Omul de aur (roman)

Pentru alte sensuri, vedeți Omul de aur.
Omul de aur
Az arany ember 1872.jpg
Coperta ediției princeps a romanului
Informații generale
AutorMór Jókai
Genroman social[1]
Ediția originală
Titlu original
Az arany ember
Limbamaghiară
EditurăEditura Athenaeum din Pesta
Țara primei aparițiiAustro-Ungaria Austro-Ungaria
Data primei apariții1872
Ediția în limba română
TraducătorSever Noran
EditurăEditura Tineretului din București
Data apariției1959
Număr de pagini637

Omul de aur (în maghiară Az arany ember) este un roman social scris de Mór Jókai și publicat pentru prima oară în anul 1872. El a apărut mai întâi în foileton în cotidianul A Hon („Patria”) din Pesta, apoi în cinci volume editate de Editura Athenaeum din Pesta. Dramatizarea romanului a fost realizată de însuși Jókai și pusă în scenă în anul 1884.[2]

Potrivit celor afirmate de Jókai în postfața ediției definitive a scrierii (1896), romanul este inspirat dintr-o poveste adevărată pe care autorul a auzit-o în copilărie de la sora bunicii materne.[3] Tema romanului o reprezintă căutarea fericirii,[1] fiind puse în opoziție romantismul dragostei și realismul brutal al vieții sociale.[4] Negustorul de grâne Mihály Tímár din Komárom, personajul principal, este un om bogat și norocos care, în ciuda succesului obținut în afaceri și în viața socială, se simte totuși nefericit.[5][6] În cele din urmă, își părăsește averea și traiul confortabil și se mută pe o insulă nou formată pe Dunăre („insula nimănui”), unde trăiește fericit alături de iubita sa, Noémi.[5][6]

Romanul s-a bucurat de o mare popularitate la vremea publicării sale și ulterior,[6][7] fiind tradus în mai multe limbi străine[6][8][9] și ecranizat de patru ori până în prezent.[2] Omul de aur este cel mai cunoscut și mai citit roman al lui Jókai, influențând operele literare ulterioare ale mai multor scriitori maghiari.[10][11]

Perioada 1860-1875 este considerată de istoricii literari drept cea mai fecundă perioadă a lui Mór Jókai, în care au apărut cele mai valoroase opere literare ale scriitorului maghiar.[12][13] Jókai a dobândit atunci o popularitate imensă, fiind considerat cel mai mare scriitor maghiar al epocii.[14]

RezumatModificare

  Atenție: urmează detalii despre narațiune și/sau deznodământ.
 
Defileul Dunării de la Porțile de Fier.

În toamna anului 1828 corabia „Sfânta Barbara”, comandată de căpitanul Mihály Tímár, transportă pe Dunăre de la Galați către Komárom o încărcătură de grâu și doi pasageri: comerciantul grec Euthym Trikalisz (proprietarul încărcăturii) și fiica lui, Timéa, în vârstă de 13 ani.[15] Nava reușește să intre pe teritoriul Ungariei după traversarea dificilă a defileului de la Porțile de Fier și ancorează într-o seară în apropierea unei „insule a nimănui”, formată în ultimii 50 de ani prin depunerea de aluviuni în jurul unei stânci de pe cursul fluviului și care nu aparținea niciunui stat deoarece nu apărea încă pe nicio hartă. Căpitanul și pasagerii înnoptează pe insulă, cunoscându-le astfel pe mama Teréza și pe fiica ei, Noémi, care se refugiaseră acolo cu 12 ani în urmă după ce familia lor fusese ruinată; ele duceau o viață idilică departe de civilizație, trăind din trocul de produse cu marinarii ce debarcau periodic pe insulă.[15]

În seara următoare Euthym Trikalisz îi dezvăluie căpitanului că nu este un comerciant grec, ci pașa turc Ali Ciorbadji, fost guvernator al Candiei și vistiernic imperial, și că fugise din Imperiul Otoman pentru că sultanul voia să-l ucidă pentru a-i confisca averea și a-i lua fata în harem.[15] El se otrăvise cu puțină vreme înainte deoarece se aștepta să fie arestat de autorități la Panciova (după ce fusese recunoscut de spionul otoman Tódor Krisztyán) și extrădat în Turcia.[15] În ultimele sale minute de viață muribundul îi cere lui Tímár să-i arunce corpul în Dunăre, să-i ducă apoi fiica negustorului de cereale Athanáz Brazovics din Komárom, care se înrudea cu familia lor, și să-i predea acestuia întreaga sa avere pentru a o întrebuința în folosul copilei.[15][16] Corabia se scufundă însă în apropiere de Komárom, după ce se lovește de un buștean smuls de pe mal de apele fluviului.

