zilele de sărbătoare și ține până noaptea târziu. Până nu de mult fetele trebuiau să sosească acasă până la aprinsul lămpii. Vârstnicii discută despre mersul lucrărilor de sezon, povestesc diverse întâmplări, admiră și comentează „dansul”, punând chiar la cale unele căsătorii. Tinerii care se plac joacă împreună, iar cei care știu juca bine se grupează jucând cât mai aproape de „hididuș” și „descântând”. O fată nu are voie să refuze băiatul care o invită la joc; dacă totuși se întâmplă acest lucru, băiatul are dreptul s-o pedepsească punându-i o mătură în mână, ori înțelegându-se cu ceilalți feciori să n-o mai joace.

La „hidede” se mergea îmbrăcat în costumul popular de sărbătoare ce se compunea la fete din poale cu ciur și spăcel cu pene și ,,spărgi” (tivuri încrețite), zadie și labreu ori cojoc înfundat (fără mâneci, scurt, neîncheiat în față, cu mărgele aplicate și cusut cu flori). In picioare purtau „jumătăți” (un tip vechi de pantofi), opinci, iar mai târziu cizme de box. Bărbații purtau cămeși albe, cusute cu spărgi și împodobite cu bumbi, gaci largi de pânză vara sau cioareci de suman iarna și cușmă ori clomp. Iarna toată lumea purta sumane, cusute la femei cu fitău roșu.

Folclorul obiceiurilor de familie: NaștereaModificare

Momentele importante din viața familiei prilejuiesc bogate manifestări spirituale ale satului. Unele dintre ele ca nașterea, nunta și înmormântarea sunt mai amplu reprezentate. Altele ca botezul și onomasticile sunt de o amploare mai redusă.

Există o serie de credințe și obiceiuri menite să apere copilul de forțele malefice încă înainte de a se naște și povățuiesc femeia însărcinată cum să se comporte. Ea nu trebuie să mănânce pește ca să nu fie copilul mut sau cu solzi, să nu lovească cu piciorul animalele ca să nu crească păr pe copil. Dacă tăgăduiește sarcina copilul ei va fi mut. Nu e voie să poarte nimic în poală sau în sân pentru a nu se face semne pe copil. Viitoarea mamă nu are voie să treacă peste ruda carului ori peste lanț deoarece i se poate lega sarcina, adică să nu poată naște la timp. Nu e bine să dea nimănui apă să bea deoarece va naște greu. Dacă totuși a dat cuiva apă de băut, la naștere este chemată persoana respectivă să-i dea apă din pumni pentru a-i ușura nașterea. (Floare Cipleu).

Tot în acest scop femeile pun în apă lacăte închise și le deschid în apă zicând „Nu încui, ci descui”. Se dă femeii apa să o bea pentru a-i dezlega sarcina în cazul în care este legată.

Curioase să afle dacă va naște băiat sau fată, femeile își ghicesc cu ,,fușteii” de la război (cele două vergele care țin rostul țesăturii). La terminarea țesutului ies cu fușteii afară cu ochii închiși. Dacă la deschiderea ochilor vor vedea ființe de sex femeiesc se va naște fetiță, iar dacă vor vedea ființe de sex bărbătesc se va naște băiat. In același scop dacă în casă este o femeie însărcinată în momentul când se taie porcul, „henteșul” este atent la configurația grăsimii de pe spinarea porcului. Dacă aceasta prezintă o mică proeminență, copilul va fi băiat, în caz contrat va fi fată.

La naștere langă femeie este chemată o femeie pricepută din sat cu rol de moașă. Dacă nașterea are loc ziua, îndată ce este moșit copilul îl închină către soare zicând: ,, Să fie curat ca mândrul soare”. Dacă copilul se naște noaptea lucrul acesta se va face în prima dimineață la răsăritul soarelui (Irma Ianc).

Se întâmplă uneori ca la naștere, copilul să aibă cordonul ombilical pe după gât. In acest caz moașa trebuie să-1 dezlege zicând: „Il dezleg să nu moară legat și îl leg pă lucrul pământului”. Alteori copilul poate avea o peliță pe față și pe cap. Moașa trebuie s-o rupă începând de la gură, continuând cu fața și întorcând-o peste creștetul capului. Ea zice: ,,Il desfac dă titi relili, dă orice rău, dă orice năcaz”

Despre copiii născuți morți se zice că vor fi zvârcolaci (vârcolaci). Acestora li se face înmormântare mică. Se obișnuia să se păstreze ombilicul după cădere pentru a lecui copilul în cazul în care acesta se îmbolnăvește. Femeie care au fete îl vor folosi mai târziu în unele practici magice. Prima cămașă cu care stă îmbrăcat copilul se păstrează pentru a îmbrăca și pe următorii frați ai acestuia ca atunci când vor fi mari toți să trăiasca în bună înțelegere. Se crede că învelind copilul cât e mic în scutece colorate îl vor lătra câinii când va fi mare. (Ileana Copil).

Pentru a fi curat și fără semne e bine să-l învelești la naștere în cămașă albă bărbătească. Nu se fac scutece din haine femeiești numai din cele bărbătești, considerându-se că doar bărbatul este curat, neavând ciclu menstrual. E bine ca în prima baie să pui două pene de gâscă pentru ca în viața lui să nu-i fie frig la picioare. Apa pentru baie se încălzea în ,,ciubanc” (ulcior), dar nu se lăsa să fiarbă ca să ,,sfârâiască” pe foc , deoarece nasul copilului se va înfunda. Apa se ia de la izvor numai după răsăritul soarelui și înainte de asfințit.

La alăptare copilul se pune prima dată la sânul drept pentru a fi om drept. Femeia care alăptează nu e bine să meargă departe de casă sau să treacă peste ape că-și poate pierde laptele. Acesta poate rămâne și la izvor, de unde duce apă, de aceea e bine să-și amintească de acest lucru, să bea apă și să-și arunce cu mâna de trei ori peste piept.(Floarea Toderaș)

Leagănul copilului se numește belceu și se face din lemn de fag care se atinge cu toporul înainte de a se pune mâna pe el, ca să nu îl mănânce cariul. Nu se leagănă belceul gol, că moare copilul. Dacă copilul nu doarme se zice că somnul lui s-a prins de cineva dinafara casei care a intrat în camera lui. La fel se poate prinde și laptele mamei. De aceea se obișnuiește ca cel care intră în camera copilului să-și amintească de acest lucru luând la plecare un fir din haină și punându-l pe belceu spunând: „Nu-mi trebuie țâța și somnul tău”. Dacă se întâmplă totuși să ducă cineva somnul copilului, se fură somn de la porc, aducând un pai din așternutul porcului, când acesta doarme, fără ca el să-l observe pe cel care duce paiul.

