Wikipedia

Fiii omului cu inima de piatră (roman)

Fiii omului cu inima de piatră

Prima pagină a ediției princeps a romanului (1869)
Informații generale
AutorMór Jókai
Genroman istoric
Ediția originală
Titlu original
A kőszívű ember fiai
Limbamaghiară
EditurăEditura Athenaeum din Pesta
Țara primei aparițiiAustro-Ungaria Austro-Ungaria
Data primei apariții1869
Ediția în limba română
TraducătorTudora Petcuț-Bondoc și Alexandru Bondoc
EditurăEditura Minerva din București
Data apariției1970
Număr de pagini368+376
Modifică date / text Consultați documentația formatului

Fiii omului cu inima de piatră (în maghiară A kőszívű ember fiai) este un roman istoric scris de Mór Jókai și publicat pentru prima oară în anul 1869. El a apărut mai întâi în foileton în cotidianul A Hon (Patria) din Pesta, apoi în șase volume editate de Editura Athenaeum din Pesta.[1]

Acțiunea romanului se petrece în perioada Revoluției Maghiare din 1848-1849, fiind inspirată din lupta poporului maghiar pentru libertate și independență împotriva monarhiei habsburgice.[2][3] Frații Ödön, Richárd și Jenő Baradlay, aflați în posturi în care slujeau interesele habsburgice, sunt chemați de mama lor în Ungaria după moartea tatălui lor („omul cu inima de piatră”) și iau parte la războiul de eliberare al țării.[4]

Romanul a fost scris în mijlocul luptelor politice de după compromisul austro-ungar (1867), urmărind să descrie avântul patriotic din anii 1848-1849 și să reafirme obiectivul independenței maghiare.[5][6][7] Jókai s-a inspirat din lucrarea istorică Magyarország függetlenségi harcának története (1865) scrisă de episcopul Mihály Horváth, din știrile publicate în ziarele acelor ani, precum și din propriile sale experiențe ca revoluționar.[7][8] În plus, unele evenimente i-au fost relatate de prietenul și colegul său de partid Dániel Boczkó, fost comisar al guvernului revoluționar maghiar în Transilvania.

Perioada 1860-1875 este considerată de istoricii literari drept cea mai fecundă perioadă a lui Mór Jókai, în care au apărut cele mai valoroase opere literare ale scriitorului maghiar.[2][9] Jókai a dobândit atunci o popularitate imensă, fiind considerat cel mai mare scriitor maghiar al epocii.[10]

Rezumat

modificare
  Atenție: urmează detalii despre narațiune și/sau deznodământ.
 
Bătălia de la Isaszeg (1849), în care a avut loc confruntarea dramatică între Richárd Baradlay și Ottó Palvicz.

Aflat în apropierea morții la castelul Nemesdomb, nobilul maghiar Kazimir Baradlay îi transmite soției ultimele sale dorințe pe care îi cere să le îndeplinească întocmai.[11] El s-a purtat până atunci cu familia sa ca un stăpân cu inima de piatră, fiind un supus loial al regimului habsburgic și un susținător al păstrării vechilor privilegii medievale.[5][12] Kazimir îi cere soției să se recăsătorească după șase săptămâni de doliu cu administratorul Bence Rideghváry, succesorul său la conducerea comitatului, pentru a păstra intacte interesele familiei.[13] Cei doi soți aveau trei copii care erau plasați în posturi în care slujeau interesele străine.[5][14] Potrivit dispozițiilor testamentare ale tatălui lor, fiul cel mai mare, Ödön, trebuia să rămână diplomat la Sankt Petersburg, mijlociul, Richárd, urma să mai rămână o lună ofițer în garda regală austriacă, apoi să treacă la cavalerie și mai târziu în statul major, iar mezinul, Jenő, să avanseze ca funcționar superior la curtea imperială de la Viena.[15]

Văduva Baradlay jură după moartea soțului ei să nu-i îndeplinească niciuna dintre dorințe și procedează exact pe dos.[5][16] Ea îl cheamă acasă pe Ödön, pe care tatăl său îl trimisese în Rusia pentru a-l face să o uite pe iubita sa Aranka, fiica pastorului reformat Bertalan Lánghy.[11] Fiul cel mare pleacă imediat către țară pentru a îndeplini dorința mamei sale, riscându-și viața în traversarea în plină iarnă a Rusiei.[17] El se căsătorește cu Aranka (cu care va avea ulterior doi băieți) și preia postul de prefect pe care-l deținuse anterior tatăl său, fiind adeptul unei politici liberale de înnoire a țării.[18]

Ceilalți doi fii se aflau la Viena și își petreceau adesea timpul liber participând la balurile organizate în palatul baroanei Plankenhorst.[11] Baroana și fiica ei, Alfonsine, pretindeau că au origini nobiliare și mimau luxul pentru a atrage pretendenți bogați.[19] În timp ce Jenő era îndrăgostit de frumoasa și cruda Alfonsine, fără a ști că aceasta avea un copil pe nume Károly dintr-o relație secretă cu ofițerul austriac Ottó Palvicz, fratele lui mai mare, căpitanul Richárd Baradlay, începe să o curteze pe Edit Liedenwall, o rudă săracă a familiei Plankenhorst, cu care se va logodi ulterior.[20]

Declanșarea Revoluției în martie 1848 produce schimbări importante. Ödön se alătură forțelor revoluționare, devenind comisar șef al guvernului revoluționar maghiar.[5] Spre sfârșitul lunii octombrie, după lupte grele și regruparea forțelor reacționare, doamna Baradlay se duce la Viena și-i convinge pe ceilalți doi fii să revină în Ungaria.[11][12] Richárd reușește să ajungă în țară, împreună cu compania de husari pe care o conducea, după traversarea istovitoare a mai multor obstacole (Dunărea, Morava și sectorul vestic al Munților Carpați).[18] Jenő abandonează postul de secretar de legație la Sankt Petersburg (în care urma a fi numit) și logodna plănuită cu Alfonsine Plankenhorst și părăsește Viena, împreună cu mama lui.[5][11] El este trimis la castelul de vară al familiei de pe insula dintre Crișuri pentru a avea grijă de soția și de copiii lui Ödön care se adăposteau acolo de frica holerei.[21]

 
Asediul Budei (1849), eveniment central al romanului.

Atacată de armata imperială, oastea maghiară se retrage din fața inamicului la Kassa (4 ianuarie 1849), dar obține o victorie glorioasă la Isaszeg (6 aprilie 1849).[12] Richárd luptă eroic în ambele lupte și se confruntă cu Ottó Palvicz într-un duel pe viață și pe moarte pe câmpul de luptă din pădurea Királyerdő.[22] Rănit mortal, ofițerul austriac îl roagă pe husar să-i găsească băiatul și să-l ia în grija lui.[23] Richárd și Ödön iau parte apoi la asediul cetății Buda (4-21 mai 1849), iar căpitanul de husari este rănit în încercarea de a opri aruncarea în aer a Podului cu Lanțuri.[5] După victorie, Richárd îl găsește pe micul Károly Palvicz și se înregistrează ca tutore al copilului.[24]

Revoluția Maghiară este zdrobită în cele din urmă de oastea imperială austriacă cu ajutorul armatei ruse,[12] iar, după capitularea oștii maghiare la Șiria (13 august 1849), Ödön încearcă să fugă în Anglia cu un pașaport englezesc fals,[18] dar este recunoscut și arestat la Gepiu de fostul său prieten Leonin Ramiroff, devenit între timp colonel al unui regiment de lăncieri ruși.[25] Evadează de acolo și ajunge în cele din urmă la castelul de pe insula dintre Crișuri, unde așteaptă ca autoritățile să-i decidă soarta.[26] Tribunalul Militar din Pesta îl citează din greșeală pe Jenő (traducând greșit numele unguresc Ödön ca Eugen von Baradlay), iar acesta ascunde adevărul în fața familiei, asumându-și faptele fratelui său mai mare și fiind executat ulterior în locul acestuia.[5]

Aflat în aceeași închisoare, Richárd este condamnat și el la moarte, dar crudul general Haynau (guvernatorul general al Ungariei) îi grațiază pe toți condamnații după ce este informat de Alfonsine Plankenhorst (care dorea să răzbune moartea lui Ottó Palvicz) că urmează să fie demis în ziua următoare.[11][18] Richárd este eliberat din închisoare[11] și se căsătorește în curând cu Edit Liedenwall, care devine prin această căsătorie unica moștenitoare a averii bogatului baron Alfred Plankenhorst.[27] Odată cu trecerea anilor familia Baradlay își recapătă averea, în timp ce Alfonsine Plankenhorst sărăcește și, abandonată de propriul ei copil, ajunge într-un spital pentru oamenii nevoiași.[28]

Capitole

modificare

Romanul este împărțit în două părți cu un total de 50 de capitole nenumerotate (partea întâi - 18 capitole și partea a doua - 32 capitole), fiecare capitol având un titlu.[29][30]

Partea întâi

  • Șaizeci de minute
  • Rugăciunea de înmormântare
  • Tallérossy Zebulon
  • Doi prieteni
  • Ceilalți doi
  • Oameni de tot felul
  • Bakfiș
  • Negustorul de vechituri
  • Răzbunare femeiască
  • Rândurile subliniate
  • Ziua logodnei
  • Prima treaptă spre acea poziție înaltă
  • Zile de primăvară
  • Reversul medaliei
  • Cei ce iubesc cu adevărat
  • Un amurg roșu, sângeriu
  • Cel de al treilea
  • În față apă, în urmă foc!

