Wikipedia

Ramaria gracilis

specie de ciupercă

Ramaria gracilis (Christian Hendrik Persoon, 1797 ex Lucien Quélet, 1888) din încrengătura Basidiomycota în familia Gomphaceae și de genul Ramaria,[1][2] denumită în popor coada șopârlei,[3] este o ciupercă comestibilă care nu coabitează, fiind una din speciile saprofite ale genului care descompune material lignicol în putrefacție. În România, Basarabia și Bucovina de Nord se dezvoltă, de la câmpie la munte, în păduri mixte, dar preferat în cele de conifere printre mușchi pe lângă molizi și pini, pe lemn mort, butuci, ramuri îngropate, litieră, chiar și pe mulci. Are o distribuție inegală și, deși crescând sociabilă, este destul de rară. Timpul apariției este între august și noiembrie (decembrie).[4][5]

Ramaria gracilis
Coada șopârlei
Clasificare științifică
Domeniu: Eucariote
Regn: Fungi
Diviziune: Basidiomycota
Clasă: Agaricomycetes
Ordin: Gomphales
Familie: Gomphaceae
Gen: Ramaria
Specie: R. gracilis
Nume binomial
Ramaria gracilis
(Pers.) Quél. (1888)
Sinonime
  • Clavaria gracilis Pers. (1797)
  • Merisma gracile (Pers.) Spreng. (1827)
  • Clavariella gracilis (Pers.) P.Karst. (1881)
  • Clavaria fragrantissima G.F.Atk. (1908)
  • Clavaria stricta var. alba (Pers.) Cotton & Wakef.) (1919)
Modifică text Consultați documentația formatului

Taxonomie

modificare

Numele binomial a fost determinat de cunoscutul savant bur Christian Hendrik Persoon drept Clavaria gracilis în cartea sa Commentatio de Fungis Clavaeformibus din 1797.[6] Specia a fost transferată la genul Ramaria sub păstrarea epitetului de micologul francez Lucien Quélet, de verificat în lucrarea sa Flore mycologique de la France et des pays limitrophes din 1888,[7] fiind numele curent valabil (2020).

Toate celelalte încercări de redenumire, deși nefolosite, sunt acceptate sinonim.

Epitetul specific este derivat din cuvântul latin (latină gracilis= slăbănog, slăbuț, subțire, zvelt),[8] datorită aspectului general.

Descriere

modificare
 
Bres.: Clavaria stricta
  • Corpul fructifer: care crește de obicei în smocuri are o înălțime de 3-10 (12) cm și un diametru de 1cm până maximal 8cm, este neted și se împarte dintr-o bază mai groasă în mai multe ramificații verticale. Coloritul tinde între albicios-gălbui și ocru-ruginiu cu o nuanță roz (la bătrânețe adesea brun de scorțișoară), vârfurile bi- până trifurcate fiind inițial deschis galben-verzuie și în vârstă verde închis. După o presare puternică se decolorează vinaceu până brun-violet.
  • Piciorul: vertical și rigid cu o lungime de până la 10cm precum ramificat de până la 8 ori este în tinerețe ascuțit spre vârf, mai târziu tocit, coloritul fiind deschis galben maroniu și oarecum roz, cu vârfuri gălbuie (la bătrânețe negricios-verzuie). Baza prezintă rizomorfe albe.
  • Carnea: elastică și nefragilă poate fi albicioasă palid gălbuie, ocru-gălbuie până gri-gălbuie. Mirosul este plăcut acrișor, dominant de anason, adesea cu nuanțe de ciuperci, gustul ceva piperat, devenind cu avansarea în vârstă din ce în ce mai amar, chiar ceva astringent.[4][5]
  • Caracteristici microscopice: are spori alungit ovoidali cu baza apiculată, granulați în interior, slab hialini (translucizi), netezi până puțin aspri și fin verucoși, măsurând 5,2-7,2 (7,4) x 3,0-3,9 microni. Pulberea lor este de un colorit palid de lut. Basidiile (celulele purtătoare de spori) clavate cu cleme bazale și o dimensiune de 30-50 x 6-8 microni, poartă de obicei 4 sterigme destul de lungi. Caulocistidele (cistide situate la suprafața piciorului) cu pereți groși de 1-1,5µm și un lumen adesea foarte îngust sunt dimitice constând din hife cu pereți subțiri și scheletate cu tranziții de septe în forma de ampulă și cu numeroase fibule.[9][10]
  • Reacții chimice: nu se decolorează cu anilină, fenol, guaiacol sau tinctură de Guaiacum.[11]
  •  
    R. gracilis, mai multe fire

