Edict privind prețurile maxime

Edictul privind prețurile maxime (în latină Edictum De Pretiis Rerum Venalium, în română: „Edict privitor la prețul mărfurilor”, cunoscut și sub denumirea de Edictul lui Dioclețian) a fost emis între 20 noiembrie și 9 decembrie 301[1] de către împăratul roman Dioclețian.

Stelă cu un fragment al textului Edictului, aflată la Pergamonmuseum din Berlin, Germania.

Edictul a fost emis din Antiohia sau din Alexandria și a fost redactat în greacă și în latină. Decretul nu mai există astăzi decât în fragmente găsite îndeosebi în partea orientală a Imperiului, unde domnea Dioclețian. Totuși textul care a putut fi reconstituit din aceste fragmente furnizează informații suficiente asupra prețului bunurilor și serviciilor.

În timpul Crizei secolului al treilea, moneda romană și-a pierdut din valoare din cauza numeroșilor împărați și uzurpatori romani care, în mod nechibzuit, au dispus emiterea de monedă cu scopul plății soldaților și funcționarilor, din cauza colectării insuficiente a impozitelor.

Între 20 noiembrie și 9 decembrie 301, Dioclețian a publicat decrete privind prețurile cu scopul de a reforma regimul fiscal și de a stabiliza moneda.

Valoarea relativă a modulelor monetare fiind adesea necunoscută sau variind mult, rămâne totuși dificil să se estimeze prețul real al bunurilor și al serviciilor menționate.

Edictul privind prețurile maxime este cel mai lung act legislativ din epoca Tetrarhiei, care a ajuns până în zilele noastre. Edictul a fost criticat de către Lactanțiu, un retor din Nicomedia, care blamează împărații pentru inflație și citează numeroase lupte și vărsări de sânge care au izbucnit din „manipularea” prețurilor.

La sfârșitul domniei lui Dioclețian în 305, decretele de aplicare erau practic ignorate. Economia romană, în ansamblul său, nu a fost fundamental stabilizată înainte de reforma lui Constantin cel Mare din 310.

Premisele Edictului privind prețurile maxime

modificare

Reforma monetară din 294 - 295

modificare

Stabilizarea monetară a fost o preocupare majoră pentru Dioclețian, îndată ce a fost instalat în mod temeinic la putere, debarasat de uzurpatori mulțumită asocierii cu Maximian, a căutat să reformeze sistemul monetar, prin 294 - 295, creând nummus-ul (adesea denumit follis), din bronz argintat valorând fără îndoială 12,5 denari și transformând antoninianus-ul într-o „fracție radiată”, cu valoarea de 2 sau 2,5 denari. Acest sistem se sprijinea pe revenirea la o monedă de argint fin reluând etalonul lui Nero de 1/96 dintr-o libră, adică de 3,38 g, argenteus-ul cu valoarea, fără îndoială, de 50 de denari. Denarul nu mai era decât o unitate de cont. Scopul pare să fi fost restabilirea monedelor cu o valoare intermediară între antoninienii foarte devalorizați și aureus-ul care circula puțin și era de mic interes pentru tranzacțiile cotidiene. Din nefericire, argenteii și, în mai mică măsură, nummii au fost tezaurizați cu repeziciune, iar inflația a urmat, făcând necesar acest Edict al prețurilor maxime.[1][2]

Edictul de la Aphrodisias din Caria (septembrie 301)

modificare

Confruntat cu continuarea inflației cauzate, fără îndoială, de tezaurizarea noilor monede, Dioclețian a decretat o dublare a valorii liberatorii. Aureus-ul trece la 1.000 de denari (era la 833), argenteus-ul la 100, follis-ul la 25, iar fracția radiată la 4 sau 5. Valoarea relativă a monedelor este totuși protejată, dar acest edict nu a avut decât un efect mic.[3][4]

„[Poruncim] ca moneda de argint [să valoreze] o sută de denari și ca monedele [de bronz] să aibă o putere liberatorie de [douăzeci și] cinci de denari[1]...”

Edictul privind prețurile maxime

modificare

Există doar fragmente pe diferite suporturi ale acestui edict, provenind din estul Mediteranei. Cu toate acestea, fragmentele, care sunt destul de numeroase, le permit cercetătorilor să-și facă o idee concretă a sistemului.

