Wikipedia

Psittaciformes

(Redirecționat de la Psittaciforme)

Papagalii (Psittaciformes) sunt un ordin de păsări zgomotoase și colorate, vechi din punct de vedere evolutiv, care trăiesc în principal în regiunile tropicale și subtropicale ale lumii – Australia, Pacific, America de Sud și Centrală. Sunt păsări cu cioc puternic curbat, poziție verticală și picioare cu gheare. Sunt clasificate în patru familii care conțin aproximativ 410 specii din 101 genuri. În emisfera sudică, distribuția lor se extinde până la Țara de Foc din Patagonia și Noua Zeelandă. De asemenea, au populat Europa în Eocen,[1] iar unele specii se răspândesc în prezent în Europa ca specii invazive. Cei mai vechi reprezentanți ai acestui grup sunt cunoscuți din descoperiri fosile din perioada Paleogen (Terțiarul târziu), cu peste 45 de milioane de ani în urmă.[2]

Papagali
Fosilă: Eocen–Holocen 50–0 mln. ani în urmă
Ara macao
Clasificare științifică
Regn: Animalia
Încrengătură: Chordata
Clasă: Aves
Ordin: Psittaciformes
Wagler, 1830
Suprafamilii
Răspândirea papgalilor
Modifică text Consultați documentația formatului

Taxonomie

modificare

Etimologie

modificare

Denumirea „Psittaciformes” provine din greaca veche pentru papagal, ψιττακός/psittacus, a cărei origine este neclară. Ctesias (secolul al V-lea î.Hr.) a înregistrat numele psittacus după numele indian pentru o pasăre, cel mai probabil un papagal (acum plasat în genul Psittacula). Pliniu cel Bătrân (23/24-79 d.Hr.) în Istoria Naturală (cartea 10, capitolul 58) a notat că indienii numeau pasărea „siptaces”; cu toate acestea, nu a fost identificat niciun nume indian corespunzător.[3][4]

Filogenie

modificare

Majoritatea taxonomiștilor împart acum Psittaciformes în patru familii: Strigopidae (papagalii din Noua Zeelandă), Cacatuidae (cacadu), Psittacidae (papagalii din Africa și Lumea Nouă) și Psittaculidae (papagalii din Lumea Veche).[5] În 2012, Leo Joseph și colaboratorii au propus ca papagalii să fie împărțiți în șase familii. Papagalii din Noua Zeelandă din genul Nestor au fost plasați într-o familie separată Nestoridae, iar cele două genuri bazale din familia Psittaculidae (Psittrichas și Coracopsis) au fost plasate într-o familie separată Psittrichasidae.[6] Cele două familii suplimentare nu au fost recunoscute de taxonomiștii implicați în conservarea listelor de păsări ale lumii și, în schimb, sunt recunoscute doar patru familii.[5][7][8][9]

Următoarea cladogramă arată relațiile filogenetice dintre cele patru familii.[5][10]

Psittaciformes

Strigopidae – papagali din Noua Zeelandă (4 specii)

Cacatuidae – cacadu (22 specii)

Psittacidae – papagali din Africa și Lumea Nouă (179 specii)

Psittaculidae – papagali din Lumea Veche (203 specii)

Sistematică

modificare
 
Trichoglossus moluccanus
 
Ara cu piept galben
 
Agapornis personatus

Ordinul Psittaciformes este format din patru familii care conțin aproximativ 410 specii aparținând la 101 genuri.[5][6]

Morfologie

modificare
 
Ara glaucogularis

Dimensiunile speciilor vii variază de la papagalul pigmeu Micropsitta pusio cu o greutate de sub 10 grame și o lungime de 8 centrimetri,[11], până la papagalul-macaw albastru, cu o lungime de 1 metru,[12] și kākāpō, cu o greutate de 4 kg.[13] Dintre superfamilii, cele trei specii Strigopoidea existente sunt toate papagali mari, iar cacatua tind să fie, de asemenea, păsări mari. Papagalii Psittacoidea sunt mult mai variabili, cuprinzând întregul spectru de dimensiuni prezentat de familie.[13]

