Wikipedia

Psittaciformes

Papagalii (Psittaciformes) sunt un ordin de păsări zgomotoase și colorate, vechi din punct de vedere evolutiv, care trăiesc în principal în regiunile tropicale și subtropicale ale lumii – Australia, Pacific, America de Sud și Centrală. Sunt păsări cu cioc puternic curbat, poziție verticală și picioare cu gheare. Sunt clasificate în patru familii care conțin aproximativ 410 specii din 101 genuri. În emisfera sudică, distribuția lor se extinde până la Țara de Foc din Patagonia și Noua Zeelandă. De asemenea, au populat Europa în Eocen,[1] iar unele specii se răspândesc în prezent în Europa ca specii invazive. Cei mai vechi reprezentanți ai acestui grup sunt cunoscuți din descoperiri fosile din perioada Paleogen (Terțiarul târziu), cu peste 45 de milioane de ani în urmă.[2]

Papagali
Fosilă: Eocen–Holocen 50–0 mln. ani în urmă
Ara macao
Clasificare științifică
Regn: Animalia
Încrengătură: Chordata
Clasă: Aves
Ordin: Psittaciformes
Wagler, 1830
Suprafamilii
Răspândirea papgalilor
Modifică text Consultați documentația formatului

Taxonomie

modificare

Etimologie

modificare

Denumirea „Psittaciformes” provine din greaca veche pentru papagal, ψιττακός/psittacus, a cărei origine este neclară. Ctesias (secolul al V-lea î.Hr.) a înregistrat numele psittacus după numele indian pentru o pasăre, cel mai probabil un papagal (acum plasat în genul Psittacula). Pliniu cel Bătrân (23/24-79 d.Hr.) în Istoria Naturală (cartea 10, capitolul 58) a notat că indienii numeau pasărea „siptaces”; cu toate acestea, nu a fost identificat niciun nume indian corespunzător.[3][4]

Filogenie

modificare

Majoritatea taxonomiștilor împart acum Psittaciformes în patru familii: Strigopidae (papagalii din Noua Zeelandă), Cacatuidae (cacadu), Psittacidae (papagalii din Africa și Lumea Nouă) și Psittaculidae (papagalii din Lumea Veche).[5] În 2012, Leo Joseph și colaboratorii au propus ca papagalii să fie împărțiți în șase familii. Papagalii din Noua Zeelandă din genul Nestor au fost plasați într-o familie separată Nestoridae, iar cele două genuri bazale din familia Psittaculidae (Psittrichas și Coracopsis) au fost plasate într-o familie separată Psittrichasidae.[6] Cele două familii suplimentare nu au fost recunoscute de taxonomiștii implicați în conservarea listelor de păsări ale lumii și, în schimb, sunt recunoscute doar patru familii.[5][7][8][9]

Următoarea cladogramă arată relațiile filogenetice dintre cele patru familii.[5][10]

Psittaciformes

Strigopidae – papagali din Noua Zeelandă (4 specii)

Cacatuidae – cacadu (22 specii)

Psittacidae – papagali din Africa și Lumea Nouă (179 specii)

Psittaculidae – papagali din Lumea Veche (203 specii)

Sistematică

modificare
 
Trichoglossus moluccanus
 
Ara cu piept galben
 
Agapornis personatus

Ordinul Psittaciformes este format din patru familii care conțin aproximativ 410 specii aparținând la 101 genuri.[5][6]

Morfologie

modificare
 
Ara glaucogularis

Dimensiunile speciilor vii variază de la papagalul pigmeu Micropsitta pusio cu o greutate de sub 10 grame și o lungime de 8 centrimetri,[11], până la papagalul-macaw albastru, cu o lungime de 1 metru,[12] și kākāpō, cu o greutate de 4 kg.[13] Dintre superfamilii, cele trei specii Strigopoidea existente sunt toate papagali mari, iar cacatua tind să fie, de asemenea, păsări mari. Papagalii Psittacoidea sunt mult mai variabili, cuprinzând întregul spectru de dimensiuni prezentat de familie.[13]

