Wikipedia

Hygrophorus eburneus

specie de ciupercă
(Redirecționat de la Burete melcesc)

Hygrophorus eburneus (Pierre Bulliard, 1783 ex Elias Magnus Fries, 1836) din încrengătura Basidiomycota, în familia Hygrophoraceae și de genul Hygrophorus,[1][2] denumită în popor burete melcesc,[3] este o specie de ciuperci comestibile care coabitează, fiind un simbiont micoriza (formează micorize pe rădăcinile arborilor). Buretele se dezvoltă în România, Basarabia și Bucovina de Nord preferat pe sol moderat umed, argilos și calcaros în păduri de foioase sau în cele mixte mai ales sub fagi, crescând mereu în grupuri mari precum cercuri de vrăjitoare, din august până în noiembrie. Acest soi este tip de specie al genului Hygrophorus.[4][5]

Hygrophorus eburneus
Burete melcesc
Clasificare științifică
Domeniu: Eucariote
Regn: Fungi
Diviziune: Basidiomycota
Clasă: Agaricomycetes
Ordin: Agaricales
Familie: Hygrophoraceae
Gen: Hygrophorus
Specie: H. eburneus
Nume binomial
Hygrophorus eburneus
(Bull.) Fr. (1836)
Sinonime
  • Agaricus eburneus Bull. (1783)
  • Agaricus eburneus var. brevipes Alb. & Schwein. (1805)
  • Agaricus eburneus var. longipes Alb. & Schwein. (1805)
  • Gymnopus eburneus (Bull.) Gray (1821)
  • Agaricus eburneus f. lutescens (Bull.) Rabenh. (1844) (1844)
  • Limacium eburneum (Bull.) P.Kumm. (1871)
  • Limacium eburneum var. lutescens (Rabenh.) P.Kumm. (1871)
  • Hygrophorus eburneus var. carneipes Kühner (1953)
Modifică text Consultați documentația formatului

Taxonomie

modificare
 
Pierre Bulliard

Numele binomial a fost determinat de cunoscutul savant francez Pierre Bulliard publicat ca Agaricus eburneus în volumul 3 al marii sale opere Herbier de la France ou, Collection complette des plantes indigenes de ce royaume avec leurs propriétés, et leurs usages en medecine din 1783[6]

Apoi, în 1836, renumitul om de știință Elias Magnus Fries a mutat specia la genul Hygrophorus sub păstrarea epitetului, de verificat în cartea sa Anteckningar öfver de i Sverige växande ätliga Svampar,[7] fiind și numele curent valabil (2023). Toate celelalte încercări de redenumire precum variațiile descrise sunt acceptate drept sinonime.

Epitetul este derivat din cuvântul latin (latină eburneus=ca fildeșul, de culoarea fildeșului).[8]

Descriere

modificare
 
Bres.: Hygrophorus eburneus
  • Pălăria: are un diametru între 3 și 10 cm, este la început boltită semisferic cu marginea răsucită spre interior, dar devine în scurt timp convexă și apoi plată. Cuticula este de culoare albă, în tinerețe acoperită cu firicele scurte, la bătrânețe crem pal, în mod normal cu o suprafață lipicioasă, tare mucilaginoasă, dar după o perioadă de timp uscată, netedă și lucioasă.
  • Lamelele: sunt clar distanțate, destul de groase, arcuite precum ușor decurente la picior și de același colorit cu pălăria. Gratiile nezimțate sunt albe, gălbenind pal cu vârsta sau în stare uscată.
  • Piciorul: este albicios, cilindric, uneori curbat, subțiat la bază, fiind albicios, fin granulat spre pălărie, acolo devenind gri murdar la vârstă, în rest slab lipicios-mucegăios, dedesubt mătăsos. El are o lungime de 5 la 10 (12) cm și o lățime de 0,5 până la 1,5 cm.
  • Carnea: este destul de moale, de culoare albă, mai groasă în mijloc și subțiată la margine. Mirosul este dulcișor, fructuos, puțin de portocale sau coajă de mandarine, gustul fiind blând și plăcut amărui.[4][5]
  • Caracteristici microscopice: are spori netezi, hialini (translucizi), elipsoidali până alungit ovoidali, uneori puțin cilindrice, măsurând (6.5-)7-9.5 x (3.5)4-5.5 microni. Pulberea lor este albă. Basidiile clavate destul de îngust cu 4 sterigme fiecare (uneori doar cu 2-3 spori) au o dimensiune de 33-54 x 6.5-8.5 microni. Pileipellis este un ixo-trichoderm de 150-700 µm grosime, alcătuită din hife ramificate, erecte, de 2,5-4 µm lățime, în stratul superior foarte lax împletite, adesea mai mult sau mai puțin noduroase precum cu elemente terminale cilindrice cu vârful rotunjit. Stipitipellis un ixo-trichoderm de până la 250 um grosime, alcătuit din hife ascendente și erecte, împletite lejer, de 2,5-5 µm lățime. Verucile la vârf constau din hife erecte de până la 120 µm lungime și elementele apicale sub-cilindrice, atenuate sau ușor clavate măsoară 26-48 x 2,5-6 microni. Trama himenoforală este bilaterală, alcătuită din elemente cilindrice până la destul de umflate de 65-195 x 4-16 microni. Cistidele (elemente sterile situate în stratul himenal sau printre celulele din pielița pălăriei și a piciorului, probabil cu rol de excreție) lipsesc. Legături cu cleme sunt frecvente în întreg basidiocarpul.[9][10]
  • Reacții chimice: se decolorează în carne cu Hidroxid de potasiu de la roșu carneu până la portocaliu viu.[11]
  •  
    H. eburneus, spori
  •  
    H. eburneus, mucozitate
  •  
    H. eburneus, lamele
  •  
    H. eburneus pe vreme uscată