Confuzii

modificare

Chiar și specialiști au probleme cu diferențierea buretelui cu alte specii ale acestui gen. Coada șopârlei poate fi confundată de exemplu cu Ramaria abietina (necomestibilă),[12] Ramaria aurantiosiccescens (E.Schild, 1979), (comestibilă)[13] Ramaria aurea (comestibilă),[14] Ramaria botrytis (comestibilă), [15] Ramaria eumorpha (necomestibilă),[16] Ramaria fennica (necomestibilă),[17] Ramaria flaccida (necomestibilă),[18] Ramaria flava (comestibilă),[19] Ramaria flavescens (comestibilă),[20] Ramaria flavobrunnescens (comestibilă),[21] Ramaria formosa (otrăvitoare),[22] Ramaria ochroclora (comestibilitate nesigură),[23] Ramaria pallida (otrăvitoare),[24] Ramaria stricta (necomestibilă)[25] sau Ramaria testaceoflava, (necomestibilă).[26]

Specii asemănătoare

modificare
  •  
    !Ramaria abietina!
  •  
    Ramaria aurantiosiccescens
  •  
    Ramaria aurea
  •  
    Ramaria botrytis tânără
  •  
    !Ramaria.eumorpha!
  •  
    !Ramaria fennica!
  •  
    !Ramaria flaccida!
  •  
    Ramaria flava
  •  
    Ramaria flavescens
  •  
    R. flavobrunnescens
  •  
    !!Ramaria formosa!!
  •  
    !!Ramaria pallida!!
  •  
    !Ramaria stricta!
  •  
    !Ramaria testaceoflava!

Valorificare

modificare

Deși de miros foarte plăcut, coada șopârlei poate fi ingerată doar în stadiu foarte tânăr pentru că devine cu timpul amară. Chiar ingerată crud nu este în niciun caz otrăvitoare, de aceea poate fi încercată la gust dacă este deja amară. În caz de consum, se adaugă cel mai bine la o mâncare în combinație cu alte ciuperci comestibile ale genului.