Cea mai evidentă caracteristică fizică este ciocul puternic, curbat și lat. Mandibula superioară este proeminentă, se curbează în jos și ajunge la un vârf. Aceasta nu este lipită de craniu, ceea ce îi permite să se miște independent și contribuie la presiunea enormă pe care o pot exercita păsările la mușcătură. Un macaw mare, de exemplu, are o forță de mușcare de 35 kg/cm2, aproape de cea a unui câine mare.[14]

Capul este mare, cu ochii poziționați sus și lateral, astfel încât câmpul vizual al papagalilor este diferit de cel al oricărei alte păsări. Fără să-și întoarcă capul, un papagal poate vedea de sub vârful ciocului, de deasupra capului și destul de departe în spatele capului. Papagalii au, de asemenea, un câmp binocular frontal destul de larg pentru o pasăre, deși acesta nu este nici pe departe la fel de mare precum câmpurile vizuale binoculare ale primatelor.[15] Spre deosebire de oameni, vederea papagalilor este sensibilă și la lumina ultravioletă.[16]

Papagalii au picioare zigodactile puternice (două degete în față și două în spate) cu gheare ascuțite și alungite, care sunt utilizate pentru cățărare și balansare. Majoritatea speciilor sunt capabile să își folosească picioarele pentru a manipula hrana și alte obiecte cu un grad ridicat de dexteritate, într-un mod similar cu cel în care un om își folosește mâinile. Un studiu efectuat pe papagalii australieni a demonstrat că aceștia prezintă o preferință distinctă în ceea ce privește piciorul folosit pentru a ridica mâncarea, papagalii adulți fiind aproape exclusiv „cu piciorul stâng” sau „cu piciorul drept”, iar prevalența fiecărei preferințe în cadrul populației variază în funcție de specie.[17]

Speciile de cacadu au o creastă mobilă de pene în vârful capului, pe care o pot ridica și retrage.[18] Nici un alt papagal nu poate face acest lucru, dar papagalii de Pacific din genurile Vini și Phigys își pot ondula penele de pe creștet și de pe ceafă, iar papagalul cu evantai roșu are un evantai proeminent de pene pe gât, pe care îl poate ridica și coborî în voie. Culoarea predominantă a penajului papagalilor este verde, deși majoritatea speciilor au roșu sau o altă culoare în cantități mici. Cu toate acestea, cacadu sunt predominant negri sau albi, cu ceva roșu, roz sau galben.[19] Dimorfismul sexual puternic în penaj nu este tipic la papagali, cu câteva excepții notabile, cea mai izbitoare fiind la papagalii din genul Eclectus.[11] Cu toate acestea, s-a demonstrat că unele specii de papagali prezintă un penaj cu dimorfism sexual în spectrul ultraviolet, în mod normal invizibil pentru oameni.[20][21]

Comportament

modificare

Hrană

modificare
 
Trichoglossus moluccanus hrănindu-se cu nectar

Dieta papagalilor constă în semințe, fructe, nectar, polen, muguri și, uneori, artropode și alte animale de pradă. Cele mai importante dintre acestea pentru majoritatea papagalilor cacadu și a celor tipici sunt semințele; ciocul mare și puternic a evoluat pentru a deschide și consuma semințe dure. Toți papagalii tipici, cu excepția papagalului Pesquet, folosesc aceeași metodă pentru a obține semințele din coajă; semințele sunt ținute între mandibule, iar mandibula inferioară zdrobește coaja, după care semințele sunt rotite în cioc și coaja rămasă este îndepărtată.[22]

Uneori, își pot folosi piciorul pentru a ține semințele mari în loc. Papagalii sunt mai degrabă granivori decât dispersori de semințe și, în multe cazuri în care sunt văzuți consumând fructe, ei mănâncă fructele doar pentru a ajunge la semințe. Deoarece semințele au adesea otrăvuri care le protejează, papagalii îndepărtează cu grijă învelișul semințelor și alte părți ale fructelor protejate chimic înainte de a le ingera. Multe specii din America, Africa și Papua Noua Guinee consumă argilă, care eliberează minerale și absoarbe compuși toxici din intestin.[23]