Confuzii

modificare

În mod general, Hygrophorus eburneus poate fi confundat cu ciuperci comestibile și mai mult sau mai puțin savuroase cum sunt: Cuphophyllus virgineus sin. Hygrocybe virginea (comestibil, se dezvoltă preferat prin pășuni)[12] Hygrophorus agathosmus (comestibil, se dezvoltă în păduri de conifere sub molizi și pini, miros de migdale amărui),[13] Hygrophorus chrysodon (comestibil),[14] Hygrophorus cossus (comestibil),[15] Hygrophorus discoxanthus (comestibilitate tare limitată, se dezvoltă tot sub fagi pe sol calcaros, dar cu miros puternic și nu prea plăcut, lamelele se decolorează galben-maroniu),[16] Hygrophorus gliocyclus (comestibil),[17] Hygrophorus hedrychii (comestibil, se dezvoltă sub mesteceni, fără miros și gust specific),[18] Hygrophorus ligatus (comestibil, se dezvoltă sub molizi, fără miros sau gust specific)[19] Hygrophorus nemoreus (comestibil),[20] Hygrophorus piceae (comestibil, se dezvoltă în păduri de molizi pe mușchi, fără miros, cu gust plăcut),[21] Hygrophorus penarioides (comestibil, se dezvoltă tot sub fagi dar și sub stejari, fiind mai mare cu cuticulă uscată și mătăsoasă precum ușor pătat pe picior, rar),[22] Hygrophorus poetarum (comestibil, se dezvoltă tot sub fagi, dar cu miros fructuos și roz sub cuticulă, destul de rar),[23] sau chiar și cu Oudemansiella mucida (comestibil, saprofit)[24] Suillus placidus (comestibil, are tuburi, nu lamele)[25] sau Tricholoma album (necomestibil).[26]

Din păcate se culeg și consumă pe vreme uscată câteodată de asemenea bureți extrem de otrăvitori cu consecințe fatale, în primul rând Amanita verna[27] sau Amanita virosa,[28] dar poate și Inocybe fibrosa (foarte otrăvitoare, posibil letală).[29]

Specii asemănătoare în imagini

modificare
  •  
    !!!Amanita verna!!!
  •  
    !!!Amanita virosa!!!
  •  
    Hygrocybe virginea
  •  
    Hygrophorus agathosmus
  •  
    Hygrophorus chrysodon
  •  
    Hygrophorus cossus
  •  
    Hygrophorus discoxanthus
  •  
    Hygrophorus gliocyclus
  •  
    Hygrophorus ligatus
  •  
    Hygrophorus nemoreus
  •  
    Hygrophorus penarioides
  •  
    Hygrophorus poetarum
  •  
    !!!Inocybe fibrosa!!!
  •  
    Oudemansiella mucida
  •  
    Suillus placidus
  •  
    ! Tricholoma album!

Valorificare

modificare

Buretele melcesc este comestibil și destul de gustos. Datorită faptului că este o specie des întâlnită precum apărând în cantități mari, se potrivește pentru culegere și preparare, prăjit, dar nu uscat sau ca ciulama de ciuperci. Buretele firește poate fi conservat în ulei, oțet sau saramură după ce a fost curățat bine de mucegai și prăjit.[30][31]