Partea a doua

  • O armată națională
  • Comisarul de paie
  • Prima lecție scump plătită
  • Hâtrul
  • În Királyerdő
  • Testamentul adversarului muribund
  • Rază de soare și rază de lună
  • Bezna
  • Mindenváró Ádám
  • Ce ți-e scris, în frunte ți-e pus
  • Un călăreț singuratic
  • O luptă cu trăsnete
  • Apogeul bătăliei
  • Copilul lepădat
  • Ephialtes
  • Periheliu
  • Prieteni vechi și buni
  • Nadir
  • Scrisoarea nu a fost arătată
  • Un om pe care nu l-am cunoscut până acum
  • De pe lumea cealaltă
  • În fața omului cu inima de piatră
  • Telegraful închisorii
  • Prima lovitură de pumnal
  • O zi cu dureri de cap
  • Vârful pumnalului s-a frânt
  • Omul cu inima de piatră răspunde
  • Pețitorul
  • Comedy of errors
  • Cheia suferințelor
  • Peste douăzeci de ani
  • Epilog

Personaje

modificare
  • Kazimir Baradlay - nobil maghiar (baron), stăpânul unor moșii întinse, persoană conservatoare, „omul cu inima de piatră”.[12] A dus timp de un sfert de secol o politică conservatoare și antinațională, manifestându-se ca un supus loial al regimului habsburgic și un susținător al păstrării vechilor privilegii medievale.[5][11] Moare în urma unei boli de inimă.[5]
  • Mária Baradlay - văduva lui Kazimir Baradlay și mama celor trei fii, își crește copiii în spiritul dragostei față de patrie, insuflându-le permanent simțul datoriei naționale.[12] După ce a fost supusă mereu soțului ei, jură la moartea lui să nu-i îndeplinească dispozițiile testamentare și își cheamă acasă fiii, convingându-i să ia parte la lupta de eliberare națională.[5][16]
  • Ödön Baradlay - fiul cel mare al lui Kazimir Baradlay, secretar de legație la Sankt Petersburg.[31] Chemat acasă de mama lui, preia funcția de prefect al comitatului și ia parte la Revoluția Maghiară din 1848-1849 în calitate de comisar șef al guvernului revoluționar maghiar.[5]
  • Richárd Baradlay - fiul mijlociu al lui Kazimir Baradlay, căpitan într-un regiment de husari din Viena.[32] Revine în Ungaria, împreună cu compania pe care o conduce, și ia parte la luptele pentru eliberarea Ungariei.[5] Arestat și condamnat la moarte, este grațiat în urma unei răsturnări de situație miraculoase.[11]
  • Jenő Baradlay - fiul cel mic al lui Kazimir Baradlay, funcționar superior la curtea imperială din Viena.[5] Este îndrăgostit de Alfonsine Plankenhorst, cu care își dorește să se căsătorească, dar cedează rugăminților mamei lui și se întoarce în Ungaria, murind eroic în locul fratelui său cel mai mare.[5]
  • Bence Rideghváry - administratorul comitatului, succesorul politic al lui Kazimir Baradlay,[33] om politic reacționar devenit comisar guvernamental al oștilor imperiale austriece.[34] Trădează cauza Ungariei, alcătuind un document în care nobilii maghiari cer intervenția țarului Rusiei pentru înăbușirea Revoluției Maghiare.[11]
  • Zebulon Tallérossy - mic moșier maghiar, cu o familie mare (cinci fiice).[35] Nehotărât și oportunist, ajunge locțiitor de comisar al guvernului și maior în garda națională,[36] dar se teme să nu fie ucis și încearcă permanent să-și salveze viața și averea.[37] Folosește în vorbire o topică inversată.[38]
  • dl. Pál - ordonanța lui Richárd Baradlay, bătrân husar în vârstă de 60 de ani, fost luptător în Războaiele Napoleoniene.[39] Își sacrifică viața pentru a-l proteja cu propriul corp pe iubitul său comandant, care fusese rănit în luptă.[7]
  • Alfonsine Plankenhorst - fiica Antoinettei Plankenhorst și iubita lui Jenő, o femeie frumoasă, dar rea la suflet.[40] Pretinde că este o susținătoare a mișcării revoluționare, dar îi trădează pe revoluționarii austrieci, transmițând în secret informații către autoritățile imperiale.[41] Încearcă să se răzbune pe membrii familiei Baradlay, după moartea în luptă a lui Ottó Palvicz, dar eșuează.[11] Sărăcește odată cu trecerea timpului și, doborâtă de mizerie, este adăpostită într-un spital maghiar.[42]
  • Antoinette Plankenhorst - baroneasă văduvă, mama Alfonsinei.[19] Este trimisă ulterior de propria ei fiică la un azil de nebuni.[43]
  • Ottó Palvicz - ofițer (maior, apoi colonel) în armata austriacă, comandantul unui regiment de cuirasieri.[44] Este rănit mortal de Richárd Baradlay în Bătălia de la Isaszeg.[22]
  • Edit Liedenwall - rudă săracă a familiei Plankenhorst, verișoara Alfonsinei, logodnica lui Richárd Baradlay.[45] Este trimisă de familia Plankenhorst la mănăstirea călugărițelor Sfintei Brigita.[46]
  • Bertalan Lánghy - pastorul reformat de la Nemesdomb, urmaș de curuți.[47] Organizează o trupă de răsculați care să lupte împotriva invadatorilor ruși în câmpia de pe malul Tisei și moare de apoplexie în urma efortului depus.[46][48]
  • Aranka Lánghy - fiica pastorului Bertalan Lánghy, iubita lui Ödön.[49] Se căsătorește cu Ödön, după moartea „omului cu inima de piatră”, având apoi doi copii.[11]
  • Gergő Boksa - mic nobil maghiar, bătăuș electoral, bețiv și indisciplinat,[50] supraveghetorul unei cirezi de boi în timpul Revoluției.[51] În momentul înăbușirii Revoluției Maghiare vinde boii către Armata Imperială Rusă, pentru ca aceștia să nu fie confiscați, iar ulterior îl ajută pe Ödön să ajungă la castelul de pe insula dintre Crișuri.[11]
  • Hugo Mausmann - student medicinist austriac,[52] care conduce o legiune de studenți vienezi în acțiunile revoluționare de la Viena.[51] Se alătură apoi în mod voluntar revoluționarilor maghiari, luptă în Bătălia de la Kassa și moare în asaltul final al asediului Budei.[53] Este un om vesel care vorbește deseori în rime.[53]
  • meșterul Mihály - cizmar din Pesta, gazda lui Richárd Baradlay.[54] Este un patriot maghiar și îl ucide pe trădătorul Szalmás.[7]
  • Mihály Szalmás - notarul de la Nemesdomb, omul de încredere al lui Rideghváry.[55] Susține reacțiunea imperială antimaghiară și este ucis de meșterul Mihály în timpul asediului cetății Buda după ce se descoperă că era spion al armatei austriece.[56]
  • Ádám Mindenváró (în traducere „Adam cel Atotașteptător”)[57] - chiabur ungur, bețiv și lipsit de patriotism.[58] Manifestă indiferență față de schimbările politice din țară.[59]
  • Leonin Ramiroff (Leonid Ramirov în traducerea română) - tânăr nobil rus, ofițer de gardă, prietenul lui Ödön, cu care traversează în plină iarnă câmpiile Rusiei către Ungaria.[17] Devine ulterior colonel al unui regiment de lăncieri ruși și își arestează fostul prieten care încerca să scape de justiția severă a lui Haynau.[25]
  • generalul Haynau - guvernatorul general al Ungariei după înfrângerea Revoluției Maghiare.[60] Atacat cu focuri de armă la intrarea în capitala Ungariei, a dispus represalii sângeroase.[60] Suferă de dureri de cap îngrozitoare și, urlând de durere, semnează condamnări la moarte pentru toți cei acuzați de trădare.[60] Anunțat de Alfonsine că urmează a fi eliberat din funcție din cauza asprimii măsurilor sale, generalul Haynau își folosește puterile depline pe care le avea pentru a-i grația pe toți condamnații, răzbunându-se astfel pe guvernul imperial austriac.[61]
  • Károly Palvicz - fiul lui Ottó Palvicz și a Alfonsinei Plankenhorst, luat în îngrijire de Richárd Baradlay.[24] Moștenește caracterul mamei sale și pleacă în America după ce intră în posesia moștenirii sale, refuzând să-și ajute propria mamă ce fusese alungată din casă de către creditori.[62]

Scrierea și publicarea romanului

modificare

Contextul istoric al scrierii romanului

modificare
 
Litografie a lui Jókai realizată în 1860 de pictorul austriac Josef Marastoni.