Când copilul plânge mult, fără un motiv anume, se zice că este „diotiet”(deocheat), deoarece s-a uitat cineva prea insistent la el. I se descântă de deochi sau de sperietură, în cazul în care este speriat prin somn.(Floarea Bolojan)

Se consideră ca timp de 6 săptămâni lehuza nu este curată, mai mult chiar, ai casei, cu excepția soțului nici nu mâncau sau beau apă din vasele folosite de aceasta. In această perioadă ea stă mai mult în casă, nu are voie să se întoarcă cu spatele spre copil noaptea ca să nu i-l schimbe duhurile rele. Nu are voie nici să meargă la biserică ori să se culce cu bărbatul. (Ana Ciucle)

De se întâmplă să moară primii copii dintr-o familie, se zice că n-au noroc la copii. In acest caz al doilea copil, la primele semne de boală, va fi „vândut” formal unei alte femei cu copii. Mama copilului se înțelege cu femeia respectivă care vine la ea acasă și cere să-i vândă copilul. Se înțeleg asupra unui preț simbolic și copilul este dat în schimbul banilor, scos din casă de către femeia respectivă, care-i schimbă numele, apoi readus în casă de mamă. Numele copilului va rămâne cel stabilit de către cumpărătoare. Mai de mult se făcea și ursitul copilului în a treia seară de la naștere. Părinții duceau în camera copilului unelte sau obiecte simbolizând diferite meserii sau ocupații precum și bani, ca să fie strângător de avere. Toată familia aștepta cu lampa aprinsă și cu ușa deschisă până la miezul nopții ora la care sosesc ursitoarele. Nimeni nu le vede, doar cineva dintre ei le aude vocea alegând un anumit obiect din cele puse pe masă. Obiectul respectiv va fi pus în mâna copilului de către tată, dacă este vorba de o meserie bărbătească, sau de către mama dacă e una femeiască (Ana Bulzan).

Folclorul obiceiurilor de familie: BotezulModificare

Se face la o săptămână-două după naștere. Nașa și cineva dintre rudele apropiate ale copilului îl duc la biserica cea mai apropiată după ce l-au îmbrăcat cu hainele duse în dar de către nașă. Nașii copilului pot fi orice persoane care nu au „fost în dragoste” cu vreunul dintre părinți acestuia. De obicei sunt chemați în acest scop nașii de cununie ai părinților, care se aleg tot după același criteriu.

Numele copilului îl dau părinții. Dacă nașii doresc, pot da și ei un nume copilului, care însă nu va fi trecut în actele de la primărie decât în cele de la biserică. La întoarcerea de la biserică nașa pune la căpătâiul copilului o monedă pe care mama o va păstra până la căsătoria acestuia. Atunci tânărul respectiv va cumpăra ceva de acest ban pentru perechea lui fără ca aceasta să știe și în momentul când i-l dăruiește zice în gând: „Să fiu văzut înaintea ta cum este văzut copilul mic înaintea părinților” (Maria Copil).

Botezul este urmat totdeauna de o mică petrecere cu rudele apropiate și cu nașii. Toți duc daruri și-i urează copilului noroc în viață și ,,creștere mare”.

Folclorul obiceiurilor de familie: CopilăriaModificare

Primul cuvânt al copilului este așteptat cu interes de către părinți, deoarece el indică sexul următorului copil al familiei. Dacă primul cuvânt rostit este ,,tata” se zice că el cere frate, iar dacă pronunță ”mama” el cere soră.

Mama este atentă când învață copilul să meargă ca acesta să nu facă primul pas cu stângul că “va fi tot slugă și fugar pe pământ”. Copilul care nu vorbește la timp este pus să tragă prima dată clopotele bisericii în noaptea de Inviere, deoarece se crede că sunetul clopotului din această noapte poate slobozi graiul copilului (Maria Bodea).

Ca să fie copiii cuminți sunt speriați de părinți că vinen „lupu” ori „țâganu”. Primul dinte căzut se aruncă peste casă de către copil la îndemnul părinților și se zice: „Cioară, dă-mi un dinte de oțel, că io-ți dau unul dă os”.

La vederea lunii pe cer seara copiii îi cântă: ,, Lună nouă, lună nouă/Taie pita-n două/Și-o unge cu rouă/Și ne dai nouă.”

Când vine ploaie mare copiii strigă în cor: ,,Poaie, ploaie nu ploia/Ci te du la Roșia/C-acolo ți-i moșia”

Ploaia vine dinspre pădurile din zona Roșiei, localitate situată spre sud, iar copiii o îndeamnă să se întoarcă de unde a venit. Când ploaia urmează unei perioade de secetă, copiii îi cântă alt fel: „Tună, Doamne tună/Norii îi adună/Ploaia și sporescă/Holdili și crească”. (Viorica Petru)

Unul din jocurile interesante ale primei copilării este ,,De-a întrebatul și de-a răspunsul”. Il joacă doi copii întrebându-se reciproc, iar atunci când unul greșește vor schimba rolurile: „- Ce face maică-ta?/- Mămăligă./- Cu ce-o îngroași?/- Cu cenuși./- Indi-o puni?/- După uși./- Indi-i ușe?/- Uo arsfocu./- Indi-i focu?/- L-o stâns ploaia./- Indi-i ploaia?/- Uo băut boii./- Indi-s boii?/- Arî tata-n câmp cu ii”.

Se mai jucau ,,de-a sâta”. Stau câte trei într-un șir. Un altul din fața șirului îl întreabă pe primul: – “Inde-i sâta, că m-o mânat maica după ie ?“ Primul din șir răspunde: – „Du-ti coatâ-n cui la uși!” In acest timp ultimul copil din șir fuge în locul celui care a întrebat, iar acesta îi ia locul. Jocul se repetă până când fiecare copil ajunge să fie o dată “sâtă”. Pierde cel care n-a ajuns la timp la locul stabilit, iar în locul lui va intra un alt copil.

Jocuri mult îndărgite de adolescenți și chiar de cei mari sunt cele cu mingea „de-a lopta”. Lopta este o minge nu prea mare din fire de lână cusută cu ață ca să nu se deșire. Unul din jocuri este „de-a viaa”. Participă trei copii care se așează în linie dreaptă la distanță de circa zece pași unul de celălalt. Cel din mijloc este în casă. El trebuie să alerge de la unul la celălalt în timp ce ceilalți doi își aruncă unul altuia mingea încercând să-l lovească. Dacă vreunul reușește să-l lovească va intra în locul lui în „casă”, iar cel din „casă” va ieși afară. Cel din casă poate prinde mingea din fugă obținând în acest fel o „viață” care poate anula ieșirea din „casă”. Dorința fiecăruia este de a rămâne cât mai mult în casă.

Alt joc este cel numit ,,trii buni” sau ,,hoina”. Participă un număr mai mare de copii sau tineri împărțiți în două grupe de câte patru sau șase. Se trage la sorți care echipă va fi „în casă” va bate mingea și care va fi „afară” adică va servi. Se alege un teren drept pe care se fixează un „țil de fugă” - locul unde va sta jucătoru1 care a bătut mingea de trei on până să poată fugi la „țilul” la care se fuge la o distanță de circa 30 de pași. In apropierea „țilului de fugă” se fixează locul celui ce lovește mingea cu o lopățică – „lopiscă”. Mingea este aruncată de la mică distanță de către un adversar. Cel care bate mingea trebuie s-o nimerească de trei ori la rând, azvârlind-o la mare distanță pentru a putea fugi repede la „țilul de fugă” și a se întoarce. Dacă este lovit în timp ce fuge cu mingea de către un adversar toată echipa lui trece în locul celeilalte la prins mingea.

Acest lucru se întâmplă și dacă unul din echipa adversă reușește să prindă mingea lovită de cel cu „lopisca” fără ca aceasta să cadă pe pământ. Dacă nici unul nu reușește să bată mingea la distanță suficient de mare ca cei din „casă” să poată fugi dus - întors între cele două „țiluri”, unul din cei de afară scoate trei „cucuri” – aruncă mingea în sus de trei ori. In acest timp cei din „casă” adunați la „țilu1 de fugă” trebuie să fugă până la „ți1ul” celă1alt și să se întoarcă fără a fi lovit cu mingea, altfel ei vor ieși „afară” (Florian Ianc).

„Dodolița” este un joc la care participă doar doi copii. Ei aruncă pe rînd un cuțit sau un briceag în diferite poziții astfel încât acesta să rămână înfipt în pământ. Când unul dintre copii „buctează” adică greșește, celălalt îi va lua locul continuând jocul de la poziția la care a „buctat” partenerul său.