Gama geografică și dimensiunea corpului explică predominant compoziția dietei papagalilor neotropicali, mai degrabă decât filogenia.[24]

Papagalii agățători, papagalii iuți, cei din tribul Loriini sunt în primul rând consumatori de nectar și polen și au vârful limbii ca o perie pentru a le colecta, precum și unele adaptări intestinale specializate. Multe alte specii consumă, de asemenea, nectar atunci când acesta devine disponibil.[25][26]

Unele specii de papagali se hrănesc cu animale, în special cu larve de nevertebrate. Papagalii cu aripi aurii se hrănesc cu melci de apă,[27] iar kakariki antipodal, un papagal din Noua Zeelandă, intră în vizuinile petrelilor de furtună cu spatele gri care cuibăresc și omoară adulții care clocesc.[28] Unii cacadu și kākā din Noua Zeelandă sapă cu ciocul în lemn pentru a se hrăni cu larve; cea mai mare parte a dietei papagalului cacadu negru cu coada galbenă este alcătuită din insecte.[29]

Reproducere

modificare

Cu puține excepții, papagalii sunt reproducători monogami care cuibăresc în cavități și nu dețin alte teritorii în afară de locurile lor de cuibărit.[22][30] Legăturile de pereche ale papagalilor sunt puternice și o pereche rămâne apropiată în timpul sezonului fără reproducere, chiar dacă se alătură unor stoluri mai mari. Ca în cazul multor păsări, formarea legăturii de pereche este precedată de manifestări de curtare; acestea sunt relativ simple în cazul papagalilor cacadu. În cazul papagalilor Psittacidae, manifestările de împerechere obișnuite, efectuate de obicei de mascul, includ pași lenți și intenționați cunoscuți sub numele de „paradă” sau „plimbare impunătoare” și „strălucirea-ochiul", în care pupila ochiului se contractă pentru a dezvălui marginea irisului.[22]

Majoritatea papagalilor își fac cuiburile în cavități, fie în golurile copacilor, fie în cavități săpate. Doar perușul călugăr și cinci specii de papagali amorezi își construiesc cuiburile în copaci,[31] iar trei papagali de sol australieni și neozeelandezi își fac cuiburile pe sol.

Inteligență și învățarea

modificare
Articol principal: Inteligența păsărilor.

Unii papagali gri africani au demonstrat capacitatea de a asocia cuvintele cu semnificația lor și de a forma propoziții simple. Împreună cu ciorile, corbii și gaițele (familia Corvidae), papagalii sunt considerați cele mai inteligente păsări. Raportul dintre dimensiunea creierului și cea a corpului la psittacine și corvine este comparabil cu cel al primatelor superioare.[32]

Relația cu oamenii

modificare

Animale de companie

modificare
 
Perușii sunt cele mai comune animale de companie printre psittaciforme, urmate de papagalul nimfă.

Capacitatea papagalilor de a imita cuvintele oamenilor, precum și culorile lor strălucitoare și frumusețea lor atrag cumpărături impulsive din partea consumatorilor neștiutori. Papagalul domestic, un papagal mic, este cea mai populară dintre toate speciile de păsări de companie.[33] Papagalii sunt animale de companie care necesită o cantitate enormă de atenție, îngrijire și stimulare intelectuală pentru a se dezvolta în mod corespunzător, similar cu ceea ce are nevoie un copil de trei ani, astfel încât mulți oameni nu sunt în măsură să le ofere acest lucru pe termen lung.[34] Pentru majoritatea oamenilor, papagalii pot să nu fie un bun animal de companie din cauza instinctelor lor naturale sălbatice, cum ar fi țipătul și mestecatul. Deși papagalii pot fi foarte afectuoși și drăguți atunci când sunt imaturi, ei devin adesea agresivi atunci când ajung la maturitate (parțial din cauza manipulării necorespunzătoare și a dresajului deficitar) și pot ciupi, provocând răni grave.[35] Din acest motiv, grupurile de salvare a papagalilor estimează că majoritatea papagalilor sunt predați și relocalizați în cel puțin cinci case înainte de a ajunge la destinația lor permanentă sau înainte de a muri prematur din cauza neglijenței și abuzului intenționat sau neintenționat.