Participant activ la Revoluția Maghiară din 1848-1849, scriitorul Mór Jókai a considerat că avea datoria să eternizeze acea perioadă de „schimbare a conștiințelor”.[2] „De mult doream să scriu un roman mai amplu, care să oglindească lupta pentru libertate. Pe atunci [în anii 1860 - n.n.] îmi aminteam încă bine de lumea anilor '48-'49; în sufletul meu trăiau și chiar mă obsedau toate figurile mari și mici, tragice și comice ale acelei perioade glorioase și pline de groază; iar eu eram destul de naiv să cred că toate astea pot fi reînviate din cenușă și ceață”, scria Jókai în 1894.[63] El nu a putut să-și materializeze mult timp această intenție deoarece autoritățile imperiale austriece nu au permis rememorarea luptelor naționale antihabsburgice.[63][64]

În ciuda acestor restricții Jókai a desfășurat o bogată activitate de publicist și scriitor.[64] A publicat numeroase articole și scrieri literare care au fost traduse în mai multe limbi străine.[64] Din cauza cenzurii a fost nevoit să abordeze trecutul îndepărtat al Ungariei în operele sale literare.[65][66] Figura lui Jókai este conturată din scrierile sale autobiografice și din mărturiile contemporanilor săi.[67] Scriitorul maghiar avea o putere de muncă ieșită din comun: începea să lucreze în zorii zilei și scria fără întrerupere până la ora 10, finalizând în acest timp o nuvelă sau capitolul unui roman.[64] Multe romane apăreau, pe măsură ce erau scrise, ca foiletoane în revistele epocii, apoi erau publicate integral în volum.[68] Rapiditatea activității creative se datora imaginației bogate, elanurilor patetice și ambiției scriitorului.[68]

La începutul anilor 1860 s-a manifestat o ușoară destindere politică,[69] iar Jókai a fost ales deputat în Parlamentul Ungariei și a făcut parte din Partidul Rezoluției condus de contele László Teleki, care susținea realizarea, fără niciun compromis, a reformelor propuse în 1848.[9] În acest context politic nou scriitorul a putut să abordeze o serie de teme care erau interzise până atunci.[64] Astfel, Jókai a scris în anii 1861-1862 un roman intitulat Modele politice (în maghiară Politikai divatok), sperând că noul context politic era propice unui astfel de demers.[63] Acel roman a fost publicat în 1864 sub formă de foileton în ziarul A Hon (Patria) din Pesta, dar a fost mutilat de cenzură.[3][70][71] Ziarul a fost de mai multe ori confiscat de autorități, care se temeau de o intensificare a naționalismului revoluționar maghiar.[70] Din acest motiv, autorul a fost nevoit să apeleze la alegorii în prezentarea evenimentelor, pierzându-se o mare parte din calitatea literară și patriotică a textului.[70] Personajele sunt reale, dar au numele schimbate: Pusztafi = Sándor Petőfi, Lavaj = Jókai etc.[3] Evocarea entuziasmantă a revoluției este completată cu reflecțiile amare ale scriitorului[3][6] atunci când compară trecutul idealizat cu prezentul prozaic, marcat de corupție, birocrație și fals patriotism.[5]

Scrierea și publicarea romanului

modificare

Încheierea Compromisului austro-ungar (1867) a schimbat situația, permițând relatarea necenzurată a evenimentelor desfășurate în timpul Revoluției Maghiare de la 1848-1849.[70][7] Romanul Fiii omului cu inima de piatră evocă războiul de independență ale Ungariei în noul context istoric marcat de creșterea aspirațiilor politice ale poporului maghiar.[7] Jókai, care prevestea o dezvoltare durabilă a culturii naționale după Compromis, intenționa să reamintească generațiilor mai vechi sau mai noi idealul național al independenței și unității și sacrificiul luptătorilor pentru libertate pentru a contribui la creșterea conștiinței politice a conducătorilor maghiari.[7][72]

Scriitorul s-a documentat în scrierea romanului din lucrarea istorică Magyarország függetlenségi harcának története (1865) a episcopului Mihály Horváth și din știrile publicate în ziarele anilor 1848-1849, dar a inclus, de asemenea, propriile sale amintiri ca revoluționar (efervescența Vienei revoluționare, eliberarea Pestei și asedierea Budei).[7][8] În plus, unele evenimente i-au fost relatate de prietenul și colegul său de partid Dániel Boczkó, fost comisar al guvernului revoluționar maghiar în Transilvania.

Romanul Fiii omului cu inima de piatră a fost publicat sub formă de foileton în cotidianul A Hon (Patria) din Pesta, în 131 de numere tipărite în perioada 1 ianuarie - 10 octombrie 1869.[1] El a fost tipărit în același an, 1869, de editura Athenaeum din Pesta[71] în șase volume (având 163, 171, 163, 149, 193 și 244 de pagini).[1] În cursul vieții autorului au avut loc trei reeditări ale acestui roman: ed. a II-a (Franklin, Budapesta, 1874, 3 vol.), ed. a III-a (Budapesta, 1895, 2 vol.) și ed. a IV-a (Franklin, Budapesta, 1901, 3 vol.).[1] Acest roman nu mai apelează la alegorii în descrierea evenimentelor istorice din 1848-1849 și nu mai evită să prezinte avântul patriotic din acei ani.[12] Popularitatea romanului a fost uriașă, iar Jókai a devenit unul dintre cei mai iubiți scriitori maghiari.[4]

Surse de inspirație

modificare
 
Politicianul liberal Ödön Beöthy (1796-1854) a servit ca model pentru personajul Ödön Baradlay.

Personajele acestui roman nu sunt figuri istorice reale, dar familia Baradlay este inspirată din viața familiilor Tisza și Beöthy.[18] Contradicția între tatăl conservator și fiii progresiști este inspirată de familia Tisza,[18] în care tatăl Lajos Tisza (1798-1856), comite (prefect) al comitatului Bihor (1841-1848) și proprietar al unui castel la Geszt, făcea parte dintr-o familie loială Casei de Habsburg.[7][73] Soția sa, contesa Júlia Teleki (1805-1863), a luat parte, împreună cu fiii lor: László (1829–1902), Kálmán (1830–1902) și Lajos (1832–1898), la Revoluția Maghiară din 1848-1849, împotriva voinței soțului ei.[7][73] Fiul mai mare, László Tisza, a fost grav rănit în timpul luptelor revoluționare.[7] Poetul János Arany, care a fost angajat de Lajos Tisza ca meditator al tânărului său fiu, Domokos (1837-1856), și a locuit o perioadă în castelul din Geszt, o considera pe contesa Júlia Teleki o binefăcătoare a ținutului: „Să-i fie binecuvântată cenușa, o vor binecuvânta toți cei care au cunoscut-o, întregul ținut, săracii cărora le-a făcut mult bine, bolnavii pe care i-a îngrijit ea însăși și toți cei care au trăit în preajma acestei doamne cultivate cu inimă nobilă”.[73]

De asemenea, Ödön Baradlay are multe asemănări cu politicianul liberal Ödön Beöthy (1796-1854), ales în 1841 ca vicecomite (subprefect) al comitatului Bihor pentru a contracara poziția conservatoare a comitelui (prefectului) Lajos Tisza.[18] Înlăturat din funcție de către conservatori, Beöthy a revenit la putere în timpul Revoluției din 1848-1849 când a îndeplinit funcțiile de comandant al gărzilor naționale, comite (prefect) al comitatului Bihor și comisar al guvernului pentru Partium și apoi pentru Transilvania, susținând eliberarea maghiarilor de sub dominația habsburgică.[18] Fratele său, Richárd Baradlay, seamănă cu György Beöthy, un văr al lui Ödön Beöthy, care a participat ca ofițer (mai întâi ca maior și apoi ca locotenent-colonel) la luptele revoluționare din anii 1848-1849.[18] El a fost condamnat la moarte (la fel ca și Richárd Baradlay) după înăbușirea revoluției și apoi grațiat, pedeapsa fiindu-i comutată ulterior într-o perioadă lungă de închisoare.[18]

Asemănarea personajelor literare cu persoanele reale nu este fidelă.[18] Astfel, fuga lui Ödön Baradlay după Pacea de la Șiria (13 august 1849) se aseamănă mai mult cu o întâmplare extrasă din viața lui Lajos Tisza, în timp ce întoarcerea cu husarii a lui Richárd Baradlay este similară, prin peripețiile petrecute, cu refugierea husarilor lui János Lenkey din Galiția spre Ungaria, reconstituită din amintirile fostului sergent de husari János Herman.[74] Ádám Mindenváró și Zebulon Tallérossy sunt personaje fictive create anterior de Jókai în revista sa umoristică Az Üstökös (Cometa) pentru a ilustra șovăiala și duplicitatea politică ale unor elemente ale burgheziei și micii nobilimi maghiare și au fost foarte populare în acea perioadă.[9][75][76] Propriile păreri politice ale autorului sunt puse în gura acestor personaje fictive într-o perioadă în care poporul maghiar trăia o stare de dezamăgire după înăbușirea Revoluției.[9]

 
Jókai vorbind unui grup de cetățeni maghiari în 15 martie 1848. Pictură realizată de Miklós Barabás.