Jocul „De-a ascunselea” se numește „Cucusteaua” și se desfășoară după modelul tradițional cu deosebirea că cel care „zice” adică numără în timp ce ceilalți se ascund, rostește expresiile „Una steauă, cucusteauă - Două stele cucustele...“ etc. până la zece sau la cincisprezece după cum s-a stabilit inițial. Cei care ajung primii la locul de țintă sau de „zis” îi „opăcesc” pe cel care „a zis” încercând să-l oblige să repete „zisul”.

Folclorul obiceiurilor de familie: CăsătoriaModificare

Treptat fetele se desprind de jocurile adolescenței preocupându-se de pregătirea „zestrei” în vederea căsătoriei. Incepând de pe la circa 16 ani ele participă la clăci, șezători și „hidede” alături de feciorii satului. In categoria feciorilor intră băieții de peste 18 ani, dar „acela este fecior, care și-a făcut armata”.

Tinerii care se plac se întâlnesc cu ocazia petrecerilor, la muncile câmpului sau la izvorul de unde duc apă. Dacă părinților le convine alegerea făcută, realizarea căsătoriei nu ridică probleme pentru tineri. In cazul în care părinții nu sunt de acord cu unul dintre parteneri se împotrivesc căsătoriei, încercând s-o împiedice. Deseori, însă, cei doi tineri pun la cale în taină „fuga” de la părinți. In această situație ei sunt ajutați, de obicei de rude sau de prieteni, care îi adăpostesc până când părinților le trece supărarea și îi cheamă acasă. Cu această ocazie fac un ospăț cu rudele și nașii, iar unii fac chiar nuntă care se reduce însă la o petrecere cu masă și muzică, iar tânăra mireasă nu se va mai îmbrăca mireasă. Rolul „grăitorului” la o asemenea petrecere este doar de a strânge „cinstea”(darul) la sfârșit.

Feciorul deduce din primele vizite pe care le face la casa fetei, singur ori însoțit de prieteni, dacă va fi acceptat sau nu de părinții fetei. In cazul în care le este pe plac el trimite o rudă să vorbească cu părinții fetei și să comunice data când va merge „a cuscri” adică a peți.

Insoțit de câteva rude apropiate, bărbați și femei, în număr fără soț, feciorul merge la casa fetei într-o seară de miercuri sau duminica după amiază, cu un grăitor. Grăitorul se așează în capul mesei și tânărul lângă el, se lasă un loc liber pentru fată, apoi se așează ceilalți. Tatăl fetei stă în celălalt cap al mesei.

„Cuscritul” are câteva elemente pe care le întâlnim, cu mici deosebiri, în prima parte a desfășurării nunții. Grăitorul zice „Cinstiti gazdi,/ Am călătorit/ Ș-am vinit/ La casa dumeavoastă ne-am oprit/ Că tânăru nost zâci așe/ Pân gura me: -Datu-mi-o Dumnezo naștiri/ După naștiri botez/ După botez creștiri/ Și ceasu dă căsătorii mi-o vinit./ Am auzât c-avețî o crăiasî păntru tânăru nost./ Dacă ni-ți da/ Bunî plat-âțî căpăta.”

Unul dintre gazde, grăitorul miresei, zice: ,,Dacî ni-țî plăti/ Om prindi caii/ Și lume tătî om umbla/ Pânî om afla”. Grăitorul îi dă o plată simbolică, invitându-l să bea dintr-o sticlă frumos împodobită. Grăitorul miresei închină, bea și pleacă până la ușă. De acolo se întoarce spunând că-i mai trebuie un pic de arvună, „să știe după ce umblă”. Celălalt grăitor îi mai plătește o dată la fel. Grăitorul miresei aduce prima dată o „moimă”, o persoană oarecare, deghizată cu haine zdrențuite, îmbrăcate pe dos. Dacă este bărbat, va purta pe cap un batic – „o cârpă” - legat anapoda. Grăitorul le arată moima și-i întreabă dacă este ,,crăiasa” căutată. Celălalt grăitor răspunde: „Păntru noi îi bunî/ Gândești că-i ciumî/ Păntru tânăru nost, coatî alta”.

Grăitorul miresei le promite să mai caute, pentru o nouă plată, la fel ca prima oară. De data aceasta aduce fata îmbrăcată în haine de sărbătoare. Ea se așază pe locul liber, lângă tânăr. Toți le urează noroc celor doi.

După câteva discuții pregătitoare, grăitorul băiatului îl întreabă pe tatăl fetei ce zestre îi dă acesteia. Tatăl îi răspunde. E rândul celuilalt grăitor să-l întrebe pe cuscrul mare despre zestre. Dacă vreunul din cuscri este nemulțumit de zestrea promisă, mai cere. Momentul se numește „târg”. Ca zestre se dau holde de pământ, animale, bani sau materiale de construcție. Se întâmplă uneori ca cei doi cuscri să nu se înțeleagă asupra zestrei, se poate ajunge chiar la despărțirea celor doi tineri din acest motiv. Dacă se înțeleg, părinții băiatului cheamă fata cu părinții „pă videre” în duminica următoare. Se zice că fata merge cu acest prilej să-și „coate locul”. Va avea loc un alt ospăț cu rudele apropiate ale celor doi tineri, se stabilește data nunții, precum și unele detalii necesare desfășurării acesteia.

Nunta se fixează la un interval nu prea mare de timp, de o lună-două, ținându-se cont să nu se potrivească în post. In acest interval este bine ca tinerii să se păzească, ca nu cumva să-i despartă cineva. In acest scop vor purta la ei boabe de grâu de primăvară, argint viu și vor îmbrăca pe dedesubt o haină întoarsă pe dos.

Nașii se aleg din timp, dintre oamenii de frunte ai satului, ori rămân nașii de familie când este posibil. Ei participă și la „târg” și la ,,pă videre” și sunt socotiți părinți ai celor doi tineri.

Părinții pregătesc din timp cele necesare pentru nuntă. Ca băutură - țuică de prune și vin, iar mâncarea constă în mai multe feluri de bucate; foarte din timp sunt angajați muzicanți. Inainte, la nuntă cânta „hididușul” satului. Hainele pentru ceremonie sunt confecționate de către femeile pricepute din sat. Cu câteva zile înaintea nunții încep pregătirile necesare primirii și ospătării nuntașilor. In duminica precedentă se adunau la casa miresei ,,temătorii” pentru a fi împodobiți și trimiși să cheme satul la nuntă. Ca și ,,temători” sunt aleși tineri de la 16 ani în sus, prieteni sau rude, pe care mireasa îi împodobește cu panglici albe, simbol al omeniei și cu verdeață, semnificând trăinicia. Ca verdeață se folosește rozmarinul.

„Temătorii” poartă un băț împodobit cu panglici albe și rozmarin, precum și o sticlă cu băutură din care se va servi la nuntă. Ei intră în fiecare casă și rostesc chemarea la nuntă. Gazdele mulțumesc și urează noroc celor doi tineri.

Cu o seară înaintea nunții, femei și fete cunoscute confecționează „lazlăul”, adică steagul. El este făcut dintr-un băț lung de brad, pe care se fixează o față de masă albă. Pe ea se prind basmale de diferite culori, înafară de negru. Se mai prind mărgele, oglinzi mici, iederă și rozmarin. Lazlăul este purtat de un băiat care are amândoi părinții, numit lăzlăuș. Acesta îl joacă în timp ce se merge după mireasă și se înapoiază la casa mirelui, unde de obicei are loc nunta. In ziua precedentă mireasa se îmbăiază, se cuminecă.