„În realitate, este aproape tardiv să ne ocupăm de această situație, așa cum o recunoaște conștiința populară și așa cum o dovedesc faptele însele: am elaborat într-adevăr proiectele și am păstrat în fața noastră soluții pe care le-am găsit, în speranța că, în conformitate cu ceea ce s-ar putea aștepta de la legile naturii, persoanele vinovate de cele mai grave infracțiuni le-ar fi reparat singuri. Pentru că am considerat mult mai de preferat ca semnele acestui jaf intolerabil să fie retrase de la judecata colectivă printr-un comportament mai înțelept al acestor bărbați, tocmai aceia care se îndreptau spre fapte mai rele de la o zi la alta și se lansau orbește spre crime împotriva statului, deveniseră, prin nelegiuirea lor violentă și prin barbaria lor încăpățânată, adversarii fiecăruia și dușmanii tuturor.[1]

În acest preambul, împăratul recunoaște că a așteptat prea mult înainte de a lua măsuri atât de drastice în timp ce politica monetară și economică a fost întotdeauna una dintre preocupările sale.

„În mod just și legitim indignați de toate aceste practici pe care tocmai le-am menționat, am decis, întrucât întreaga rasă umană pare să ne implore să o facem, să nu stabilim prețul mărfurilor - pentru că ar putea părea nedrept, deoarece un număr foarte mare de provincii profită uneori de fericirea de a cunoaște prețuri mici pe care și le-au dorit și de un fel de privilegiu al prosperității - ci un maxim, astfel încât, dacă apare o creștere a prețurilor (Doamne, ferește!), lăcomia, asemenea câmpurilor extinse până la infinit, n-ar putea fi cuprinsă nici de limitele decretului nostru, nici de limitele unei legi moderatoare.”
„Prin urmare, dorim ca prețurile care apar în scurtul text de mai jos să fie respectate în tot Imperiul nostru. Totuși, să înțeleagă toată lumea că, dacă capacitatea de a le depăși a fost înlăturată, nu este interzis ca regiunile în care se observă abundența, să se bucure de avantajul prețurilor mici, de care ne vom ocupa mai ales când lăcomia va fi fost complet suprimată.”

Auguștii precizează că aceste prețuri nu sunt decât cele maxime și invită, evident, să fie practicate prețuri mai puțin ridicate.

Ultima treime a Edictului, împărțită în 32 de secțiuni, impune un plafon maxim al prețului pentru mai mult de o mie de produse. Acestea includ diverse produse alimentare (carne, cereale, vin, bere, cârnați etc.), îmbrăcăminte (încălțăminte, mantouri etc.), prețuri de transport, călătorii pe mare și salarii săptămânale. Limita superioară a fost prețul unei libre de mătase vopsită purpuriu, care a fost evaluată la 150.000 de denari (același preț ca un leu).