Romanul redă, de asemenea, unele evenimente trăite chiar de autor.[76] Ca și alți tineri intelectuali maghiari, Jókai a fost cuprins de înflăcărarea revoluționară care străbătea întreaga Europă în acea perioadă.[77] El a fondat în 1846, împreună cu Sándor Petőfi și cu alți tineri scriitori, o asociație literar-politică liberală denumită „Societatea celor zece”.[77][78][79][80]

Implicat în activitatea revoluționară maghiară, Mór Jókai a redactat Proclamația din 15 martie 1848, pe care a multiplicat-o într-o tipografie ocupat de revoluționari,[77][81][82] a participat la manifestații și a vorbit la întruniri,[77] însoțindu-l în septembrie 1848 pe Lajos Kossuth prin orașele și satele din câmpia Ungariei într-o campanie de convingere a populației să se înroleze în armata națională.[82][83][84] Kossuth l-a trimis la Viena în octombrie 1848, împreună cu Lajos Csernátony, pentru a cere sprijinul insurgenților austrieci în organizarea unor acțiuni comune antihabsburgice, dar a trebuit să se întoarcă intempestiv din cauza emiterii unui mandat de urmărire de către feldmareșalul Alfred de Windisch-Graetz.[76][84][85] Călătoria la Viena a unei delegații maghiare din care făcea Ödön Baradlay are multe asemănări cu misiunea lui Jókai.[76] În ianuarie 1849 Jókai a părăsit capitala Ungariei, care fusese ocupată de austrieci, și s-a refugiat la Debrețin, unde a scris articole înflăcărate în Buletinul oficial al guvernului maghiar.[82][83][84] A însoțit apoi guvernul maghiar, cunoscând evenimentele majore ale Războiului de Independență al Ungariei.[82]

Bombardarea Pestei și asaltul asupra cetății Buda sunt descrise potrivit amintirilor autorului, participant la acele evenimente istorice.[76][86] Un alt episod (participarea la lupta de eliberare a „ștrengarului” Gergő Boksa) pare a proveni dintr-o întâmplare la care a participat tâlharul Sándor Rózsa, pe care Jókai l-a cunoscut atunci când i-a transmis un mesaj din partea lui Kossuth.[76] De asemenea, căsătoria lui Jókai cu actrița Róza Laborfalvi, pe care o cunoscuse în seara zilei de 15 martie, s-a confruntat cu împotrivirea propriei lui mame și cu opoziția mai multor prieteni ai scriitorului (inclusiv Sándor Petőfi), precum logodna lui Jenő Baradlay cu Alfonsine Plankenhorst.[84][85] În iulie 1849 Jókai a urmat guvernul maghiar la Seghedin și la Arad, iar în august 1849, după capitularea armatelor maghiare la Șiria, s-a strecurat deghizat prin liniile inamice, cu ajutorul Rózei Laborfalvi, și s-a refugiat mai multe luni în satul Tardona (comitatul Borsod) de la poalele împădurite ale munților Bükk.[82][86][87] Condamnat la moarte de curtea marțială austriacă,[88] Jókai s-a întors la Pesta la începutul anului 1850, după ce a fost înscris în mod fals în lista militarilor din garnizoana Komárom (condusă de generalul György Klapka), care au obținut o amnistie totală prin capitularea în fața oștilor austriece.[86][89]

Analiză literară

modificare

Periodizarea creației jókaiene

modificare

Criticii literari maghiari împart activitatea literară a lui Jókai în trei perioade distincte:[90]

  • etapa tinereții (1843-1860) - operele literare scrise în această perioadă vădesc o influență a romantismului francez (în special a scriitorilor Victor Hugo și Eugène Sue) și a lirismului exaltat al lui Petőfi.[90][91] Cuprinde lucrările scrise înainte de Revoluția Maghiară din 1848 și în anii absolutismului austriac până la începuturile perioadei de destindere politică, printre care Insula Nepean (1845),[90] Epoca de aur a Transilvaniei (1852), Un nabab maghiar (1853) sau Kárpáthy Zoltán (1854).[92]
  • etapa maturității (1861-1875) - Jókai se îndepărtează de romantism și începe să se apropie de realism, descriind într-un mod mai matur trecutul istoric (în Fiii omului cu inima de piatră sau Eppur si muove) și dezvoltarea industrială a Ungariei (în Diamantele negre, Romanul veacului viitor sau Omul de aur).[93] Apar aici descrieri mai veridice ale mediului social burghez.[3]
  • etapa declinului (după 1875) - sunt publicate numeroase romane istorice în care Jókai nu mai este însuflețit de vechiul avânt patriotic.[94] Scriitorul se implică tot mai mult în activitatea politică și devine tot mai atașat de casa imperială habsburgică, pierzând o parte a popularității sale.[95] Cărțile publicate în această perioadă sunt din ce în ce mai slabe, cu întâmplări istorice reconstituite strident și cu personaje schematice.[94]

Tema romanului

modificare
 
Manifestație maghiară din 1848, pictată de László Bellony. În centru se află Lajos Batthyány, Sándor Petőfi și Lajos Kossuth.

Romanul Fiii omului cu inima de piatră este un omagiu vibrant într-o viziune romantică adus revoluționarilor maghiari din 1848-1849, care au luptat pentru eliberarea Ungariei de sub dominația habsburgică.[96] Acțiunea cărții scoate în evidență conflictul politic care opune lumea „omului cu inima de piatră” (reprezentată de nobilii și funcționarii conservatori și dornici să-și păstreze privilegiile de sorginte medievală) și forțele progresiste care doresc independența și modernizarea țării.[96]

Contextul politic european de la începutul secolului al XIX-lea era dominat de apariția unor mișcări de emancipare socială și națională.[97] O parte din nobilimea de mijloc și intelectualii burghezi începeau să susțină idei politice înaintate, cerând realizarea unor reforme.[10] Anii 1820-1840 poartă în Ungaria numele de „Epoca reformelor”, având ca principal promotor și reprezentant pe omul politic István Széchenyi; în această perioadă au fost puse bazele industriei și comerțului din Ungaria, au apărut primele ziare în limba maghiară și au fost înființate primele instituții culturale ale Ungariei (Academia Maghiară de Științe, Teatrul Național din Budapesta, societatea literară Kisfaludy ș.a.).[97]

Spiritul patriotic începe să se manifeste tot mai puternic, dorindu-se reducerea dominației habsburgice și impunerea folosirii oficiale a limbii maghiare.[98] Simpla opoziție a unei părți a populației nu a fost însă suficientă, iar forțele progresiste au înțeles că idealul național nu se poate realiza decât prin înfăptuirea unei revoluții sociale care să reducă privilegiile feudale și să desființeze iobăgia.[97] Revoluția de la 1848 a căpătat astfel un pronunțat caracter social, care a completat caracterul său național.[97]

Timp de un sfert de secol, bătrânul Kazimir Baradlay, „omul cu inima de piatră”, a dus o luptă antinațională, preferând să păstreze privilegiile feudale ale familiei în dauna intereselor colective ale națiunii maghiare.[5][6] Aflat în preajma morții, el își dezvăluie opiniile politice conservatoare pe care membrii supraviețuitori ai familiei trebuie să le urmeze neabătut: „Pământul trebuie să se oprească, să stea locului. Și chiar dacă tot pământul o să meargă înainte, această bucată de pământ, care e a noastră, să nu meargă cu restul”.[11][31] Voința lui este ca cei trei fii să rămână supuși loiali regimului habsburgic pentru a-și păstra averea și rangul nobiliar.[4][5] Soția sa, Mária, care i s-a supus mereu până atunci, jură să nu-i respecte dispozițiile testamentare.[5][16] Ea îi cheamă acasă pe fiii săi, plasați de tatăl lor în posturi în care slujeau interese străine.[5][14] Primii doi fii (Ödön și Richárd) o urmează aproape imediat, luând parte la lupta de eliberare a Ungariei din anii 1848-1849, în timp ce fiul cel mic, Jenő, format în spiritul birocratic austriac, rezistă un timp la rugămințile mamei sale, dar își revine atunci când luptele iau amploare.[4][5][99]

Spre deosebire de „omul cu inima de piatră”, doamna Baradlay încearcă să le insufle copiilor ei dragostea față de patrie și nevoia de a o sluji chiar și cu riscul sacrificiului.[12] Într-o discuție cu fiul ei mijlociu, Richárd, ea afirmă următoarele: „Timpurile schimbă sufletele, băiatul meu! Cu toții am devenit alți oameni. Chiar și pietrele au astăzi inimă și le doare. Unii ar fi vrut ca cei care poartă arme să nu aibă inimă. Pădurea de baionete însă are o mamă, numele ei e Patria! Au știut și ei asta. Au știut că poate fi biciuită, ruptă în bucăți, strivită, dar că nu poate striga: ajută-mă, fiule! La un singur lucru nu s-au gândit dușmanii, că fiecare dintre cei ce poartă o sabie are acasă și o mamă, iar când două sute de mii de mame încep să strige «vai!» - atunci vor fi auzite de toți copiii pe care i-au crescut!”.[12][100]

Mișcarea revoluționară este condusă de nobilii progresiști maghiari, susține criticul István Sőtér, dar reușita acesteia nu poate fi obținută decât prin mobilizarea poporului.[7] În acest sens Jókai introduce mai multe personaje din rândul oamenilor de rând (simplul soldat Pál, cizmarul pestan Mihály sau pastorul reformat Bertalan Lánghy) în tabăra revoluționară, plasând în același timp nobili mărunți sau apropiați ai acestora (administratorul Rideghváry sau notarul Szalmás) în tabăra reacțiunii.[7] Evocarea mișcării maselor populare este realizată de autor în spiritul metodei Völkerpsychologie, aflată în plin proces de dezvoltare în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea.[72]

Romantismul eroic

modificare
 
Moartea lui Petőfi (1875), reprezentată de Viktor Madarász.