Dimineața mireasa este îmbrăcată de către o femeie pricepută, ajutată de prietenele fetei. Portul vechi al miresei se compunea din poale, spăcel și zadie albă. Pe cap purta o coroniță frumos împodobită. Când e gata îmbrăcată, mireasa iese în prag se uită spre soare și zice : „Să-mi fie viața curată ca soarele”.

De la casa mirelui nuntașii pornesc după mireasă. In față merge grăitorul, urmat de mire și nași, apoi muzicanții și tot alaiul de săteni. Se cântă și se „chiuie” (se strigă). Ajunși la casa miresei are loc un dialog între cei doi grăitori. Grăitorul miresei așteaptă cu poarta închisă și nu-i lasă să intre, îi întreabă ce caută și de unde vin. Celălalt grăitor spune că ei vin „de la soare-răsare”. „Craiul” lor își caută „crăiasa” și cred că se află în această casă. Grăitorul miresei le spune că n-a văzut-o și că o fi la altă casă. Ii mai întreabă cum arată crăiasa. Grăitorul mirelui le răspunde că este îmbrăcată în alb, și-i mândră tare ca soarele când răsare. El roagă să fie lăsat înăuntru ca s-o caute, că va plăti bine. In acest moment scoate sticla cu țuică împodobită frumos și o schimbă cu cea a grăitorului miresei, împodobită la fel. Fiecare încearcă să fie cât mai sfătos și mai spiritual. La dialog mai pot participa și alți bărbați din alai. In cele din urmă se înțeleg, lăsându-i să intre, dar și de data aceasta li se aduce o moimă, ca la „cuscrit”. Acum însă nuntașii mirelui o huiduiesc și chiar o lovesc în glumă, de obicei din această cauză moima este acum un bărbat îmbrăcat într-o ,,bitușe”.

După ce grăitorul miresei își ia de mai multe ori plata din sticlă, aduce mireasa. Mirele o recunoaște și o așează în partea dreaptă a mirelui. Cei doi sunt încadrați de nași și de părinți. Mireasa își ia rămas bun prin gura unei fete de la casa părintească, de la părinți, frați și surori, vecini, prietene și rude. Acest moment se numește „cerutul miresei”.

Nunta părăsește casa miresei, pornind în alai, cu mirii și grăitorul mirelui în frunte, la cununie. Dacă în timpul cununiei lumânările ard în același timp, e semn că vor avea căsnicie bună și lungă. In schimb, dacă o lumânare se rupe sau se stinge, e semn rău. Când există două nunți în sat în aceeași zi, se va avea grijă să nu se întâlnească cele două mirese, deoarece se strică căsniciile. Nu e bine dacă există mort în sat în ziua nunții. Când se duce mireasa de la casa părintească la casa mirelui, se alege alt drum decât cel obișnuit, ca mireasa să nu se mai știe întoarce acasă. Pentru cele ce se mărită departe de părinți se folosește expresia „La astă fată nu i-a mirosi rântașu mâne-sa”. Nu e bine să treacă nimeni printre mire și mireasă în ziua nunții, că-i desparte. Inainte de intrarea la masă, mireasa este pusă să tragă cu pușca pentru a avea naștere ușoară.

La casa de nuntă îi întâmpină soacra mare care stă în fața unei mese pe care se află o farfurie cu grâu, o cofă cu apă sfințită, busuioc și un colăcuț împletit. Soacra o întreabă pe mireasă: „Ce-mi aduci tu noro-mea?“, iar aceasta răspunde: „Mnere dă roi și trăiesc și io cu voi”. Unele mirese, ironic, răspund: „Pită cu sare, că și fiu io cea mai mare.” Atunci soacra mare înjură în gând „O labă dă rac și-on pui dă drac” sau chiar și mai rău. Mireasa stropește cu busuiocul muiat în apă în patru părți, apoi aruncă boabe de grâu în sus, iar oamenii se reped să le prindă, deoarece ele semnifică rodnicia. La fel se procedează și cu colacul; toți se reped să-l prindă, apoi îl impart între ei și-l mănâncă. Dacă colacul este prins de un bărbat, primul copil pe care-l va naște va fi băiat, iar dacă îl prinde femeie, mireasa va naște prima dată fetița. Dacă nu-l prinde nimeni, îl aruncă încă de două ori, până va fi prins. In cazul în care nici a treia oară colacul nu este prins de cineva, e semn că tinerii nu vor avea copii.(Zamfira Brândaș).

După aceea se intră la masă. Mireasa are grijă ca în timp ce se așază la masă să treacă prin fața mirelui, pentru ca ea să fie întotdeauna cea mai văzută de el și îl calcă pe picior dacă poate, pentru ca ea să fie stăpână. In apropierea mirilor, pe lângă grăitor se află nuna, femeie sau fată care nu vorbește nimic, nici nu râde. Nuntașii nu știu care e nuna și spun fel de fel de glume pentru a se vedea care dintre fete sau femei nu râde. Grăitorul zice: „Noi avem o păsăruțî/ Ș-o sărutăm în guruțî/ Când păsăruța ne-a cânta/ Guruța i-om săruta”. Atunci nuna zice: „Mulțămesc, mulțămesc/ Cini mi-o slobozât graiu/ Sloboadă-i Dumnezo raiu/ Că dă tățî nuntași-mi pari bini/ Da nu-mi pari ca dă mniri și dă mnireasâ/ C-o vinit cu noi acasî”. Nuna și tăcerea ei semnifică liniștea și înțelegerea familială, precum și supunerea soției în fața soțului.

Grăitorul mai zice: „Gazdele dă loc, s-o pregătit/ Dă trii zăli și dă trii nopțî n-o mai dormit/ Mâncări buni ni-o gătit”. Incepe servitul mesei. Mai de mult se servea la nuntă țuica, vin sau „cider” - un suc fermentat din mere sau pere padurețe. Mâncarea era alcătuită din „zeamă” de „păsulă” boabe, „curitiu umplut cu pisat” și „coci” sau colac. Cine dorește pune un copil în brațele miresei, iar aceasta îi dăruiește un coc legat cu o fundiță, semn că va iubi copiii.

Până nu de mult se fura mireasa iar nașii trebuiau s-o răscumpere. In ultima vreme se fură unul dintre pantofii miresei. După terminarea mesei începe „danțul miresei”. Grăitorul anunță acest moment și întreabă cine dorește să joace mireasa. Pe rând, nuntașii începeau să joace mireasa, după ce, inițial plăteau o sumă de bani, după voia fiecăruia. Un nuntaș putea juca mireasa ori de câte ori voia, plătind de fiecare dată și primind în schimb o sticlă cu băutură, de drum. Și femeile jucau mireasa, în aceleași condiții. Durata unui danț nu depășea circa două minute. Nunta se putea întinde în acest fel până la două zile, în funcție de numărul nuntașilor.

După terminarea danțului miresei se trecea la „învălitul miresei”. Mireasa, însoțită de nașă și de o femeie din familie, intră într-o cameră separată și își schimbă hainele de mireasă cu portul de nevastă. După ce i se lua coronița, i se despletea cosița și i se împletea cosița într-un coc în formă de potcoavă, numit conci. După aceea „se învelește” cu o basma neagră înflorată. Culoarea neagră semnifică greutățile vieții odată ce a intrat în rândul nevestelor. Când e gata, vine după ea mirele, se preface că-i dă două palme ca să tie de frica bărbatului, zicând: „Asta să ne fie prima și ultima bătaie”. Grăitorul prezintă nuntașilor noua familie, urându-le noroc și îi pune să joace împreună, ca mirele să vadă dacă mireasa nu este șchioapă. Petrecerea mai continuă câteva ore, după care nuntașii pleacă.