Europenii creșteau păsări care corespundeau descrierii papagalului cu guler, documentat în special într-o relatare din secolul I a lui Pliniu cel Bătrân.[36] Deși au fost prețuiți timp de mii de ani pentru frumusețea și capacitatea lor de a vorbi, au fost adesea înțeleși greșit. De exemplu, autorul Wolfgang de Grahl spune în cartea sa The Grey Parrot (1987) că unii importatori puneau papagalii să bea doar cafea în timp ce erau transportați cu vaporul, crezând că apa pură este dăunătoare și că acțiunile lor vor crește ratele de supraviețuire în timpul transportului.[37] În zilele noastre, se acceptă în mod obișnuit că pentru păsări este toxică cafeina din cafea.[38]

 
Ara roșu pe o tricicletă la un spectacol în Spania

Papagalii de companie pot fi ținuți într-o colivie sau într-o volieră, deși, în general, papagalilor îmblânziți trebuie să li se permită să iasă în mod regulat pe un suport sau într-o anumită zonă. Temperamentele și personalitățile papagalilor variază chiar și în cadrul unei specii, la fel ca în cazul raselor de câini. Se consideră că papagalii gri sunt excelenți vorbitori, dar nu toți papagalii gri vor să vorbească, deși au capacitatea de a face acest lucru. Nivelul de zgomot, capacitatea de a vorbi, dorința de a se îmbrățișa cu oamenii și nevoile de îngrijire pot depinde uneori de modul în care pasărea este îngrijită și de atenția pe care o primește în mod regulat.[39] Papagalii care sunt crescuți pentru animale de companie pot fi hrăniți manual sau obișnuiți să interacționeze cu oamenii de la o vârstă fragedă pentru a se asigura că devin docili și încrezători. Cu toate acestea, chiar și atunci când sunt hrăniți cu mâna, papagalii revin la ciupituri și agresivitate în timpul creșterilor hormonale și dacă sunt manipulați greșit sau neglijați.[40] Papagalii nu sunt animale de companie care necesită puțină întreținere; ei au nevoie de hrană, îngrijire, îngrijire veterinară, dresaj și îmbogățirea mediului prin furnizarea de jucării, exerciții și interacțiune socială (cu alți papagali sau oameni) pentru o bună sănătate.[41]

Unele specii mari de papagali au o durată de viață foarte lungă, de 80 de ani,[42] și vârste record de peste 100 de ani.[43] Papagalii mici, cum ar fi papagalii amorezi, papagalii agățători și perușii, au durate de viață mai scurte de până la 15-20 de ani.[44] Unele specii de papagali pot fi destul de gălăgioase, iar mulți dintre papagalii mai mari pot fi distructivi și necesită o colivie foarte mare și o aprovizionare regulată cu jucării noi, crengi sau alte obiecte pe care să le roadă.[39] Inteligența papagalilor înseamnă că aceștia învață rapid trucuri și alte comportamente – atât bune, cât și rele – care le aduc ceea ce își doresc, cum ar fi atenția sau recompensele.[41]