Romanul are un caracter de epopee eroică, aspect evidențiat de aventurile eroice prin care trec personajele, de lupta dintre bine și rău existentă permanent și de invocațiile lirice ale autorului.[3] Personajele romanului sunt personalități romantice excepționale care întrupează virtuți sau vicii.[76][101] Astfel, membrii familiei Baradlay, Edit Liedenwall, pastorul Bertalan Lánghy sau bătrânul husar Pál sunt personaje virtuoase, în timp ce Antoinette și Alfonsine Plankenhorst, Bence Rideghváry și Ottó Palvicz au trăsături negative, fiind întruchiparea duplicității, a ipocriziei și a cruzimii.[76] Înfățișarea idealismului și a josniciei are scopul de a oferi modele exemplare pe care cititorii trebuie să le urmeze sau să le evite.[101]

Acțiunea este punctată periodic de invocații lirice; spre exemplu, vorbind despre moartea poetului Sándor Petőfi (1823-1849) — pe care-l cunoscuse încă din perioada 1841-1842, când cei doi fuseseră colegi la colegiul din orașul transdanubian Pápa,[79][80][102][103] și pe care-l reîntâlnise apoi în perioada 1843-1844 în timpul studiilor de drept de la Kecskemét[104] — Jókai se întreba retoric cu astfel de cuvinte pline de pasiune:[5] - „Iar poetul care a străbătut bolta cerească aidoma unui meteorit nu cânta decât această luptă sfântă; despre această luptă răsuna ecoul de acolo din înălțimi, când a dispărut din fața noastră după orizontul necunoscut, acesta a fost ultimul său cuvânt. Poate că nici nu a căzut pe pământ, poate că la o nouă rotire a pământului îl vom vedea din nou, scânteind și tunând deasupra capetelor noastre”.[6][105][106] Într-un mod similar se face referire la mama fraților Baradlay: „Nu era o femeie, o doamnă: era o sfântă. O sfântă, la care se roagă muribunzii, despre care cei vindecați cântă psalmi de laudă, care, atingându-i pe martiri cu degetele ei, le schimbă durerea în dezmierdare. Însă pentru această înălțătoare stare trebuia să sufere”.[6][107]

 
Traversarea Alpilor de către Hannibal, reprezentată de Heinrich Leutemann.

Chiar dacă forțele revoluționare maghiare au fost înfrânte prin intervenția armatelor străine, Jókai își exprimă în acest roman optimismul și speranța în viitorul patriei.[12] Astfel, stând în fața portretului defunctului ei soț, doamna Baradlay spune: „O, dacă ai vedea ce doi copii frumoși, cum se joacă în poalele mamei lor, cum pălăvrăgesc și gunguresc... [...] Ei sunt moștenitorii unei epoci mai fericite. Noi toți ne sacrificăm pentru ca ei să fie fericiți... Tu nu ai vrut ca soarele să încălzească aceste două capete zâmbitoare... Am vrut-o eu... [...] Ei o să trăiască și vor tămădui cândva necazurile noastre de nevindecat”.[108][109]

Mór Jókai prezintă evenimentele istorice și faptele personajelor sale cu mult entuziasm, realizând în același timp și descrieri reușite ale spațiului străbătut de personaje sau ale vestimentației și gesturilor oamenilor.[76] Autorul îmbină întâmplările eroice cu aventurile anecdotice[110] și folosește în numeroase cazuri surpriza ca modalitate epică de desfășurare a acțiunii, înfățișând uneori întâmplările cu totul altfel decât s-ar aștepta cititorii.[76][111]

Eroii lui Jókai sunt purtătorii unui destin istoric și capătă dimensiuni mitice, ieșind din sfera realității pentru a intra în legendă, susținea profesorul Balázs Nyilasy; ei sunt situați pe o scară superioară oamenilor, chiar dacă sunt întotdeauna portretizați ca ființe umane.[112] Astfel, în opinia istoricului literar Ferenc Zsigmond, personaje ca Ödön și Richárd seamănă cu cavalerii medievali prin curajul, patriotismul și idealismul pe care-l dovedesc, în timp ce personaje feminine ca doamna Baradlay și tinerele femei Aranka și Edith sunt adevărate modele de virtute.[14] Adevăratul erou este însă Jenő, cel care acceptă o moarte martirică, alegând să se sacrifice în locul fratelui său mai mare.[17] Unele evenimentele au origini mitice: călătoria în plină iarnă spre țară a lui Ödön Baradlay pare o odisee modernă, expediția peste Carpați a lui Richárd Baradlay și a celor 220 de husari a fost asemănată cu traversarea Alpilor de către armata cartagineză a lui Hannibal, iar lupta pe viață și pe moarte a lui Richárd cu Ottó Palvicz în Bătălia de la Isaszeg a fost comparată cu o ciocnire a titanilor.[17]

Stil literar

modificare

Tonul narativ al scriitorului este diferit în funcție de evenimentele relatate și de personajele care iau parte la ele; astfel autorul folosește un ton eroic[53][110] (uneori cronicăresc, alteori liric)[7] când se referă la mama și cei doi fii mai mari ai familiei Baradlay și un ton omenesc cu nuanțe umoristice când se referă la oameni mărunți ca Zebulon Tallérossy, Ádám Mindenváró sau Gergő Boksa și la întâmplările lor lipsite de însemnătate.[53][110] Evenimentele de amploare epopeică alternează cu întâmplări anecdotice, pline de umor.[11] Pe parcursul narațiunii există, de asemenea, mai multe răsturnări de situație care mențin trează atenția cititorului: așteptarea zadarnică de către Rideghváry a anunțării logodnei cu văduva Baradlay, renunțarea lui Jenő la logodna cu Alfonsine Plankenhorst și la postul diplomatic de la Sankt Petersburg, arestarea lui Ödön de către fostul său prieten, Leonin Ramiroff, grațierea neașteptată a lui Richárd Baradlay și moștenirea averii bogatului baron Alfred Plankenhorst de către tânăra Edit Liedenwall.[11]

În unele momente autorul devine brusc serios și realizează o aspră critică socială mai ales atunci când se referă la mizeria în care trăiesc copiii abandonați și la impozitarea donațiilor oferite instituțiilor de caritate.[113]

Aprecieri critice

modificare

Toate scrierile lui Jókai sunt impregnate de un puternic filon romantic.[90] Criticii literari din cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea sau din perioada contemporană au evidențiat că, în ciuda eforturilor făcute, Jókai nu a reușit să devină un scriitor realist.[90] Cu toate acestea, romanul Fiii omului cu inima de piatră conține atât trăsături romantice, cât și realiste.[114] Cercetătorii mai noi ai creației literare a lui Jókai precum Miklós Nagy și József Szauder consideră că opera marelui scriitor maghiar este un „amestec de romantism și realism”.[115]

Autorul și-a alcătuit opera, îmbinând propria sa experiență cu cercetarea materialelor vechi (procese verbale, articole de presă, studii istorice, memorii ale celor implicați) și s-a manifestat astfel ca un observator atent al realității.[115] Spre deosebire însă de contemporanii săi realiști (Charles Dickens, Gustave Flaubert sau Lev Tolstoi), Jókai a prezentat întâmplările reale dintr-o perspectivă romantică, fiind motivat de aspirația sa către o societate mai corectă și mai echitabilă.[115] Entuziasmul și optimismul autorului, cauzate de conștientizarea faptului că trăiește într-o epocă a triumfului rațiunii, l-au determinat să acorde evenimentelor istorice din 1848-1849 o semnificație pozitivă.[115]

Aspectul epopeic al scrierii

modificare
 
Fiii omului cu inima de piatră a fost influențat, în opinia criticilor literari maghiari, de scrierile romantice ale lui Victor Hugo.