In ultima perioadă s-a renunțat la dansul miresei și parțial la învălit; banii și darurile le ia grăitorul, începând cu masa mirilor. Grăitorul zice: „Mnirele nostru-i în pielea goală pă sub chimeșe!”. Atunci mireasa îi dăruiește mirelui o cămașă albă. Urmează nașii, părinții, rudele apropiate și ceilalți nuntași. Drept daruri se dau banii cadouri, constând în lucruri utile viitorului cămin. Grăitorul glumește tot timpul făcându-i pe nuntași să râdă. Nuntașii care pun bani sunt anunțați cu numele, specificându-se gradul de rudenie și mai ales „relațiile” de prietenie cu mirele sau mireasa. Se exagerează și sumele depuse, anunțându-se de exemplu în loc de 500 lei, 500 de mii de lei.

După plecarea nuntașilor acasă, mirele se duce cu mireasa la viitoarea locuință și o trece pragul în brațe. Gestul semnifică luarea greutăților mai mari de pe umerii femeii pe cei ai bărbatului.(Gavril Toderaș și Maria Petruș).

Despărțirea celor doi căsătoriți este considerată o rușine, prin urmare cei doi trebuie să trăiască împreună cu orice preț, deoarece se zice că „Rândulit-o Dumnezău/ Unu bun cu unu rău”(Dumitru Copil).

Folclorul obiceiurilor de familie: ÎnmormântareaModificare

Se consideră că nenorocirea cea mai mare care poate paște o familie este moartea unuia dintre membrii ei. Bătrânii o privesc însă ca pe ceva natural, inevitabil și îi presimt apropierea prin unele semne. Un prim semn prevestitor îl constituie unele vise: dacă îți cad dinții în vis sau te mușcă porcul, casă nou văruită, copaci dărâmați, arătură proaspătă sau pânză albă în război. Un alt semn este șarpele încolăcit în holda de grâu, înseamnă că din acel grâu se vor face „pomene la mort”. Alte semne sunt: dacă se sparge lampa aprinsă, găina cântă în curte, câinele urlă prelung.

In imaginația oamenilor moartea apare ca un duh rău, sub înfățișarea unei femei mari, negre, cu ochii bulbucați, cu gura căscată, cu gheare în locul degetelor, care „se țipa și-l strânge de gârt”. Ea intră pe fereastră și provoacă chinuri groaznice celui pe care îi alege. Ca să-i ușureze suferința, cei din casă întorc hainele bolnavului pe dos deasupra „candalăului” - sobei, după ce i-au luat „roatele” - capacele plitei și trec jar prin haine ca să meargă în foc durerile înfocate din corpul lui. Când se zbate să moară îi aprind o lumânare și i-o pun în mână să-i lumineze calea când va trece în lumea de dincolo. Dacă moare un om fără lumânare, se zice că-i păcat la șapte case. (Ileana Copil)

In momentul în care a murit cineva se anunță vecinii și la șapte case din apropiere nu e voie să se lucreze altceva decât pentru mort. Dacă vei lucra lucru de mână îți vor amorți mâinile. Nu e voie să speli că se fac ,,bele” - bale la mort. Cei din casă să nu se pieptene că le amorțește capul. Se acoperă oglinda cu ceva ca nimeni să nu se vadă în ea.(Ana Marc)

De obicei în sat există un om sărac care spală morții; îi spală pe tot corpul și îi îmbracă cu hainele cele mai bune, uneori chiar cu hainele de cununie. Dacă mor fete nemăritate, acestea vor fi înmormântate cu haine de mireasă.

Mortul se așează de către vecinii care îi sunt rude în sicriu – „cupârșeu” de brad, în care s-a pus otavă sau „mozdrițe” - talaș. Acesta se acoperă cu un cearșaf țesut anume în război, cu fitău la capăt. Peste el este așezat mortul. In mâna lui se pune un spin de măcieș curățat de ghimpi doar atât cât cuprinde palma. Cu aceasta sufletul lui își va face loc pe cărare, în lumea cealaltă, înlăturând spinii din drumul său. Mortul este stropit cu vin semnificând cuminecătura. De se întâmplă să fie secetă mare, oamenii spun că pornesc ploile dacă bagă apă în gura mortului.

Pe față i se pune o ștergură țesută în război, cu alesătură de fitău „mnerău” ori bordo la capete. Ca să nu se apropie de ei duhurile rele, i se pune o cruce din ceară pe piept. Se acoperă sicriul cu capacul fără a se bate cuie, iar deasupra se pune o seceră, pentru ca moartea să nu mai aibă curajul de a mai veni după cineva din casă.

La capul mortului se ține tot timpul o lumânare aprinsă, până în momentul plecării la groapă. După ce a fost pus în sicriu, acesta se așează cu capetele pe două scaune. Aceste scaune vor fi întoarse cu picioarele în sus îndată ce se ia sicriul de pe ele, ca să se întoarcă necazul și boala din casă și să se ducă cu mortul. La scoaterea mortului din casă se aruncă grăunțe pe jos, zicându-se: „Să nu mai fie alt mort în casă, așa cum grăunțele acelea nu vor mai răsări”, apoi se aruncă imediat la păsări să le mănânce. Unele femei folosesc pentru anumite practici magice aceste grăunțe.

După slujba religioasă rituală, mortul este scos din casă cu picioarele înainte și slujba va continua în curte. „Neamurile” îngenunchează lângă sicriu, apoi încep să-și dea mâna peste ei, punând un ban sau o monedă fiecare, ca să aibă mortul de drum. Se dă peste ,,copârșeu” pomană de sufletul mortului rudelor și oamenilor săraci. Prima dată se dă un cocoș celui ce rămâne capul familiei. Hainele mortului se dau celui care l-a spălat. Se mai dau oi, fiindcă lâna oilor ține apă mai mult timp și mortului nu-i va fi sete.

Inainte de a porni spre groapă, se dau „coci” copiilor de pomană. Primul coc copt pentru înmormântare se aruncă în podul casei îndată ce este scos din cuptor, ca să nu meargă norocul casei cu omul mort. La groapă este dus cu patru sau doi boi. Boii aveau la gât „cingauă” (cbopote de aramă), iar în coarne la fiecare bou câte un ștergar lucrat frumos și o „pomană”. Se numește un băiat care să ia aceste lucruri din coarnele boilor în momentul pornirii la groapă. Pâinea din cornul boilor semnifică norocul celui mort la holde, iar acesta nu trebuie să meargă cu el în groapă. Se dau de trei ori boii înapoi și înainte, ca să nu se mai poată mortul întoarce acasă.

La groapă groparii primesc un vas și un colac de pomană. Când se ia sicriul din car, se dă bici boilor să fugă, pentru a nu rămâne cu „amorțelile” mortului în picioare. Sicriul este lăsat în groapă și după ce a aruncat preotul pământ cu cazmaua în formă de cruce, oamenii aruncă câte o mână de pământ ca să-i ușureze sufletul. Unele femei pun pământ în hainele rudelor apropiate, fără ca acestea să știe, pentru a-l uita mai ușor pe mort. In timpul înmormântării femeile din familie poartă părul despletit pe spate. Dacă printre ele sunt și „fete în păr” - tinere nemăritate - femeile se grăbesc să le împletească părul în momentul coborârii sicriului în groapă, ca acestea să nu rămână nemăritate. In groapă se aruncă bani cu care mortul va plăti vamă duhurilor rele, ca să nu-l trimită îndărăt acasă. Până nu de mult mortul era bocit de către femei, rudele cele mai apropiate, începând cu prima dimineață după deces, la răsăritul soarelui. Bocitul era repetat și în următoarele două dimineți, apoi pe tot parcursul drumului de la casă până la groapă.