Popularitatea, longevitatea și inteligența multora dintre cele mai mari tipuri de papagali de companie și trăsăturile lor sălbatice, cum ar fi țipătul, au făcut ca multe păsări să trebuiască să fie relocate pe parcursul vieții lor lungi. O problemă frecventă este aceea că papagalii mari care sunt drăgălași și blânzi în tinerețe se transformă în adulți inteligenți, complecși, adesea pretențioși, care pot trăi mai mult decât stăpânii lor și pot deveni, de asemenea, agresivi sau chiar periculoși. Din cauza numărului tot mai mare de papagali fără adăpost, aceștia sunt eutanasiați precum câinii și pisicile, iar centrele de adopție a papagalilor și sanctuarele devin din ce în ce mai aglomerate. Papagalii nu se simt adesea bine în captivitate, ceea ce face ca unii papagali să înnebunească și să dezvolte comportamente repetitive, cum ar fi legănatul și țipătul, sau devin cuprinși de o frică intensă. Distrugerea penelor și automutilarea, deși nu sunt des întâlnite în sălbăticie, apar frecvent în captivitate.[45][46]

Cultură

modificare
 
Papagal Moche, 200 d.Hr. Colecția Muzeului Larco din Lima, Peru

Papagalii au apărut în scrierile, poveștile, arta, umorul, religia și muzica oamenilor timp de mii de ani, cum ar fi fabula lui Esop „Papagalul și pisica”,[47] mențiunea „Papagalul poate vorbi și totuși nu este nimic mai mult decât o pasăre” din Cartea riturilor din China antică.[48] Printre cărțile recente despre papagali în cultura umană se numără Parrot Culture.[49]

În antichitate și în prezent, penele de papagal au fost folosite în ceremonii și pentru decorare.[50] De asemenea, au o istorie îndelungată ca animale de companie, care datează de mii de ani, și erau adesea păstrate ca simbol al regalității sau al bogăției.[51]

Papagalii sunt folosiți ca simboluri ale națiunilor și naționalismului. Dominica are un papagal pe steag și doi papagali pe stema sa.[52] Papagalul St. Vincent este pasărea națională a St. Vincent și Grenadine, o națiune din Caraibe.[53]

Papagalii au fost o sursă de hrană pentru mai multe grupuri. Coloniștii australieni făceau plăcinte cu carne de papagal,[54] în timp ce maori vânau kākāpō pentru carnea și penele lor.

Amenințări și conservare

modificare

Principalele amenințări la adresa papagalilor sunt pierderea și degradarea habitatului, vânătoarea și, pentru anumite specii, comerțul cu păsări sălbatice.[55] Pentru un timp, Argentina a oferit o recompensă pentru uciderea perușilor călugări din cauza faptului că erau considerați dăunători agricoli, ceea ce a dus la uciderea a sute de mii de păsări, deși se pare că acest lucru nu a afectat foarte mult populația generală.[56]

Papagalii, care cuibăresc în cavități, sunt vulnerabili la pierderea locurilor de cuibărit și la concurența cu speciile introduse pentru aceste locuri. Pierderea arborilor bătrâni este o problemă deosebită în anumite zone, în special în Australia, unde arborii potriviți pentru cuibărit trebuie să fie vechi de secole. Mulți papagali trăiesc doar pe insule și sunt vulnerabili în fața speciilor introduse, cum ar fi șobolanii și pisicile sălbatice, deoarece le lipsesc comportamentele antipredator adecvate, necesare pentru a face față prădătorilor.[57]

Ziua mondială a papagalilor

modificare

În fiecare an, pe 31 mai, se sărbătorește Ziua mondială a papagalilor.[58]