Fiii omului cu inima de piatră a fost asemănat de criticii literari maghiari cu un mit, cu o baladă istorică sau cu o epopee în care autorul a urmărit să ridice istoria națională în sfera mitologiei.[11] Întâmplările petrecute în trecutul istoric al Ungariei au fost văzute de Jókai într-un mod idealizat, fabulos, concordant cu romantismul conservator, și nu în realitatea lor crudă precum scriitorul Zsigmond Kemény.[90][116] În opinia istoricului literar Ferenc Zsigmond fantezia lui Jókai transformă „documentele umane” în „documente supraumane” și evenimentele reale în întâmplări epopeice cu semnificații fabuloase.[92] Prezentarea înflăcărată a eroismului unei epoci istorice a determinat comparații cu romanul Anul 93 (1874) al lui Victor Hugo și a influențat, potrivit criticului István Sőtér, literatura țărilor din Europa de Est, mai ales romanele istorice poloneze precum Wierna rzeka (1912) al lui Stefan Żeromski.[7]

Istoricul literar Ferenc Zsigmond caracteriza acest roman drept un „poem eroic scris în proză” care prezintă, într-o abordare solemnă și exaltată, evenimentele istorice din 1848-1849.[6] În opinia unui cronicar recent, prozatorul Jónás Dénes, romanul Fiii omului cu inima de piatră este o „operă eminamente lirică în care scenele de măcel, de un realism vădit față de celelalte romane ale prozatorului, reprezintă ilustrarea războiului absurd pe care îl duc soldații din armata austro-ungară, deseori împotriva propriilor confrați revoltați”.[72]

Popularitatea scrierilor lui Jókai s-ar datora, potrivit profesorului György Kristóf, mai multor condiții: relatarea unor povești care stârnesc interesul cititorilor, inducerea de către autor a senzației că întâmplările relatate au avut loc sau ar fi putut avea loc în realitate, talentul scriitorului de a crea imagini vii și plastice, narațiunea vioaie și captivantă și umorul savuros.[117]

Reproșuri

modificare

În ciuda succesului public, scrierile lui Jókai, inclusiv Fiii omului cu inima de piatră, au fost atacate cu înverșunare de unii critici literari maghiari care i-au reproșat autorului că a falsificat și idealizat trecutul istoric prin prezentarea unor întâmplări fanteziste și lipsite de realism și prin crearea unor personaje neverosimile.[118][119] Jókai a fost acuzat că nu simte pulsul vieții adevărate și că nu are simțul realității.[8] Profesorul universitar clujean György Kristóf consideră că acuzațiile criticilor sunt parțial corecte,[120] afirmând că Jókai credea cu o oarecare naivitate în biruința frumosului și a binelui și propovăduia cu entuziasm aceste idei etice.[121]

Traduceri

modificare

Romanul Fiii omului cu inima de piatră a fost tradus în mai multe limbi străine:

 
Coperțile primei traduceri în limba română (1970)
  • germană (Der Mann mit dem steinernen Herzen, Pester Lloyd și Pester Tageblatt, 1869;[96] reeditată de editura Otto Janke din Berlin în 1875 (în 4 vol.), 1882 și 1885; o altă traducere a fost realizată de Bruno Heilig și publicată sub titlul Die Baradlays în 1958 de către Paul List Verlag din Leipzig, cu o postfață semnată de Béla Szent-Iványi, apoi reeditată în 1976 de editura Verlag Neues Leben din Berlin sub titlul Die Baradlays oder der Mann mit dem steinerenen Herzen),[122]
  • poloneză (Serce kamienne, Dziennik Poznanski, 1874–1875; reeditată în 1882 de editura Gubrynowicz i Schmidt din Liov, în 1899 de editura Granowski i Sikorski din Varșovia, în 1901 de editura Orędownik din Poznań; a fost publicată în 1927 sub titlul Kamienne serce de editura Stanisław Cukrowski din Varșovia și în 1948 de editura Wiedza din Varșovia, într-o versiune revizuită și prefațată de Stanisław Furmanik; o traducere parțială a fost realizată de Maria Kostrowicka și publicată în 1881 sub titlul Synowie człowieka o kamiennem sercu de editura J. Ungra din Varșovia; un fragment a fost tradus de Camilla Mondral și publicat în 1953 sub titlul „Zenit” în Wolność – antologia walczącej poezji i prozy węgierskiej de către editura Czytelnik din Varșovia),[122]
  • franceză („Le fils de l'homme au cœur de pierre”, Impr. Paul Moureau, Edit. Paul Ollendorf VI, Paris, 1880; traducere de Antonine de Gerando-Teleki, dedicată contesei Ilona Édesanyja Degenfeld-Schomburg, soția prim-ministrului Kálmán Tisza, precedată de un cuvânt înainte al traducătoarei cu privire la autor; o altă traducere a fost realizată de Aurélien Sauvageot și publicată în 1962 sub titlul Les Baradlay: ou les trois fils de Coeur-de-Pierre de Club des Amis du Livre Progressiste din Budapesta-Paris, cu o prefață de Albert Gyergyai; un fragment a fost tradus de Jean Hankiss și publicat în 1938 sub titlul „Soixante minutes (Fragmentum)” în Anthologie de la Prose Hongroise de către Éditions du Sagittaire din Paris),[122][123]
  • cehă (Muž kamenného srdce, Knihtiskárna Politika, Praga, 1887; traducere din germană;[124] alte două traduceri au apărut sub titlul Synové muže kamenného srdce: prima a fost realizată de Gustav Narcissus Mayerhoffer și publicată în 1924 de editura František Borový din Praga,[125] iar a doua a fost realizată de Ladislav Hradský și publicată în 1959 de editura Naše vojsko din Praga, apoi reeditată în 1964 de editura SNKLU din Praga),[126]
  • engleză („The baron's sons. A romance of the Hungarian Revolution of 1848”, L.C. Page & Company, Boston, 1900; traducere scurtată de Percy Favor Bicknell, reeditată în 1900 și 1902 de editura John Macqueen din Londra și în 1908 de editura The Walter Scott Publishing Co. Ltd. din Londra - Felling, Newcastle-upon-Tyne, apoi reeditată ulterior; o altă traducere a fost realizată de G. Güthmann și publicată în 1901 de English Library din Dresda),[122]
  • italiană (Baradlay, Casa Editrice Nerbini, Florența, 1944 [ediție prescurtată la 27 de capitole];[127] un fragment a fost tradus de Folco Tempesti și publicat în 1957 sub titlul „Figli dell'uomo dal cuore di pietra” în antologia Le più belle pagine della letteratura ungherese, editată de Nuova Accademia din Milano),[128]
  • rusă (Сыновья человека с каменным сердцем [Sînoviia celoveka s kamennîm serdțem], Goslitizdat, Moscova, 1959; traducere de Aleksandr Abramovici Gherșkovici și Belord Ianovici Gheigher, cu o prefață de Ibolya Lippai;[129] reeditată în 1961 de Turkmenskoe gosudarstvennoe izdatelstvo din Așhabad, în 1990 de Hudojestvennaia Literatura din Moscova și în 2009 de editura Terra din Moscova),[122]
  • ucraineană (Сини людини з кам'яним серцем [Sînî liudînî z kamianîm serțem], Derjlitvîdav Ukraiinî, Kiev, 1959; traducere de Kostiantîn Bibikov și O. Baran, reeditată în 1988 de editura Dnipro din Kiev),[130]
  • lituaniană (Akmeninė širdis, Valstybinė grožinės literatūros leidykla, Kaunas 1961; traducere de Aleksandras Žirgulys),[131]
  • slovacă (Synovia človeka s kamenným srdcom, Slovenské vydavateľstvo krásnej literatúry, Bratislava, 1965; traducere de Viktor Šándor)[132] și
  • română (Fiii omului cu inima de piatră, Editura Minerva, București, 1970). Unele traduceri au fost reeditate sau revizuite.

Prima traducere în limba română a fost realizată de Tudora Petcuț-Bondoc și Alexandru Bondoc și publicată în două volume tipărite în anul 1970 de Editura Minerva din București, în colecția Biblioteca pentru toți (nr. 586-587), cu o prefață scrisă de Alexandru Bondoc.[96]

Adaptări

modificare

Fiii omului cu inima de piatră a fost dramatizat de trei ori până în prezent. Prima dramatizare a fost realizată de însuși Jókai sub titlul Caută inima și pusă în scenă în anul 1896 de către directorul de teatru Ignác Krecsányi.[96][133] Dramaturgul Sándor Hevesi a scris în 1918 o piesă de teatru care a păstrat titlul romanului.[96] Cea de-a treia variantă dramatică, tot cu titlul original al romanului, a fost elaborată în 1954 de Mihály Földes și imprimată pe diafilm la comanda Ministerului Educației.[96] Imaginile au fost filmate de Tamás Farkas, iar montajul a fost realizat de Béla Somlyai.[134]

Romanul a fost ecranizat în 1964 într-un film de 158 de minute cu același titlu (Fiii omului cu inima de piatră), regizat de Zoltán Várkonyi și avându-i în rolurile principale pe Mária Sulyok (Mária Baradlay), Vera Szemere (Antoinette Plankenhorst), Tibor Bitskey (Ödön Baradlay), Ilona Béres (Alfonsine Plankenhorst), Károly Mécs (Richárd Baradlay), Gyöngyi Polónyi (Edit Liedenwall) și Géza Tordy (Jenő Baradlay).[135] Filmul a avut premiera la 1 aprilie 1965.[136]

Scenaristul Cs. Tibor Horváth și ilustratorul Pál Korcsmáros au realizat un serial de benzi desenate cu un total de 227 de imagini pe 57 pagini care a fost publicat în perioada 27 decembrie 1959 - 1 mai 1960 în 19 numere (nr. 52/1959 - nr. 18/1960) ale revistei Füles.[137]