Groparii rămân să aranjeze mormântul, iar ceilalți se întorc acasă împreună cu preotul care face întâi „feștanie” în toată casa, apoi „sfințește bucatele”. Din mâncarea sfințită de preot se pune puțin pe masă, să rămână peste noapte, ca să aibă mortul ce mânca dacă va veni peste noapte acasă. Se crede că în a treia noapte mortul vine „să câștige”(să se intereseze ce fac cei din casă). De aceea în seara a treia se face un mic parastas. Există credința că duhul mortului vine luând înfățișarea omului respectiv și se arată celui care i-a fost cel mai drag. Acesta îl vede la geam și îl aude strigând. Dacă îl lasă să intre în casă sau iese la el afară, „se strică de cap”, adică înnebunește. Ca să scape nevătămat, cel vizitat de mort trebuie să-și facă cruce și să nu răspundă chemării lui. Dacă cei din casă îl visează des pe mort, dă cuiva sare pe geam ca să nu i se mai întâmple acest lucru.(Florian Brîndaș și Zamfira Lazău)

In caz de sinucidere, mortului i se face „slujbă întoarsă” de înmormântare, începându-se de la sfârșit, de către preot, seara. Dacă mor copii nebotezați, nu sunt îngropați de preot ci de cea mai bătrână femeie din sat, care rostește doar o scurtă rugăciune la groapă. Sicriul acestora se lasă cu capacul nebătut în cuie, ca să „fie liberi” la picioare, pentru a nu se face din ei strigoi(Ileana Copil).

Folclorul obiceiurilor calendaristiceModificare

Obiceiurile calendaristice se caracterizează prin manifestări mai ample, îndeosebi în perioada sărbătorilor de iarnă. Indată ce se intră în postul Crăciunului, oamenii încep pregătirile pentru sărbătoriie ce vor urma.

In serile de iarnă din post, bărbații se adună la o casă pentru a pregăti „corinzile”. La aceste „strângeri de corinzi” cei mai tineri învață colindele de la vârstnici, acordându-se o atenție deosebită cunoașterii perfecte a textului și a melodiei. Colindele se mai pot învăța și în șezători, dar numai după apariția „crucilor” de grâu pe câmp, deoarece dacă se colindă înainte de seceriș, se face ciumă în bucate. Pe măsură ce se apropie sărbătorile, strângerile de corinzi se fac tot mai dese și la ele participă numai bărbații.

La începutul postului femeile spală vasele cu leșie, iar în perioada celor câteva săptămâni, nimeni nu mănâncă produse de origine animală, zicând că nu mănâncă de dulce. Copiii pregătesc umblatul cu capra sau cu steaua. Cei până la 13 ani merg cu steaua, iar cu capra cei între 13-16 ani.

„Stelarii” sunt grupuri de 3-4 băieți, îmbrăcați în alb, purtând pe cap comănace colorate, cu forme diferite, în funcție de rolul fiecăruia. In mâini au săbii sau bâte împodobite cu panglici și zurgălăi. Unul dintre ei duce o stea mare, făcută din lemn și împodobită, fixată pe un băț. Cel care o poartă o poate învârti în jurul axului ei. Cei trei copii au roluri diferite: Irod, Ingerul, Gașpar. Ei pornesc în zorii zilei de ajun, trecând pe la fiecare casă. La intrarea în curte unul dintre ei întreabă: „Primiți steaua?”. Dacă intră în casă se așează într-un mic cerc, interpretându-și fiecare rolul și încheind cu o colindă. La ieșire, după ce au primit daruri, cântă o colindă de mulțumire.

In seara de ajun umblă corindătorii. Ei se adună întâi la „gazda de corinzi” și se organizează, împărțindu-se în 3-4 grupe de câte 5-6 bărbați, care vor interpreta antifonic corinzile. Ei vor fi însoțiți de un muzicant. La intrarea în curte se cântă corinda ușii, apoi este întrebată gazda casei dacă primește corindătorii. După ce sunt primiți în casă „gazda de corinde” îi întreabă pe gazda casei ce corindă dorește. Dacă în casă este fată se va cânta neapărat corinda fetei, apoi gazda casei poate cere o altă corindă, la dorință, plătind pentru fiecare. Corinda fetei este mai bine plătită decât celelalte. După terminarea corinzii gazda de corinzi face semn „hididușului” să cânte iar feciorii iau fetele și femeile din casă la joc. Sunt serviți apoi cu băutură și colac. Inainte femeile pregăteau un colac împletit anume pentru corindători și nu li se dădeau bani. La primirea colacului unul dintre ei rostea „aldirea” colacului, un altul rostește „aldirea” pălincii. La ieșirea din casă se cântă o colindă de mulțumire. Corindătorii umblă toată noaptea iar în ziua de Crăciun se odihnesc. A doua zi de dimineață se adună la gazda de corinzi unde corindătorii sunt ospătați. Treptat se adună și sătenii și are loc până noaptea târziu o petrecere cu „hidede”, fără plată. Petrecerea va avea loc și ziua următoare. Este un foarte bun prilej de întâlnire a tinerilor și chiar de alegere a unui partener, care ulterior poate deveni soț sau soție.

In timp ce tinerii joacă, vârstnicii îi urmăresc, punând la cale „târguri”. Se zice că aceea e fată, căreia îi merg „cuscrii” în sărbătorile Crăciunului.(Teodor Bulzan)

După terminarea petrecerii de câteva zile, încep pregătirile pentru Anul Nou. Femeile gătesc bucate alese, ca și la Crăciun, dar nu au voie să taie pasări, zicând că „dacă tai galiță la Anul Nou, tot anul ce urmează vei împrăștia precum galița, tot ce ai agonisit”

In seara de Anul Nou se umblă cu capra. Este un joc cu măști, la care participă băieți între 13-14 ani. Ei sunt îndrumați de o persoană vârstnică, dar care nu îi va însoți. Toți sunt mascați, dar masca cea mai interesantă este capra. Băiatul cu această mască poartă un băț pe care este fixat un cap de capră cu două coarne. Peste el atârnă un material de culoare neagră, sub care băiatul mânuiește o sfoară ce pune în mișcare maxilarul inferior al caprei, în ritmul bătăilor de „dobă” ale unui alt băiat. Intre coarne capra are clopoței, care se mișcă și ei în același ritm.

La intrarea în curte băieții întreabă dacă este primită capra, apoi intră în casă, capra rămânând afară. Se cântă corinda caprei, apoi aceasta este invitată să intre înăuntru. După ce sunt interpretate rolurile, se joacă „danțul caprei”, apoi cei 3-4 copii pleacă mulțumind pentru daruri. (Gavril Ianc)

In noaptea Anului Nou, sătenii organizează o petrecere numită „vărjel”, de la verjeaua pe care se pun inelele tinerilor. Cel care o organizează este gazda vărjelului, iar sătenii duc din timp „cinste” pentru pregătirea mâncării. Organizatorul duce băutură și „hididuș”. De obicei participanții sunt fete și băieți mai mari precum și vârstnici. Perecerea începe cu joc. Apoi muzica încetează și un bărbat numit „gogă” adună inelele de la tineri. Inelele fetelor sunt puse pe o vergea iar ale băieților pe alta. Se acoperă cele două vergele iar gazda vergelului zice „Scoate, gogă scoate/ Inel d-argințăl/ Jejet mititel!/ Fecior tânărel.” Acesta scoate o pereche de inele. Tinerii cărora le aparțin vor petrece împreună toată noaptea. Gazda repetă îndemnul până când goga scoate toate inelele. Perechile încep jocul. După o vreme femeile așează masa la care tinerii stau tot perechi. Vărjelul continuă cu joc până dimineața. Datorită numărului mic de participanți, circa șase familii, manifestarea are un caracter mai intim și se va organiza pe cătune. (Alexandru Copil)

Timpul în scurgerea sa este pentru om o înșiruire de zile bune-zile rele, ani buni ani răi. Incă în ziua Anului Nou el încearcă să ghicească dacă anul ce urmează va fi un an bun sau an rău. Dacă în ziua de 1 ianuarie vremea e „grasă”- umedă, anul care începe va fi un an bogat. Vremea uscată din aceeași zi vestește un an sărac, secetos, lipsit de fructe și cu recolte slabe.