Note

modificare
  1. ^ „TWO NEW PARROTS (PSITTACIFORMES) FROM THE LOWER EOCENE FUR FORMATION OF DENMARK”. Palaeontology. doi:10.1111/j.1475-4983.2008.00777.x. ISSN 0031-0239. 
  2. ^ Gerald Mayr (2021). A remarkably complete skeleton from the London Clay provides insights into the morphology and diversity of early Eocene zygodactyl near-passerine birds. Journal of Systematic Palaeontology. doi: 10.1080/14772019.2020.1862930
  3. ^ Ball, V. (). „Further Notes on the Identification of the Animals and Plants of India, Which Were Known to Early Greek Authors”. Proceedings of the Royal Irish Academy. 1: 1–9. JSTOR 20503820. 
  4. ^ Schrader, O. (). Prehistoric antiquities of the Aryan Peoples: A manual of comparative philology and the earliest culture. Being the "Sprachvergleichung und Urgeschichte" translated by Frank Byron Jevons. London: Charles Griffin and Co. p. 270. 
  5. ^ a b c d Gill, Frank; Donsker, David; Rasmussen, Pamela, ed. (iulie 2023). „Parrots, cockatoos”. IOC World Bird List Version 13.2. International Ornithologists' Union. Accesat în . 
  6. ^ a b Joseph, L.; Toon, A.; Schirtzinger, E.E.; Wright, T.F.; Schodde, R. (). „A revised nomenclature and classification for family-group taxa of parrots (Psittaciformes)”. Zootaxa. 3205 (1): 26–40. doi:10.11646/zootaxa.3205.1.2. 
  7. ^ Dickinson, E.C.; Remsen, J.V. Jr., ed. (). The Howard & Moore Complete Checklist of the Birds of the World . 1: Non-passerines (ed. 4th). Eastbourne, UK: Aves Press. pp. 369–370. ISBN 978-0-9568611-0-8. 
  8. ^ Clements, J.F.; Schulenberg, T.S.; Iliff, M.J.; Fredericks, T.A.; Gerbracht, J.A.; Lepage, D.; Billerman, S.M.; Sullivan, B.L.; Wood, C.L. (). „The eBird/Clements Checklist of Birds of the World: v2022”. Accesat în . 
  9. ^ „HBW and BirdLife Taxonomic Checklist v7”. Birdlife International. Accesat în . 
  10. ^ Smith, B.T.; Merwin, J.; Provost, K.L.; Thom, G.; Brumfield, R.T.; Ferreira, M.; Mauck, W.M.I.; Moyle, R.G.; Wright, T.F.; Joseph, L. (). „Phylogenomic analysis of the parrots of the world distinguishes artifactual from biological sources of gene tree discordance”. Systematic Biology. 72 (1): 228–241. doi:10.1093/sysbio/syac055  . 
  11. ^ a b Forshaw, Joseph M.; Cooper, William T. () [1973]. Parrots of the World (ed. 2nd). Melbourne, Australia: Landsdowne Editions. ISBN 978-0-7018-0690-3. 
  12. ^ Forshaw, Joseph M. (). Parrots of the World; an Identification Guide . Princeton University Press. p. 70. ISBN 978-0-691-09251-5. 
  13. ^ a b Dunning, John B. Jr., ed. (). CRC Handbook of Avian Body Masses (ed. 2). CRC Press. ISBN 978-1-4200-6444-5. 
  14. ^ Sweat, Rebecca. „Powerful Bird Beaks”. Arhivat din original la . Accesat în . 
  15. ^ Demery, Zoe P.; Chappell, J.; Martin, G. R. (). „Vision, touch and object manipulation in Senegal parrots Poicephalus senegalus”. Proceedings of the Royal Society B. 278 (1725): 3687–3693. doi:10.1098/rspb.2011.0374. PMC 3203496  . PMID 21525059. 
  16. ^ Ödeen, A.; Håstad, O. (). „The phylogenetic distribution of ultraviolet sensitivity in birds”. BMC Evol Biol. 13 (36): 36. Bibcode:2013BMCEE..13...36O. doi:10.1186/1471-2148-13-36  . PMC 3637589  . PMID 23394614. 
  17. ^ Brennand, Emma (). „Parrots prefer 'left handedness'”. BBC Earth News. Accesat în . 