Cea mai evidentă caracteristică fizică este ciocul puternic, curbat și lat. Mandibula superioară este proeminentă, se curbează în jos și ajunge la un vârf. Aceasta nu este lipită de craniu, ceea ce îi permite să se miște independent și contribuie la presiunea enormă pe care o pot exercita păsările la mușcătură. Un macaw mare, de exemplu, are o forță de mușcare de 35 kg/cm2, aproape de cea a unui câine mare.[14]

Capul este mare, cu ochii poziționați sus și lateral, astfel încât câmpul vizual al papagalilor este diferit de cel al oricărei alte păsări. Fără să-și întoarcă capul, un papagal poate vedea de sub vârful ciocului, de deasupra capului și destul de departe în spatele capului. Papagalii au, de asemenea, un câmp binocular frontal destul de larg pentru o pasăre, deși acesta nu este nici pe departe la fel de mare precum câmpurile vizuale binoculare ale primatelor.[15] Spre deosebire de oameni, vederea papagalilor este sensibilă și la lumina ultravioletă.[16]

Papagalii au picioare zigodactile puternice (două degete în față și două în spate) cu gheare ascuțite și alungite, care sunt utilizate pentru cățărare și balansare. Majoritatea speciilor sunt capabile să își folosească picioarele pentru a manipula hrana și alte obiecte cu un grad ridicat de dexteritate, într-un mod similar cu cel în care un om își folosește mâinile. Un studiu efectuat pe papagalii australieni a demonstrat că aceștia prezintă o preferință distinctă în ceea ce privește piciorul folosit pentru a ridica mâncarea, papagalii adulți fiind aproape exclusiv „cu piciorul stâng” sau „cu piciorul drept”, iar prevalența fiecărei preferințe în cadrul populației variază în funcție de specie.[17]

Speciile de cacadu au o creastă mobilă de pene în vârful capului, pe care o pot ridica și retrage.[18] Nici un alt papagal nu poate face acest lucru, dar papagalii de Pacific din genurile Vini și Phigys își pot ondula penele de pe creștet și de pe ceafă, iar papagalul cu evantai roșu are un evantai proeminent de pene pe gât, pe care îl poate ridica și coborî în voie. Culoarea predominantă a penajului papagalilor este verde, deși majoritatea speciilor au roșu sau o altă culoare în cantități mici. Cu toate acestea, cacadu sunt predominant negri sau albi, cu ceva roșu, roz sau galben.[19] Dimorfismul sexual puternic în penaj nu este tipic la papagali, cu câteva excepții notabile, cea mai izbitoare fiind la papagalii din genul Eclectus.[11] Cu toate acestea, s-a demonstrat că unele specii de papagali prezintă un penaj cu dimorfism sexual în spectrul ultraviolet, în mod normal invizibil pentru oameni.[20][21]