Note

modificare
  1. ^ a b c d hu László Szekeres, „Kézirat, kiadások, fordítások”, în Jókai Mór, A kőszívű ember fiai, Neumann Kht., Budapesta, 2001.
  2. ^ a b c Alexandru Bondoc, „Prefață”, 1970, p. V.
  3. ^ a b c d e f Nicolae Balotă, „Prefață”, 1972, p. XX.
  4. ^ a b c d Gheorghe Kristóf, Mauriciu Jókai, 1925, p. 69.
  5. ^ a b c d e f g h i j k l m n o p q r s t u v Nicolae Balotă, „Prefață”, 1972, p. XXI.
  6. ^ a b c d e f hu Ferenc Zsigmond, Jókai, 1924, p. 188.
  7. ^ a b c d e f g h i j k l m n o hu István Sőtér (ed.), A magyar irodalom története. IV, Akadémiai Kiadó, Budapesta, 1964-1966. ISBN: 963-05-1639-X
  8. ^ a b c Gheorghe Kristóf, Mauriciu Jókai, 1925, p. 44.
  9. ^ a b c d Nicolae Balotă, „Prefață”, 1972, p. XIV.
  10. ^ a b Nicolae Balotă, „Prefață”, 1972, p. V.
  11. ^ a b c d e f g h i j k l m n o p q hu Balázs Nyilasy, „A kőszívű ember fiai és a modern románc” [„Fiii omului cu inima de piatră și romantismul modern”], în revista Kortárs, Budapesta, anul XLVII (2003), nr. 7.
  12. ^ a b c d e f g h i j Alexandru Bondoc, „Prefață”, 1970, p. VII.
  13. ^ Jókai Mór, Fiii omului cu inima de piatră, vol. I, 1970, p. 15.
  14. ^ a b c hu Ferenc Zsigmond, Jókai, 1924, p. 189.
  15. ^ Jókai Mór, Fiii omului cu inima de piatră, vol. I, 1970, pp. 9-12.
  16. ^ a b c hu Ferenc Zsigmond, Jókai, 1924, pp. 188-189.
  17. ^ a b c d hu Ferenc Zsigmond, Jókai, 1924, p. 190.
  18. ^ a b c d e f g h i j k Alexandru Bondoc, „Prefață”, 1970, p. VIII.
  19. ^ a b Jókai Mór, Fiii omului cu inima de piatră, vol. I, 1970, p. 99.
  20. ^ Jókai Mór, Fiii omului cu inima de piatră, vol. I, 1970, pp. 109-113.
  21. ^ Jókai Mór, Fiii omului cu inima de piatră, vol. II, 1970, pp. 90-99.
  22. ^ a b hu Ferenc Zsigmond, Jókai, 1924, p. 311.
  23. ^ Jókai Mór, Fiii omului cu inima de piatră, vol. II, 1970, pp. 84-89.
  24. ^ a b Jókai Mór, Fiii omului cu inima de piatră, vol. II, 1970, pp. 231-235.
  25. ^ a b Jókai Mór, Fiii omului cu inima de piatră, vol. II, 1970, pp. 260-261.
  26. ^ Jókai Mór, Fiii omului cu inima de piatră, vol. II, 1970, pp. 263-265, 286-287.
  27. ^ Jókai Mór, Fiii omului cu inima de piatră, vol. II, 1970, pp. 344-359.
  28. ^ Jókai Mór, Fiii omului cu inima de piatră, vol. II, 1970, pp. 360-371.
  29. ^ Jókai Mór, Fiii omului cu inima de piatră, vol. I, 1970, p. 367.
  30. ^ Jókai Mór, Fiii omului cu inima de piatră, vol. II, 1970, pp. 374-375.
  31. ^ a b Jókai Mór, Fiii omului cu inima de piatră, vol. I, 1970, p. 9.
  32. ^ Jókai Mór, Fiii omului cu inima de piatră, vol. I, 1970, p. 85.
  33. ^ Jókai Mór, Fiii omului cu inima de piatră, vol. I, 1970, pp. 5, 15.
  34. ^ Jókai Mór, Fiii omului cu inima de piatră, vol. II, 1970, pp. 158-159.
  35. ^ hu Ferenc Zsigmond, Jókai, 1924, p. 192.
  36. ^ Jókai Mór, Fiii omului cu inima de piatră, vol. II, 1970, p. 15.
  37. ^ Jókai Mór, Fiii omului cu inima de piatră, vol. II, 1970, pp. 39, 125-126.
  38. ^ hu Ferenc Zsigmond, Jókai, 1924, p. 349.
  39. ^ Jókai Mór, Fiii omului cu inima de piatră, vol. I, 1970, p. 90.
  40. ^ Jókai Mór, Fiii omului cu inima de piatră, vol. I, 1970, p. 113.
  41. ^ Jókai Mór, Fiii omului cu inima de piatră, vol. I, 1970, p. 270.
  42. ^ Jókai Mór, Fiii omului cu inima de piatră, vol. II, 1970, pp. 365-370.
  43. ^ Jókai Mór, Fiii omului cu inima de piatră, vol. II, 1970, p. 363.
  44. ^ Jókai Mór, Fiii omului cu inima de piatră, vol. I, 1970, p. 257.
  45. ^ Jókai Mór, Fiii omului cu inima de piatră, vol. I, 1970, pp. 110, 121.
  46. ^ a b hu János Barta, „Jókai és a művészi igazság”, în Irodalomtörténet, 1954, nr. 26, p. 415.
  47. ^ Jókai Mór, Fiii omului cu inima de piatră, vol. I, 1970, pp. 23, 86.
  48. ^ hu Ferenc Zsigmond, Jókai, 1924, pp. 306-307.
  49. ^ Jókai Mór, Fiii omului cu inima de piatră, vol. I, 1970, p. 147.
  50. ^ Jókai Mór, Fiii omului cu inima de piatră, vol. I, 1970, pp. 180-181.
  51. ^ a b hu Ferenc Zsigmond, Jókai, 1924, p. 191.
  52. ^ Jókai Mór, Fiii omului cu inima de piatră, vol. II, 1970, p. 81.
  53. ^ a b c d hu Ferenc Zsigmond, Jókai, 1924, pp. 191-192.
  54. ^ Jókai Mór, Fiii omului cu inima de piatră, vol. II, 1970, pp. 168-169.
  55. ^ Jókai Mór, Fiii omului cu inima de piatră, vol. I, 1970, pp. 143, 179.
  56. ^ Jókai Mór, Fiii omului cu inima de piatră, vol. II, 1970, pp. 200-203.
  57. ^ Gheorghe Kristóf, Mauriciu Jókai, 1925, p. 109.
  58. ^ Jókai Mór, Fiii omului cu inima de piatră, vol. II, 1970, pp. 121-122.
  59. ^ Jókai Mór, Fiii omului cu inima de piatră, vol. II, 1970, p. 118.
  60. ^ a b c Jókai Mór, Fiii omului cu inima de piatră, vol. II, 1970, p. 317.
  61. ^ Jókai Mór, Fiii omului cu inima de piatră, vol. II, 1970, pp. 319, 328-329.
  62. ^ Jókai Mór, Fiii omului cu inima de piatră, vol. II, 1970, pp. 364-368.
  63. ^ a b c Alexandru Bondoc, „Prefață”, 1970, pp. V-VI.
  64. ^ a b c d e Nicolae Balotă, „Prefață”, 1972, p. XII.
  65. ^ Gheorghe Kristóf, Mauriciu Jókai, 1925, p. 51.
  66. ^ Nicolae Balotă, „Prefață”, 1972, pp. XVIII-XIX.
  67. ^ Nicolae Balotă, „Prefață”, 1972, pp. XV-XVI.
  68. ^ a b Nicolae Balotă, „Prefață”, 1972, p. XVI.
  69. ^ Gheorghe Kristóf, Mauriciu Jókai, 1925, p. 49.
  70. ^ a b c d Alexandru Bondoc, „Prefață”, 1970, p. VI.
  71. ^ a b Alexandru Bondoc, „Tabel cronologic”, 1970, p. XIV.
  72. ^ a b c Jónás Dénes, „Fascinația romantismului central-european la Mihai Eminescu și Jókai Mór”, 2004, p. 102.
  73. ^ a b c László Szelekovszky, „Pe urmele grofilor: Doamnele celebre ale castelelor noastre”, în Valea Crișurilor, anul II (2013), nr. 3, pp. 8-9.
  74. ^ Alexandru Bondoc, „Prefață”, 1970, pp. VIII-IX.
  75. ^ Gheorghe Kristóf, Mauriciu Jókai, 1925, pp. 108-109.
  76. ^ a b c d e f g h i j Alexandru Bondoc, „Prefață”, 1970, p. IX.
  77. ^ a b c d Nicolae Balotă, „Prefață”, 1972, p. X.
  78. ^ Gheorghe Kristóf, Mauriciu Jókai, 1925, p. 35.
  79. ^ a b Alexandru Bondoc, „Tabel cronologic”, 1970, p. XI.
  80. ^ a b Jónás Dénes, „Fascinația romantismului central-european la Mihai Eminescu și Jókai Mór”, 2004, p. 87.
  81. ^ Gheorghe Kristóf, Mauriciu Jókai, 1925, pp. 40, 42.
  82. ^ a b c d e Alexandru Bondoc, „Tabel cronologic”, 1970, p. XII.
  83. ^ a b Gheorghe Kristóf, Mauriciu Jókai, 1925, p. 42.
  84. ^ a b c d Nicolae Balotă, „Prefață”, 1972, p. XI.
  85. ^ a b Gheorghe Kristóf, Mauriciu Jókai, 1925, p. 43.
  86. ^ a b c Nicolae Balotă, „Prefață”, 1972, p. XII.
  87. ^ Gheorghe Kristóf, Mauriciu Jókai, 1925, pp. 44, 46.
  88. ^ Gheorghe Kristóf, Mauriciu Jókai, 1925, pp. 39, 48.
  89. ^ Gheorghe Kristóf, Mauriciu Jókai, 1925, pp. 47-48.
  90. ^ a b c d e f Nicolae Balotă, „Prefață”, 1972, p. XVII.
  91. ^ Gheorghe Kristóf, Mauriciu Jókai, 1925, pp. 36, 38.
  92. ^ a b Nicolae Balotă, „Prefață”, 1972, p. XVIII.
  93. ^ Nicolae Balotă, „Prefață”, 1972, pp. XIX-XX.
  94. ^ a b Nicolae Balotă, „Prefață”, 1972, p. XXIII.
  95. ^ Nicolae Balotă, „Prefață”, 1972, p. XXIV.
  96. ^ a b c d e f g Alexandru Bondoc, „Prefață”, 1970, p. X.
  97. ^ a b c d Nicolae Balotă, „Prefață”, 1972, p. VI.
  98. ^ Nicolae Balotă, „Prefață”, 1972, pp. V-VI.
  99. ^ hu Ferenc Zsigmond, Jókai, 1924, pp. 189-190.
  100. ^ Jókai Mór, Fiii omului cu inima de piatră, vol. I, 1970, p. 281.
  101. ^ a b Nicolae Balotă, „Prefață”, 1972, p. XXVII.
  102. ^ Gheorghe Kristóf, Mauriciu Jókai, 1925, pp. 27-29.
  103. ^ Nicolae Balotă, „Prefață”, 1972, p. VIII.
  104. ^ Gheorghe Kristóf, Mauriciu Jókai, 1925, p. 33.
  105. ^ Nicolae Balotă, „Prefață”, 1972, pp. XX-XXI.
  106. ^ Jókai Mór, Fiii omului cu inima de piatră, vol. II, 1970, p. 10.
  107. ^ Jókai Mór, Fiii omului cu inima de piatră, vol. II, 1970, p. 101.
  108. ^ Alexandru Bondoc, „Prefață”, 1970, pp. VII-VIII.
  109. ^ Jókai Mór, Fiii omului cu inima de piatră, vol. II, 1970, pp. 104-105.
  110. ^ a b c hu Balázs Nyilasy, „Az új földesúr mint komikus-humoros romance”, în A Tiszatáj Diákmelléklete, Szeged, nr. 124, decembrie 2007, p. 4.
  111. ^ Nicolae Balotă, „Prefață”, 1972, p. XXVII.
  112. ^ de Edit Király, „Die Donau ist die Form” Strom-Diskurse in Texten und Bildern des 19. Jahrhunderts, Böhlau Verlag GmbH & Co. KG, Viena, 2017, p. 383.
  113. ^ hu Ferenc Zsigmond, Jókai, 1924, p. 207.
  114. ^ Nicolae Balotă, „Prefață”, 1972, p. XXV.
  115. ^ a b c d Nicolae Balotă, „Prefață”, 1972, p. XXVI.
  116. ^ Jónás Dénes, „Fascinația romantismului central-european la Mihai Eminescu și Jókai Mór”, 2004, p. 89.
  117. ^ Gheorghe Kristóf, Mauriciu Jókai, 1925, pp. 102-107.
  118. ^ Gheorghe Kristóf, Mauriciu Jókai, 1925, pp. 44, 102.
  119. ^ Jónás Dénes, „Fascinația romantismului central-european la Mihai Eminescu și Jókai Mór”, 2004, p. 97.
  120. ^ Gheorghe Kristóf, Mauriciu Jókai, 1925, pp. 102-103.
  121. ^ Gheorghe Kristóf, Mauriciu Jókai, 1925, p. 45.
  122. ^ a b c d e hu Dénes Lengyel, Miklós Nagy, „Szövegváltozatok”, în vol. Mór Jókai, A kőszivű ember fiai (1869), vol. I, Akadémiai Kiadó, Budapesta, 1964, pp. 326-327.
  123. ^ fr ***, „Bibliographie des traductions françaises des œuvres de Jókai”, în Revue des études hongroises et finno-ougriennes, Librairie Ancienne Honoré Champion, Paris, anul IV, 1926, p. 205.
  124. ^ de Robert Gragger, Julius von Farkas, Friedrich-Wilhelms-Universität Berlin. Ungarisches Institut, Bibliographia Hungariae, W. de Gruyter & Co., Berlin, 1928.
  125. ^ hu Zuzana Adamová, Karol Rosenbaum, László Sziklay, Tanulmányok a csehszlovák-magyar irodalmi kapcsolatok köréből, Akadémiai Kiadó, Budapesta, 1965, p. 287.
  126. ^ hu Zuzana Adamová, Karol Rosenbaum, László Sziklay, Tanulmányok a csehszlovák-magyar irodalmi kapcsolatok köréből, Akadémiai Kiadó, Budapesta, 1965, p. 554.
  127. ^ it Rita Tolomeo, Italia e Ungheria, 1920-1960, Edizioni di Periferia, Cosenza, 1991, p. 243.
  128. ^ hu „Jókai Mór: A kőszívű ember fiai - Kézirat, kiadások, fordítások”, Magyar Elektronikus Könyvtár, accesat în  
  129. ^ ru Книжная летопись [Knijnaia letopis], 1960, p. 102.
  130. ^ uc Всесвит: литературно-художний та hромадськополитычный мисячнык [Vsesvît: lîteraturno-hudojnîi ta Knijnaia letopis], nr. 9-10, Radianskîi pîsmennîk 2006, p. 225.
  131. ^ lt „Balsuokite už skaitomiausią visų laikų vengrų literatūros vertimą!”, Lietuvos literatūros vertėjų sąjunga, , accesat în  
  132. ^ cs Annamaria Péntek, Srovnání překladatelských metod a postupů v překladech maďarské literatury do češtiny a slovenštiny první a druhé poloviny 20. století (Comparison of translation methods and procedures in translations of Hungarian literature in the Czech and Slovak languages in the first and the second half of the 20th century), teză de doctorat elaborată la Facultatea de Filozofie a Universității Caroline din Praga sub îndrumarea prof.dr.doc. Simona Kolmanová, 2016, p. 11.
  133. ^ hu György Székely (ed.), Magyar színháztörténet. II, Akadémiai Kiadó, Budapesta, 1990-2001. ISBN: 963-05-5647-2
  134. ^ hu „A kőszívű ember fiai I-II-III”, Virtuális Diamúzeum, accesat în  
  135. ^ en Alan Goble (ed.), The Complete Index to Literary Sources in Film, Bowker-Saur, Windsor Court, East Grinstead House, West Sussex, 1999, p. 247.
  136. ^ hu Kálmán Benda, Magyarország történeti kronológiája: a kezdetektől 1970-ig, vol. IV, Akadémiai Kiadó, Budapesta, 1982, p. 1117.
  137. ^ hu Ferenc Kiss, Füles képregény-bibliográfia 1957-2013, Linea Comics Kft., Budapesta, 2013, p. 48.