  18. ^ Cameron 2007, p. 57.
  19. ^ Cameron 2007, p. 1.
  20. ^ Santos, Susana I. C O.; Elward, Brian; Lumeij, Johannes T. (). „Sexual Dichromatism in the Blue-fronted Amazon Parrot (Amazona aestiva) Revealed by Multiple-angle Spectrometry”. Journal of Avian Medicine and Surgery. 20 (1): 8–14. doi:10.1647/1082-6742(2006)20[8:SDITBA]2.0.CO;2. 
  21. ^ Masello, J. F.; Lubjuhn, T.; Quillfeldt, P. (). „Hidden dichromatism in the Burrowing Parrot (Cyanoliseus patagonus) as revealed by spectrometric colour analysis”. Hornero. 24 (1): 47–55. doi:10.56178/eh.v24i1.729. ISSN 1850-4884. Arhivat din original la . Accesat în . 
  22. ^ a b c Collar, N. (). „Family Psittacidae (Parrots)”. În del Hoyo, J.; Elliott, A.; Sargatal, J. Handbook of the Birds of the World. Sandgrouse to Cuckoos. Barcelona: Lynx Editions. ISBN 978-84-87334-22-1. 
  23. ^ Diamond, J (). „Evolutionary biology: Dirty eating for healthy living”. Nature. 400 (6740): 120–121. Bibcode:1999Natur.400..120D. doi:10.1038/22014. PMID 10408435. 
  24. ^ Bendavidez, A.; Palacio, F.X.; Rivera, L.O.; Echevarria, A.L.; Politi, N. (). „Diet of Neotropical parrots is independent of phylogeny but correlates with body size and geographical range”. Ibis. 160 (4): 742–754. doi:10.1111/ibi.12630  . 
  25. ^ Gartrell, B; Jones, S; Brereton, R; Astheimer, L (). „Morphological Adaptations to Nectarivory of the Alimentary Tract of the Swift Parrot Lathamus discolor”. Emu. 100 (4): 274–279. Bibcode:2000EmuAO.100..274G. doi:10.1071/MU9916. 
  26. ^ Schweizer, Manuel; Güntert, Marcel; Seehausen, Ole; Leuenberger, Christoph; Hertwig, Stefan T. (). „Parallel adaptations to nectarivory in parrots, key innovations and the diversification of the Loriinae”. Ecology and Evolution. 4 (14): 2867–2883. Bibcode:2014EcoEv...4.2867S. doi:10.1002/ece3.1131. PMC 4130445  . PMID 25165525. 
  27. ^ „Golden-winged Parakeet (Brotogeris chrysoptera)”. World Parrot Trust. Accesat în . 
  28. ^ Greene, Terry (). „Aspects of the ecology of Antipodes Parakeet (Cyanoramphus unicolor) and Reischek's Parakeet (C. novaezelandiae hochstetten) on Antipodes Island” (PDF). Notornis. Ornithological Society of New Zealand. 46 (2): 301–310. Arhivat din original (PDF) la . Accesat în . 
  29. ^ Cameron 2007, p. 114–116.
  30. ^ Rowley, I. (). „Family Cacatuidae (Cockatoos)”. În del Hoyo, J.; Elliott, A.; Sargatal, J. Handbook of the Birds of the World. 4. Barcelona: Lynx Editions. ISBN 978-84-87334-22-1. 
  31. ^ Eberhard, J (). „Evolution of nest-building behavior in Agapornis parrots” (PDF). Auk. 115 (2): 455–464. doi:10.2307/4089204. JSTOR 4089204. 
  32. ^ Iwaniuk, A. N.; Nelson, J. E. (). „Developmental differences are correlated with relative brain size in birds: a comparative analysis”. Canadian Journal of Zoology. 81 (12): 1913–1928. Bibcode:2003CaJZ...81.1913I. doi:10.1139/z03-190. 
  33. ^ Grindol, Diane (). „Budgie Vs. Cockatiel – Which Right For You?”. Accesat în . 
  34. ^ The National Parrot Sanctuary. „The National Parrot Sanctuary – Europe's Only Dedicated Parrot Zoo”. parrotsanctuary.co.uk. 
  35. ^ „Choosing a New Pet Bird”. Petco. Accesat în . 
  36. ^ „Parrot”. The Medieval Bestiary. . Accesat în . 