Note

modificare
  1. ^ „TWO NEW PARROTS (PSITTACIFORMES) FROM THE LOWER EOCENE FUR FORMATION OF DENMARK”. Palaeontology. doi:10.1111/j.1475-4983.2008.00777.x. ISSN 0031-0239. 
  2. ^ Gerald Mayr (2021). A remarkably complete skeleton from the London Clay provides insights into the morphology and diversity of early Eocene zygodactyl near-passerine birds. Journal of Systematic Palaeontology. doi: 10.1080/14772019.2020.1862930
  3. ^ Ball, V. (). „Further Notes on the Identification of the Animals and Plants of India, Which Were Known to Early Greek Authors”. Proceedings of the Royal Irish Academy. 1: 1–9. JSTOR 20503820. 
  4. ^ Schrader, O. (). Prehistoric antiquities of the Aryan Peoples: A manual of comparative philology and the earliest culture. Being the "Sprachvergleichung und Urgeschichte" translated by Frank Byron Jevons. London: Charles Griffin and Co. p. 270. 
  5. ^ a b c d Gill, Frank; Donsker, David; Rasmussen, Pamela, ed. (iulie 2023). „Parrots, cockatoos”. IOC World Bird List Version 13.2. International Ornithologists' Union. Accesat în . 
  6. ^ a b Joseph, L.; Toon, A.; Schirtzinger, E.E.; Wright, T.F.; Schodde, R. (). „A revised nomenclature and classification for family-group taxa of parrots (Psittaciformes)”. Zootaxa. 3205 (1): 26–40. doi:10.11646/zootaxa.3205.1.2. 
  7. ^ Dickinson, E.C.; Remsen, J.V. Jr., ed. (). The Howard & Moore Complete Checklist of the Birds of the World . 1: Non-passerines (ed. 4th). Eastbourne, UK: Aves Press. pp. 369–370. ISBN 978-0-9568611-0-8. 
  8. ^ Clements, J.F.; Schulenberg, T.S.; Iliff, M.J.; Fredericks, T.A.; Gerbracht, J.A.; Lepage, D.; Billerman, S.M.; Sullivan, B.L.; Wood, C.L. (). „The eBird/Clements Checklist of Birds of the World: v2022”. Accesat în . 
  9. ^ „HBW and BirdLife Taxonomic Checklist v7”. Birdlife International. Accesat în . 
  10. ^ Smith, B.T.; Merwin, J.; Provost, K.L.; Thom, G.; Brumfield, R.T.; Ferreira, M.; Mauck, W.M.I.; Moyle, R.G.; Wright, T.F.; Joseph, L. (). „Phylogenomic analysis of the parrots of the world distinguishes artifactual from biological sources of gene tree discordance”. Systematic Biology. 72 (1): 228–241. doi:10.1093/sysbio/syac055  . 
  11. ^ a b Forshaw, Joseph M.; Cooper, William T. () [1973]. Parrots of the World (ed. 2nd). Melbourne, Australia: Landsdowne Editions. ISBN 978-0-7018-0690-3. 
  12. ^ Forshaw, Joseph M. (). Parrots of the World; an Identification Guide . Princeton University Press. p. 70. ISBN 978-0-691-09251-5. 
  13. ^ a b Dunning, John B. Jr., ed. (). CRC Handbook of Avian Body Masses (ed. 2). CRC Press. ISBN 978-1-4200-6444-5. 
  14. ^ Sweat, Rebecca. „Powerful Bird Beaks”. Arhivat din original la . Accesat în . 
  15. ^ Demery, Zoe P.; Chappell, J.; Martin, G. R. (). „Vision, touch and object manipulation in Senegal parrots Poicephalus senegalus”. Proceedings of the Royal Society B. 278 (1725): 3687–3693. doi:10.1098/rspb.2011.0374. PMC 3203496  . PMID 21525059. 
  16. ^ Ödeen, A.; Håstad, O. (). „The phylogenetic distribution of ultraviolet sensitivity in birds”. BMC Evol Biol. 13 (36): 36. Bibcode:2013BMCEE..13...36O. doi:10.1186/1471-2148-13-36  . PMC 3637589  . PMID 23394614. 
  17. ^ Brennand, Emma (). „Parrots prefer 'left handedness'”. BBC Earth News. Accesat în . 
  18. ^ Cameron 2007, p. 57.
  19. ^ Cameron 2007, p. 1.
  20. ^ Santos, Susana I. C O.; Elward, Brian; Lumeij, Johannes T. (). „Sexual Dichromatism in the Blue-fronted Amazon Parrot (Amazona aestiva) Revealed by Multiple-angle Spectrometry”. Journal of Avian Medicine and Surgery. 20 (1): 8–14. doi:10.1647/1082-6742(2006)20[8:SDITBA]2.0.CO;2. 
  21. ^ Masello, J. F.; Lubjuhn, T.; Quillfeldt, P. (). „Hidden dichromatism in the Burrowing Parrot (Cyanoliseus patagonus) as revealed by spectrometric colour analysis”. Hornero. 24 (1): 47–55. doi:10.56178/eh.v24i1.729. ISSN 1850-4884. Arhivat din original la . Accesat în . 
Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Psittaciformes&oldid=16672770