Tímár o conduce pe fată la casa negustorului Athanáz Brazovics, predându-i acestuia o casetă cu 1.000 de galbeni. Negustorul o primește în casă pe Timéa, dar nu ca pe o fiică adoptivă, ci ca pe o slujnică a Athaliei, fiica lui.[15][17] Tímár cumpără întreaga cantitate de grâu ud la sugestia ofițerului Imre Kacsuka, logodnicul Athaliei, și găsește într-unul din saci o casetă cu pietre prețioase și bani de aur, adevărata comoară a lui Ali Ciorbadji.[7][15] El înmulțește această avere în următorii doi ani, devenind unul dintre cei mai mari comercianți de cereale ai imperiului și fiind înnobilat cu numele de Mihály Tímár de Leventiczy; în același timp realizează multe acțiuni filantropice.[7] Începe să fie considerat de multă lume un „om de aur” atât datorită faptului că toate afacerile sale aveau mare succes, cât și datorită grijii pe care o manifesta pentru oamenii nevoiași.[5][7]

Succesul lui Tímár conduce la ruinarea și apoi la moartea perfidului Brazovics, precum și la ruperea logodnei Athaliei cu Kacsuka, iar fostul marinar cumpără la licitație casa negustorului, dăruind-o Timéii, pe care o cere în căsătorie.[6][18] Turcoaica acceptă cererea în căsătorie a lui Tímár ca un gest de recunoștință și se creștinează.[15] În perioada următoare fostul căpitan încearcă zadarnic să câștige dragostea soției sale.[6][15] Într-una din călătoriile sale prin țară, el ajunge iarăși în „insula nimănui” (pe care o concesionase anterior pe timp de 90 de ani) și află că Noémi îl iubește cu adevărat, ceea ce îi prilejuiește o dilemă morală.[7] Reîntors din scurta sa expediție, el pune bazele unei întreprinderi de export a grâului unguresc în Brazilia,[19] angajându-l ca agent comercial pe ticălosul Tódor Krisztyán și trimițându-l acolo pentru a nu mai tulbura liniștea celor din „insula nimănui”.[20] Afacerea de export are succes, iar guvernul imperial îi acordă lui Tímár titlul de consilier regal și-l decorează cu Ordinul „Sf. Ștefan”, recompensându-i eforturile depuse pentru dezvoltarea economiei naționale.

În anii următori el își petrece primăvara și vara în „insula nimănui”, muncind acolo alături de Noémi și Teréza, și revine apoi în fiecare toamnă la Komárom.[5][6][15] Negustorul se detașează însă tot mai mult de propriile afaceri, încredințând administrarea lor unor agenți comerciali și bancheri de încredere. Într-un an Noémi adoptă un copil al unei contrabandiste ce a murit la naștere; micul Dódi se îmbolnăvește însă de difterie și moare. Tot mai deprimat după ce zăcuse bolnav de febră tifoidă, Tímár se gândește să se sinucidă la revenirea în insulă, dar renunță după ce află că Noémi adoptase un alt copil căruia îi dăduse același nume. În următorii cinci ani, fostul marinar construiește pe insulă o casă din lemn și îl învață pe Dódi să citească și să scrie. Teréza moare în urma unei boli de inimă, iar Tímár pleacă în acea iarnă la Komárom pentru a obține divorțul de soția sa.

 
Vedere a lacului Balaton; pe fundal se află peninsula Tihany (cu abația benedictină) și orașul Balatonfüred.

Ajuns la conacul său de pe malul lacului Balaton pentru a se gândi la o soluție, Tímár este surprins de vizita lui Tódor Krisztyán, care fraudase compania din Brazilia, fusese condamnat la 15 ani de galere și evadase.[21] Ticălosul îl șantajează, cerându-i „insula nimănui” și o mare parte din avere,[22] dar, fiind refuzat, pleacă pe lacul înghețat către Abația Tihany pentru a lăsa patru scrisori în care să denunțe viața infamă a fostului marinar. Krisztyán cade însă într-o spărtură din gheața lacului și se îneacă. Tímár, care observase sfârșitul ticălosului, decide să renunțe la viața sa dublă și pleacă pentru totdeauna în „insula nimănui”, unde-i mărturisește Noémiei adevărul.[5][6][23] Cadavrul descompus al vagabondului este găsit în primăvara următoare și este identificat, după hainele purtate și bijuteriile găsite asupra lui, a fi Tímár, fiind înmormântat cu onorurile cuvenite rangului său nobiliar.[15]

După o perioadă de doliu, Timéa acceptă cererea în căsătorie a maiorului Kacsuka,[20] dar în noaptea de dinaintea nunții Athalie încearcă să o ucidă.[24] Criminala este condamnată la moarte, dar regele îi comută pedeapsa în cea de închisoare pe viață.[24] Înainte de pronunțarea sentinței, criminala afirmă însă că secretul său era cunoscut doar de Tímár, deci acesta trebuie să fie în viață. Această veste distruge fericirea conjugală a cuplului Timéa - Kacsuka, iar „femeia de alabastru” moare după ce s-a chinuit ani de zile cu teama că primul ei soț se va întoarce. Averea lăsată de Tímár a fost risipită de fiul ușuratic al soților Kacsuka, iar urmașii lor au trăit de pe urma unei pensii acordate de o fundație caritabilă.