Note

modificare
  1. ^ Index Fungorum
  2. ^ Mycobank
  3. ^ Constantin Drăgulescu: „Dicționar de fitonime românești”, Ediția a 5-a completată, Editura Universității “Lucian Blaga”, Sibiu 2018, p. 522, ISBN 978-606-12-1535-5, Denumire RO
  4. ^ a b Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 5, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1986, p. 570-571, ISBN 88-85013-37-6
  5. ^ a b Hans E. Laux: „Der große Pilzführer, Editura Kosmos, Halberstadt 2001, p. 476-477, ISBN 978-3-440-14530-2
  6. ^ C. H. Persoon: „Commentatio de Fungis Clavaeformibus”, cu 4 plăci colorate, Editura Peter Philipp Wolf, Leipzig 1797, p. 50 [1]
  7. ^ Lucien Quélet: „Flore mycologique de la France et des pays limitrophes”, Editura Octave Doin, Paris 1888, p. 463
  8. ^ Erich Pertsch: „Langenscheidts Großes Schulwörterbuch”, ed. a 13-ea, Editura Langenscheidt, Berlin, München, Viena, Zürich, New York 1999, p. 518
  9. ^ Giacomo Bresadola: „Iconographia Mycologica, vol. XXII, Editura Società Botanica Italiana, Milano 1932, p. + tab. 1093 - 1
  10. ^ Pilzflora Ehingen
  11. ^ Pilzforum
  12. ^ Hans E. Laux: „Der große Pilzführer, Editura Kosmos, Halberstadt 2001, p. 472-473, ISBN 978-3-440-14530-2
  13. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 452-453, ISBN 3-405-12124-8
  14. ^ Linus Zeitlmayr: „Knaurs Pilzbuch”, Editura Droemer Knaur, München-Zürich 1976, p. 214-216, ISBN 3-426-00312-0
  15. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 612-613, ISBN 3-405-12081-0
  16. ^ Hans E. Laux: „Der große Pilzführer, Editura Kosmos, Halberstadt 2001, p. 474-475, ISBN 978-3-440-14530-2
  17. ^ Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 4, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1983, p. 556-557, ISBN 88-85013-25-2
  18. ^ Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 5, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1986, p. 548-549, ISBN 88-85013-37-6
  19. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 610-611, ISBN 3-405-12081-0
  20. ^ Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 4, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1983, p. 548-549, ISBN 88-85013-25-2
  21. ^ Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 4, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1983, p. 552-553, ISBN 88-85013-25-2
  22. ^ Jean-Louis Lamaison & Jean-Marie Polese: „Der große Pilzatlas“, Editura Tandem Verlag GmbH, Potsdam 2012, p. 206, ISBN 978-3-8427-0483-1
  23. ^ I funghi dal vero, vol. 7, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1993, p. 456-457, ISBN 88-85013-57-0
  24. ^ Linus Zeitlmayr: „Knaurs Pilzbuch”, Editura Droemer Knaur, München-Zürich 1976, p. 215-217
  25. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 618-619, ISBN 3-405-12081-0
  26. ^ Rose Marie Dähncke: „1200 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau 2004, p. 1034, ISBN 3-8289-1619-8

Bibliografie

modificare
  • Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 1-7, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1976-1993 (pentru cercetarea în total)
  • Marcel Bon: „Pareys Buch der Pilze”, Editura Kosmos, Halberstadt 2012, ISBN 978-3-440-13447-4
  • Rose Marie Dähncke: „1200 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau 2004, ISBN 3-8289-1619-8
  • Ewald Gerhard: „Der große BLV Pilzführer“ (cu 1200 de specii descrise și 1000 fotografii), Editura BLV Buchverlag GmbH & Co. KG, ediția a 9-a, München 2018, ISBN 978-3-8354-1839-4
  • Walter Jülich: „Kleine Kryptogamenflora II - Die Nichtblätterpilze, Gallertpilze und Bauchpilze”, vol. II b / 2, Editura Fischer Verlag, Stuttgart – New York 1984, ISBN 978-3-43720-282-7
  • German Josef Krieglsteiner, Andreas Gminder, Wulfard Winterhoff: „Allgemeiner Teil: Ständerpilze: Leisten-, Keulen-, Korallen- und Stoppelpilze, Bauchpilze, Röhrlings- und Täublingsartige“, în: G. J. Krieglsteiner (ed.): „Die Großpilze Baden-Württemberg“, vol. 2, Editura Eugen Ulmer, Stuttgart 2000, p. 403, ISBN 3-8001-3531-0
  • German Josef Krieglsteiner, Armin Kaiser: „Allgemeiner Teil: Ständerpilze: Gallert-, Rinden-, Stachel und Porenpilze“, în: G. J. Krieglsteiner (ed.): „Die Großpilze Baden-Württemberg“, vol. 1, Editura Eugen Ulmer, Stuttgart 2000, p. 471, ISBN 978-3-8001-3528-8
  • Meinhard Michael Moser: „Röhrlinge und Blätterpilze - Kleine Kryptogamenflora Mitteleuropas”, ediția a 5-ea, vol. 2, Editura Gustav Fischer, Stuttgart 1983

Legături externe

modificare
Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Ramaria_gracilis&oldid=13884213