  37. ^ de Grahl, Wolfgang (). The Grey Parrot . Tfh Publications Incorporated. ISBN 978-0-86622-094-1. 
  38. ^ Sweat, Rebecca (martie 2015). „Foods such as alcohol, chocolate, avocado, uncooked meats and shellfish can be bad for your pet bird”. BirdChannel.com. Arhivat din original la . Accesat în . 
  39. ^ a b „Pet Birds, Parrots, Cockatiels, Macaws, Conures, Parakeets Care”. BirdChannel. Arhivat din original la . Accesat în . 
  40. ^ Noeth, Gay; Johnson, Sibylle. „Biting: The Sharp Beak”. Avian Web: Beauty of Birds. Accesat în . 
  41. ^ a b Patt, Jill M. „Bird Behavior and Training”. Avian Web: Beauty of Birds. Accesat în . 
  42. ^ Leisure, Susan. „How Long can a Parrot Live?”. The nest. Accesat în . 
  43. ^ „Winston's obscene parrot lives on”. BBC News. . Accesat în . 
  44. ^ Coila, Bridget. „The Average Lifespan of Parrots”. The nest. Accesat în . 
  45. ^ „The Truth About Parrots as Pets”. In Defense of Animals. Accesat în . 
  46. ^ Kelly, Denise; Rae, Joan; Menzel, Krista (). „The True Nature of Parrots”. Avian Welfare Coalition. Accesat în . 
  47. ^ „The Cat and the Parrot”. Fairy Tales and Other Traditional Stories. . Accesat în . 
  48. ^ Gardner, Daniel K. (). „The individual and self-cultivation in the teachings of Confucius”. În Gardner, Daniel K. Confucianism: A Very Short Introduction. Oxford University Press. pp. 16–32. doi:10.1093/actrade/9780195398915.003.0002. ISBN 9780195398915. 
  49. ^ Boehrer, Bruce (). Parrot Culture. Philadelphia: University of Pennsylvania Press. ISBN 978-0-8122-3793-1. 
  50. ^ „Feathers have always been used by humans as decoration and status symbols”. BirdLife International. . Arhivat din original la . Accesat în . 
  51. ^ Chamberlain, Susan (). „Parrot History: Yesterday and Today”. BirdChannel. Arhivat din original la . Accesat în . 
  52. ^ „Dominica Flags and Symbols and National Anthem”. World Atlas. Accesat în . 
  53. ^ „The National Bird”. The Government of St. Vincent and the Grenadines Ministry of Foreign Affairs, Trade and Commerce. Arhivat din original la . Accesat în . 
  54. ^ „Australian food timeline - parrot pie for Christmas”. septembrie 1830. 
  55. ^ Olah, George; Butchart, Stuart H. M.; Symes, Andy; Guzmán, Iliana Medina; Cunningham, Ross; Brightsmith, Donald J.; Heinsohn, Robert (). „Ecological and socio-economic factors affecting extinction risk in parrots” (PDF). Biodiversity and Conservation (în engleză). 25 (2): 205–223. Bibcode:2016BiCon..25..205O. doi:10.1007/s10531-015-1036-z. ISSN 0960-3115. 
  56. ^ Campbell, T. S. (decembrie 2000). „The Monk Parakeet”. The Institute for Biological Invasions. Arhivat din original la . 
  57. ^ Moorhouse, Ron; Greene, Terry; Dilks, Peter; Powlesland, Ralph; Moran, Les; Taylor, Genevieve; Jones, Alan; Knegtmans, Jaap; Wills, Dave; Pryde, Moira; Fraser, Ian; August, Andrew; August, Claude (). „Control of introduced mammalian predators improves kaka Nestor meridionalis breeding success: reversing the decline of a threatened New Zealand parrot”. Biological Conservation. 110 (1): 33–44. doi:10.1016/S0006-3207(02)00173-8. 
  58. ^ „World Parrot Day”. Northern Parrots. . 
Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Psittaciformes&oldid=16685949