Pentru a cunoaște evoluția vremii în anul următor ca în functie de aceasta să-și planifice lucrările agricole, în ajun de Anul Nou își fac un calendar de ceapă. Desfac foile unei cepe în număr de 12, fiecare foaie reprezentând una din lunile anului în ordine, începând cu ianuarie. Pe fiecare foaie pun sare în mod egal și o lasă până dimineața. Atunci vor observa cu atenție cantitatea de lichid de pe fiecare foaie. Lunile cărora le corespund foile cu lichid mai mult vor fi ploioase, cele cu lichid puțin sau deloc vor fi secetoase(Dumitru Copil).

Aspectul vremii pe două, trei zile îl ghicesc la Bobotează. Ei știu că dacă Boboteaza află ger aspru îl moaie, iar dacă vremea e moale aceasta pune ger. Femeile pregătesc mâncare pentru două zile, de obicei nelipsind răciturile cu carne de porc. Se crede de asemenea că postul din ajunul Bobotezei este cel mai bun pentru norocul casei, al holdei și mai ales pentru visarea „rândulitei”, adică a ursitei. In această zi umblă „cârnicii”, iar după plecarea lor copii sub 10 ani, băieți și fete umblă „a țuraleisa” pe la casele lor și ale vecinilor. Ei poartă lanțuri și clopote înconjurând gospodăria de 3 ori și strigând: „Țuraleisa/ Roadă-n grău!/ Dân tăt spicu-un oticău/ Câte păsări zburătoare/ Atâtea vaci mulgătoare/ Câte botre-n codru/ Atâtea clise-n podu “. Unii mai adaugă: „Câte paie pă coteț/ Atâtea fete-n undeț!” ( Traian Toderaș). Ca daruri copiii primesc cârnați și fructe.

La stretinie (Intâmpinarea Domnului) se ghicește aspectul vremii tot ca la Bobotează.

Ziua de 16 februarie este ziua ursului. Acum se stabilește prognoza pe 40 de zile. Se zice ca în această zi iese ursul din bârlog. Dacă e vreme însorită el își vede umbra și va reintra la hibernat deoarece iarna va mai ține încă 40 de zile. In cazul în care este înnorat, nu-și va vedea umbra și nu va mai intra în bârlog deoarece va începe primăvara.

Tot în luna februarie la „sfinți”, dacă bate vântul dinspre răsărit va fi un an sărac, secetos, cu vânturi reci și seci de la răsărit. Dacă în aceeași zi bate vântul de la apus, va fi un an bogat(Floarea Bolojan).

In ultima săptămână din „câșlegi”, numită săptămâna albă, bătrânii mâncau numai lapte și brânză. La „lăsatul secului” se organizează „hidede”. In prima săptămână din postul Paștelor, este Sântoaderul. In ajun se face curățenie generală în gospodărie, aruncându-se „gozul” spre apus. Fetele își spală capul cu flori de corn, să le crească părul frumos. Taie puțin din păr și-l pun la rădăcina plopului, ca să crească mare ca plopul. In dimineața de Sântoader se face „fumăgar” ca să treacă fumul peste gospodarie spre a o feri de tunet. Se tund vacile între coarne și se afumă cu acel păr ca să nu se facă păduchi. In această zi se cuminecă și se duc „pause” pentru morți. In toate gospodăriile s-a fiert grâu încă din ajun ducându-li-se și celor care nu au, deoarece nu este bine să rămână cineva fără grâu fiert la această sărbătoare, altfel nu va rodi grâul.(Floare Cipleu)

In vinerea dinspre Paști nu este voie să umbli cu mâna în sare că-ți va transpira tot anul. In sâmbăta Paștelor ouăle se vopsesc în roșu cu coji de ceapă. In dimineața de Paști se mănâncă întâi ouă, apoi celelalte mâncăruri.

Bătrânii spun că dacă se stă de veghe în noaptea de Paști, pot fi văzute flăcări care ies din pământ. Se presupune că în acele locuri se află îngropați bani. Acești bani nu pot fi scoși la suprafață deoarece sunt păziți de o „sclugă”, un duh rău care nu permite nimănui să-i atingă. Există totuși o modalitate de a ajunge la acești bani printr-o practică magică ce nu mai este însă cunoscută.(Traian Copil) Dacă totuși, din întâmplare, se ajunge la acești bani, fără a respecta practica magică de „dezlegare” a lor, toți cei care îi folosesc mor sau pățesc mari nenorociri. Unii au încercat să sape în locurile în care se spune că ar fi „sărit banii”, dar de la un moment dat începeau să aibă halucinații, părându-li-se că văd grămezi de aur și argint cu care își umplu buzunarele și hainele. In momentul în care ieșeau la suprafață, halucinația dispărea așa că nu s-a putut săpa mai departe și s-a renunțat(Ana Bodea). Aceeași sursă povestește că a auzit despre un locuitor mai îndrăzneț, care cu mulți ani în urmă a văzut o astfel de flacără. A înfipt un cuțit în pământ până la plăsele și a pornit spre locul respectiv. Acolo a dat peste un om foarte solid, îmbrăcat cu o „bitușe”, așezat pe o piatră lângă groapa unde se aflau banii. „Paznicul” l-a întrebat ce caută și i-a spus să-și caute de drum. Locuitorului i s-a tăiat graiul, nemaiputând vorbi, nici face vreun gest. Cu greu s-a întors spre casă, dar nu mai știe cum a ajuns, doar că după această întâmplare a zăcut la pat câteva săptămâni. Oamenii care a doua zi s-au dus la locul cu pricina, n-au gasit nicio groapă decât piatra pe care afirma cel bolnav că stătuse ciudatul paznic.

In dimineața zilei de Paști e bine să iei apă din izvor înainte de răsăritul soarelui, într-o cofă în care se pun bani de aur sau argint. Dacă te vei spala cu această apă vei avea fața curată și trecere la toate, ca banul, prin urmare toți ai casei îndeplineau acest ritual.(Dumitru Ianc)

Se zice că nu e bine să dormi în ziua de Paști, dacă ai „paști”- prescura - dimineața, deoarece „Iți fură măgarul paștele”. A doua zi de Paști se organizează „hidede”, iar în duminica următoare, fiind ziua morților, nu se fac nunți.

La Sânjeorj (Sf. Gheorghe) se lasă vitele să iasă din grajd peste un lanț de fier, ca să fie sănătoase. Tot în această zi, seara, se face „sărcinător” pentru vite, se taie un pui de mesteacăn și se pune în grajd, aproape de intrare, zicându-se: ,,Așe și ptiarî relili di la grajd, cum ptieri mustu dân mesteacăn“. Se dau apoi oile în „cotare”, constituindu-se turmele care vor fi păzite de păstori până la lăsatul secului de toamnă. Bătrânii spun că înainte Sânjeorjul era cunoscut ca sărbătoarea slugilor, deoarece acum se angajau copiii ca slugi pe simbrie, pentru un an de zile, la cei înstăriți. Simbria consta în câteva „rânduri” de haine pentru vară și iarnă, hrană și câte o oaie cu miel .(Pavel Copil)

Se crede că se poate semăna grâul de primavară când înfloresc mâțișoarele, iar porumbul, când înfloresc pipijoii.