Note

modificare
  1. ^ Index Fungorum
  2. ^ MycoBank
  3. ^ Denumire RO 1
  4. ^ a b Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 5, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1986, p. 410-411, ISBN 88-85013-37-6
  5. ^ a b Linus Zeitlmayr: „Knaurs Pilzbuch”, Editura Droemer Knaur, München-Zürich 1976, pp. 103-104, ISBN 3-426-00312-0
  6. ^ Pierre Bulliard: „Herbier de la France ou, Collection complette des plantes indigenes de ce royaume etc.”, vol. 3, Editura Didot, Debure, Belin, Paris 1783, tab. 118
  7. ^ Elias Magnus Fries: „Anteckningar öfver de i Sverige växande ätliga Svampar, Editura Palmblad, Sebell & C., Uppsala 1836, p. 45
  8. ^ Erich Pertsch: „Langenscheidts Großes Schulwörterbuch”, ed. a 13-ea, Editura Langenscheidt, Berlin, München, Viena, Zürich, New York 1999, p. 384, ISBN 3-468-07202-3
  9. ^ Giacomo Bresadola: „Iconographia Mycologica, vol. VII, Editura Società Botanica Italiana, Milano 1928, p. + tab. 303
  10. ^ Machiel E. Noordeloos, Th. W. Kuyper & Else Christine Vellinga (ed.): „Flora agaricina neerlandica”, vol. 2, Editura Taylor & Francis Books, Boca Raton 1990, p. 119, ISBN 978- 90-6191-971-1
  11. ^ Rose Marie și Sabine Maria Dähncke: „700 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau - Stuttgart 1979 și 1980, p. 89, ISBN 3-85502-0450
  12. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 390-391, ISBN 3-405-12124-8
  13. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 226-227, ISBN 3-405-12116-7
  14. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 378-379, ISBN 3-405-12124-8
  15. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 430-431, ISBN 3-405-12081-0
  16. ^ Hans E. Laux: „Der große Pilzführer, Editura Kosmos, Halberstadt 2001, p. 100-101, ISBN 978-3-440-14530-2
  17. ^ Rose Marie și Sabine Maria Dähncke: „700 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau - Stuttgart 1979 și 1980, p. 90, ISBN 3-85502-0450
  18. ^ Der Tintling
  19. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 440-441, ISBN 3-405-12081-0
  20. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 443-443, ISBN 3-405-12081-0
  21. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 378-379, ISBN 3-405-12124-8
  22. ^ Marcel Bon: “Pareys Buch der Pilze”, Editura Kosmos, Halberstadt 2012, p. 114-115, ISBN 978-3-440-13447-4
  23. ^ Rose Marie și Sabine Maria Dähncke: „700 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau - Stuttgart 1979 și 1980, p. 94, ISBN 3-85502-0450
  24. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 270-271, ISBN 3-405-12116-7
  25. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 290-291 - 1, ISBN 3-405-12116-7
  26. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 258-259, ISBN 3-405-12124-8
  27. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 90-91, ISBN 3-405-11774-7
  28. ^ Linus Zeitlmayr: „Knaurs Pilzbuch”, Editura Droemer Knaur, München-Zürich 1976, pp. 107, 109-110, ISBN 3-426-00312-0
  29. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 220-221, ISBN 3-405-12081-0
  30. ^ Luce Höllthaler: „Pilzdelikatessen”, Editura Wilhelm Heyne Verlag, München 1982, p. 43, ISBN 3-453-40334-7
  31. ^ Fritz Martin Engel, Fred Timber: „Pilze: kennen – sammeln – kochen”, Editura Südwest, München 1969, p. 105-108

Bibliografie

modificare
  • Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 1-7, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1976-1993 (pentru cercetarea în total)
  • Marcel Bon: “Pareys Buch der Pilze”, Editura Kosmos, Halberstadt 2012, ISBN 978-3-440-13447-4
  • Rose Marie Dähncke: „1200 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau 2004, ISBN 3-8289-1619-8
  • Ewald Gerhard: „Der große BLV Pilzführer“ (cu 1200 de specii descrise și 1000 fotografii), Editura BLV Buchverlag GmbH & Co. KG, ediția a 9-a, München 2018, ISBN 978-3-8354-1839-4
  • Andreas Gminder: „Handbuch für Pilzsammler - 340 Arten Mitteleuropas sicher bestimmen“, Editura Kosmos, Stuttgart 2008, ISBN 978-3-440-11472-8
  • Jean-Louis Lamaison & Jean-Marie Polese: „Der große Pilzatlas“, Editura Tandem Verlag GmbH, Potsdam 2012, ISBN 978-3-8427-0483-1
  • Hans E. Laux: „Der große Pilzführer, Editura Kosmos, Halberstadt 2001, ISBN 978-3-440-14530-2
  • German Josef Krieglsteiner (ed.), Andreas Gminder: „Die Großpilze Baden-Württembergs“, vol. 3: „Ständerpilze. Blätterpilze I“, Editura Ulmer, Stuttgart 2001, p. 110, ISBN 3-8001-3536-1
  • Meinhard Michael Moser: „Röhrlinge und Blätterpilze - Kleine Kryptogamenflora Mitteleuropas” ediția a 5-ea, vol. 2, Editura Gustav Fischer, Stuttgart 1983

Legături externe

modificare
Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Hygrophorus_eburneus&oldid=15793893