Bibliografie

modificare
  • ro Nicolae Balotă, „Prefață” la vol. Jókai Mór, Omul de aur, vol. I, Editura Minerva, București, 1972, pp. VI-XXVII.
  • ro Alexandru Bondoc, „Prefață” la vol. Jókai Mór, Fiii omului cu inima de piatră, vol. I, Editura Minerva, București, 1970, pp. V-X.
  • ro Alexandru Bondoc, „Tabel cronologic”, în vol. Jókai Mór, Fiii omului cu inima de piatră, vol. I, Editura Minerva, București, 1970, pp. XI-XV.
  • ro Jónás Dénes, „Fascinația romantismului central-european la Mihai Eminescu și Jókai Mór”, în Viorica S. Constantinescu, Cornelia Viziteu (coord.), Studii eminescologice, vol. 6, Editura Clusium, Cluj-Napoca, 2004, pp. 86-103.
  • ro Mór Jókai, Fiii omului cu inima de piatră, vol. I+II, Editura Minerva, București, 1970, 368 + 376 pp.; traducere în limba română realizată de Tudora Petcuț-Bondoc și Alexandru Bondoc.
  • ro Gheorghe Kristóf, Mauriciu Jókai - biografie și caracterizare cu prilejul aniversării de o sută de ani dela nașterea lui, Institutul de Literatură și Tipografie „Minerva”, Cluj, 1925; traducere în limba română realizată de dr. Árpád Bitay.
  • hu Balázs Nyilasy, „A kőszívű ember fiai és a modern románc” [„Fiii omului cu inima de piatră și romantismul modern”], în revista Kortárs, Budapesta, anul XLVII (2003), nr. 7.
  • hu István Sőtér (ed.), A magyar irodalom története. IV, Akadémiai Kiadó, Budapesta, 1964-1966. ISBN: 963-05-1639-X
  • hu Ferenc Zsigmond, Jókai, A Magyar Tudományos Akadémia Könyvkiadó Vállalata, Budapesta, 1924.

Lectură suplimentară

modificare
  • hu Miklós Nagy, „A kőszívű ember fiai”, în vol. Virrasztók, Szépirodalmi Könyvkiadó, Budapesta, 1987, pp. 53-84.

Legături externe

modificare


Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Fiii_omului_cu_inima_de_piatră_(roman)&oldid=15013263