La Rusalii se duc crengi de tei în casă, în grajd și în holde, pentru a le feri de „rodie”. Tot acum se duc spice de grâu la biserică pentru a fi sfințite, iar boabele acestora se poartă la om ca să-1 ferească de rele.(Ileana Copil)

La Sânzâiene nu se taie, nu se rupe nimic din pomi deoarece li se ia rodul. Nu se taie cu cuțitul în pâine. De la această dată se zice că nu se mai aude cucul cântând deoarece i-a tăiat coasa glasul. Oamenii cred că din acest moment această pasăre se transformă în uliu.(Ioan Brândaș)

La Sânpetru, dacă tună, nu vor fi în acel an nuci și alune, deoarece tunetul le-a stins rodul și vor cădea seci.

In ziua de Sf.Ilie nu se lucrează la fân ca să nu se răzbune Ilie care umblă pe cer cu carul de foc. La această dată trebuie să fie gata ,,făcut” fânul.

Cu Schimbarea la față, se face trecerea la anotimpul toamna. Frunza își schimbă și ea fața, din verde în galben.

La Ziua Crucii intră în pământ toate „gozovinele”- animalele târâtoare - și vor rămâne acolo până la Sânjeorj.

Există pe lângă cele menționate mai sus o serie de manifestări fără date precise. Astfel, de-a lungul verii, locuitorii, îndeosebi cei mai în vârstă, strâng buruieni de leac. Iarba grasă, forăstăul, pepenioara și fiara pământuiui sunt folosite ca leac atât la om cât și la animale pentru „vătămătură”, tăieturi și răni. Se recoltează înainte de Rusalii. In iulie strâng pelinul pentru fiere și astmă. Ca leac de inimă folosesc „baierile irumii”. Tăltinoaia și slăbănogul sunt bune pentru a opri hemoragiile. Spânzul e bun pentru orice boală la animale, folosindu-se rădăcina introdusă în mușchi sau în partea exterioară a urechii. Toate plantele de leac sunt uscate pe pod, la umbră.

Mai demult îmbrăcămintea locuitorilor se confecționa din pânză de cânepă și din lână. In acest scop se cultivau mari suprafețe cu cânepă, iar prelucratul acesteia era o operațiune deosebit de importantă și cerea eforturi îndelungate din partea femeilor. De aceea după melițat, trasul fuioarelor și pieptănat se organizau clăci și șezători. Femeile care aveau cânepă multă, pentru a o putea toarce, organizau clăci mici sau mari.

Claca mică se organizeaza de obicei în postul Crăciunului, fără „hidede”. Femeia care organizează o asemenea clacă își cheamă acasă rudele și vecinele într-o seară de luni, miercuri sau joi. Femeile își duc furcile de tors, furcă simplă cu fus, sau furcă cu roată. Gazda clăcii împarte fiecăreia caiere mici, pentru a putea fi toarse în acea seară. După terminarea lucrului, lucrătoarele sunt ospătate cu „zeamă de păsulă, curiti umplut cu pisat și moare dă curiti”. De băutură se servea monopol sau cider. In timpul torsului și a mesei se povestesc întâmplări, se spun glume și povești.

Clăci mici se organizau la cositul fânului, vara, când se adunau un mare număr de cosași la cel care organiza claca, înainte de masă sau spre seară. Se avea mare grijă ca nu cumva să se taie din greșeală „buruiana ploii”, care aducea ploaia atunci când se strângea fânul. Clăci se mai organizau la seceriș, la prășit, precum și la acoperitul cu paie al sălașelor (Ioan Matei).

Claca mare a torsului de cânepă se organizează după sărbătorile de iarnă, de obicei într-o duminică, cu „hidede”. Gazda clăcii duce cânepă facută caiere mai mari pe la toate femeile din sat. Nu intră în casă ci strigă la poartă, le dă un caier și le spune cum să-l toarcă, pentru pânză, sau pentru saci, comunicându-le și data când să fie gata. La această dată se organizează o petrecere cu muzică, mâncare și băutură. Femeile și fetele duc ghemele pe care le dau gazdei. Fetele obișnuiesc să împodobească ghemul cu panglici colorate cu vâsc. Ghemul cel mai frumos era pus de gazdă în grinda casei.

Existau și femei cărora le era ciudă pe gazda clăcii și lucrau cânepa în bătaie de joc, adunând câteva fire bune deasupra ghemului, iar dedesubt torcând de mântuială. Gazdei îi era foarte greu să depisteze aceste gheme, iar mai târziu, când le aduna pe „răchitor” și dădea peste ele, spunea cu ciudă că i-au „cănălit” cânepa. După predarea ghemelor, celor prezenți, bărbați și femei, li se dădea de băut, mâncau, apoi începeau jocul care dura până noaptea târziu.(Florița Gaje)

Uneori femeile care lucrau claca de cânepa o torceau în șezători, organizate îndeosebi lunea și joia, la casele unde erau fete sau feciori. Se adunau seara pe la orele șapte, aducându-și caierele, iar care nu torceau puteau „coase” ori face „ciur” și „cipcă”. Bărbații împleteau ștreanguri din cânepă, ori meștereau obiecte și unelte din lemn. Feciorii mergeau doar să-și petreacă cu fetele. Se mâncau mere padurețe, alune, nuci, poame uscate și grăunțe fierte.

Fetele erau permanent încurcate de la lucru de către feciori, care le luau fusele, zicând: ,,Am mâncat mălai/ Ca fusul tău să mi-l dai.” Fata încerca să-și reia fusul spunându-i: „Am mâncat ceapă cu pită/ Să mi-l dai într-o clipită”.

Feciorii furau din caierul fetelor și se jucau de-a „bârdâgăul”: duceau o oală veche de lut, făceau câlții ghem și le dădeau foc în oală. In timp ce câlții ardeau lipeau oala de burta unuia dintre ei. Se producea un pocnet care speria grozav fetele, spre hazul tuturor. (Irina Ianc)

Se spuneau ghicitori greu de dezlegat și jocuri de cuvinte greu de pronunțat. Un joc agreat era „tulai, birău!”. Unul dintre tineri se lăsa jos și striga: „Tulai, birău!”. Altul îl întreba: „Ce-i pățât, puiu mneu ?“. Cel de jos răspundea: „Am picat într-un tău”. Celălalt întreabă: ,,Cine te-a scoate?”, la care băiatul spunea un nume de fată. Fata trebuia să-l sărute pe băiat și să-l ajute să se ridice. In locul lui rămânea jos fata și jocul continua în același fel. Dacă fata sau băiatul strigat refuzau să-l sărute pe cel de jos, organizatorul jocului, numit birău, avea dreptul să le dea atâtea lovituri cu ștergura de dus apă, câte cerea cel de jos.(Ana Ardelean)

La șezătoare cei care știau cânta din fluier se întreceau între ei, iar cel care „avea glas” era îndemnat să le cânte. Se mai cânta din instrumente improvizate, dintr-o drâmbă confecționată din paie de secară, tulnic din scoarță de copac sau din degete. Un subiect preferat de discuție îl constituiau căsătoriile care se puneau la cale în sat. Șezătoarea ținea până după miezul nopții, când fetele plecau spre casă însoțite de părinți sau feciori.

BibliografieModificare

  • Popa Ileana, Monografia satului Zece Hotare.

NoteModificare

  1. ^ x indică operatorul telefonic: 2 pentru Romtelecom: 3 pentru alți operatori de telefonie fixă
  2. ^ Google Earth