Câteva exemple

modificare

După Georges Deyperot și Roger Rees[1][5],

I cantitate prețul în denari
grâu modius („baniță) al armatei 100 d.
orz modius („baniță”) al armatei 60 d.
secară modius al armatei 60 d.
mei sfărâmat modius al armatei 100 d.
mei întreg modius al armatei 50 d.
orz decorticat modius al armatei 100 d.
linte modius al armatei 100 d.
bob de țarină modius al armatei 80 d.
mazăre zdrobită modius al armatei 100 d.
ovăz modius al armatei 30 d.
fenugrec /fenugræcum modius al armatei 100 d.
lupin crud modius al armatei 60 d.
lupin fiert oca italiană 4 d.
semințe de in modius al armatei 150 d.
orez decorticat modius al armatei 200 d.
arpacaș / crupe de orz modius 100 d.
susan modius al armatei 200 d.
semințe de lucernă modius al armatei 150 d.
semințe de cânepă modius al armatei 80 d.
mac modius al armatei 150 d.
chimen / chimion modius al armatei 200 d.
semințe de ridichi modius al armatei 150 d.
semințe de muștar modius al armatei 150 d.
muștar oca italiană 8 d.
IV
carne de porc livră italiană 12 d.
carne de vită livră italiană 8 d.
carne de capră sau de oaie livră italiană 8 d.
burtă de scroafă livră italiană 24 d.
mamelă de scroafă livră italiană 20 d.
ficat de porc hrănit cu smochine livră italiană 16 d.
carne de porc sărată livră italiană 16 d.
jambon menapian sau cerritan livră italiană 20 d.
jambon de Appenini livră italiană 20 d.
cârnați de porc uncie 12 d.
cârnați de vită uncie 10 d.
cârnați afumați de porc de Lucania livră italiană 16 d.
cârnați afumați de vită de Lucania livră italiană 10 d.
fazan gras 1 250 d.
fazan sălbatic 1 125 d.
gâscă îngrășată 1 200 d.
gâscă neîngrășată 1 100 d.
pui 2 60 d.
potârniche 1 30 d.
turturea 1 16 d.
turturea sălbatică 1 12 d.
sturz 10 60 d.
porumbel gulerat 2 20 d.
porumbel 2 24 d.
rață 2 40 d.
iepure de câmp 1 150 d.
iepure de casă / iepure de vizuină 1 40 d.
silvie 10 40 d.
vrabie 10 16 d.
pârș 10 40 d.
păun 1 300 d.
păuniță 1 200 d.
prepeliță 10 20 d.
sturz 10 20 d.
mistreț livră italiană 16 d.
vânat livră italiană 12 d.
gazelă sau capră sălbatică sau căprioară livră italiană 12 d.
purcel sau godac livră italiană 16 d.
miel livră italiană 12 d.
unt livră italiană 16 d.
VII, salarii
lucrător agricol 1 zi 25 d.
zidar 1 zi 50 d.
tâmplar / dulgher 1 zi 50 d.
vărar / lucrător la cuptorul de var 1 zi 50 d.
lucrător în marmură 1 zi 60 d.
mozaicar 1 zi 60 d.
pictor de fresce 1 zi 75 d.
pictor de figuri 1 zi 150 d.
rotar 1 zi 50 d.
fierar 1 zi 50 d.
brutar 1 zi 50 d.
cărămidar 8 cărămizi 2 d.
cămilar sau conducător de catâri 1 zi 25 d.
cioban 1 zi 20 d.
bărbier pe bărbat 2 d.
persoană care tunde pe animal 2 d.
notar pentru 100 de rânduri 10 d.
învățător pe elevi / lună 50 d.
profesor de greacă, latină sau geometrie pe elevi / lună 200 d.
profesor de arhitectură pe elevi / lună 200 d.
profesor de retorică pe elevi / lună 250 d.
avocat pentru a porni o procedură 250 d.
avocat pentru a pleda 1.000 d.
supraveghetor al hainelor la terme pe scăldător 2 d.
XXX
Aur rafinat / aur fin, în lingouri sau în monede libră 72.000 d.
Aur nerafinat libră 12.000 d.
Aurar pe libră lucrată 5.000 d.
Tăietor de aur pe libră lucrată 3.000 d.

Rezultate

modificare

Negustorii au încetat să furnizeze mărfurile, le-au vândut ilegal sau au folosit trocul. Edictul a avut tendința de a perturba schimburile și comerțul, în special între negustori.

Este rezonabil să presupunem că o economie de piață neagră a coexistat cu economia reglementată de Edict cel puțin între comercianți și, uneori, orașe întregi nu puteau produce provizii la prețurile stabilite.

Întrucât Edictul stabilea și limite ale salariilor, cei care le primeau, în special soldații, au văzut o scădere gravă a puterii de cumpărare și că prețurile stabilite nu reflectau realitatea.

Prețurile notate în timpul tranzacțiilor înregistrate în papirusuri egiptene arată că aceste sume au fost cu mult depășite în cursul secolului al IV-lea.[1]

Drept urmare, statul a trebuit să facă diminuări ale greutății monedelor. În aprilie 307, follisul a trecut la 8,12 g, în noiembrie 307 la 6,77 g, în primăvara lui 310 la 4,54 g. A încetat treptat baterea monedelor de argint (Aquileia, Cartagina, Serdica în 307, Trier și Ostia în 309, Roma în 310).

Abia după reformele lui Constantin, prețurile au fost stabilizate, în special prin introducerea solidusului în 310.[1]

  1. ^ a b c d e f g Le Bas Empire romain, économie et numismatique (284 - 491), , ISBN 2903442401 
  2. ^ La politique monétaire des empereurs romains de 238 à 311, Paris,  
  3. ^ „Diocletian's Currency Reform, a new inscription”, Journal of Roman Studies (în anglais), pp. 172 – 173,  
  4. ^ „Remarques sur JRS”, Bulletin de la Société française de Numismatique, pp. 291 – 292,  
  5. ^ Diocletian and the Tetrarchy (în engleză), Edinburgh, , ISBN 9780748616619 
  • Depeyrot Georges, Le Bas Empire romain, : économie et numismatique (284-491), Paris, 1987
  • Rees Roger, Diocletian and the Tetrarchy, Edinburgh, 2004

Bibliografie

modificare

Legături externe

modificare
 
Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Edict privind prețurile maxime

Vezi și

modificare