După trecerea a patruzeci de ani de la dispariția misterioasă a lui Tímár, autorul acestei cărți a vizitat împreună cu un prieten „insula nimănui”, găsind acolo o colonie numeroasă ce trăia în armonie, muncind cu plăcere și bucurându-se de frumusețea naturii.[6][23] Drepturile familiei de coloniști asupra insulei urmau să expire abia peste 50 de ani.[23]

CapitoleModificare

Romanul este împărțit în cinci părți cu un total de 49 de capitole nenumerotate (Corabia „Sfânta Barbara” - 14 capitole, Timéa - 8 capitole, Insula nimănui - 8 capitole, Noémi - 5 capitole și Athalie - 14 capitole), fiecare capitol având un titlu.[25][26]

Corabia „Sfânta Barbara”

  • Porțile de Fier
  • „Sfânta Barbara” și călătorii ei
  • Pisica albă
  • „Salto mortale” cu un mamut
  • Un control sever
  • „Insula nimănui”
  • Almira și Narcisa
  • Șoapte în întuneric
  • Povestea locuitorilor insulei
  • Ali Ciorbadji
  • Alabastrul însuflețit
  • Înmormântare marinărească
  • O glumă cam tare
  • Destinul „Sfintei Barbara”

Timéa

  • Tatăl adoptiv
  • Un sfat bun
  • Semiluna roșie
  • Mina de aur
  • Gluma Athaliei
  • O altă farsă
  • Rochia de mireasă
  • Timéa

Insula nimănui

  • Nunta statuii de alabastru
  • Diavolul păzitor
  • Împrimăvărare
  • Păianjenul printre trandafiri
  • În afara lumii
  • Tropicus capricorni
  • Căminul primitor
  • Giuvaeruri de familie

Noémi

  • Un nou musafir
  • Dulgherul
  • Noémi
  • Melancolie
  • Tereza

Athalie

  • Sabia ruptă
  • Prima înfrângere
  • Gheața
  • Fantoma
  • Ce spune luna? Ce spune gheața?
  • Cine vine?
  • Cadavrul
  • Doamna Zófi
  • Scrisoarea lui Dódi
  • Nepriceputo!
  • Athalie
  • Ultima lovitură de stilet
  • Femeia de la „Marianostra”
  • „Nimeni”

PersonajeModificare

Principalele personaje ale romanului sunt următoarele:[4]

  • Mihály Tímár - căpitanul corabiei „Sfânta Barbara”.[15] Își însusește comoara pașei Ali Ciorbadji, pe care o înmulțește, devine apoi proprietar de terenuri și comerciant și este înnobilat.[15] Se căsătorește cu Timéa, fata pașei, și duce o periotadă de timp o viață dublă.[15] Este poreclit „omul de aur”.[5][15]
  • Timéa - fiica lui Euthym Trikalisz (Ali Csorbadzsi), „frumusețe de alabastru”, o ființă rece și lipsită de sentimente.[15] Devine mai târziu soția lui Timár și apoi a ofițerului Kacsuka.[15]
  • Euthym Trikalisz (pașa Ali Csorbadzsi) - tatăl Timéii, bogat dregător turc. A fost guvernator al Kandiei (azi orașul Heraklion din insula Creta), apoi vistiernic la Istanbul.[15] Aflând că va fi ucis din ordinul sultanului Mahmud al II-lea pentru a i se confisca averea în timpul revoltelor din Imperiul Otoman, fuge din țară împreună cu fiica sa pentru a-și salva viața, pretinzând că este un comerciant grec de grâne.[15]
  • Athanáz Brazovics - tatăl Athaliei, comerciant de cereale din Komárom, proprietarul corabiei „Sfânta Barbara”. Este un om neîndurător și lipsit de scrupule, care s-a îmbogățit în mod necinstit.[15][27]
  • doamna Zófia - soția lui Athanáz Brazovics și mama Athaliei; provine din clasa de jos și a fost anterior cameristă.[28]
  • Athalie - fiica lui Athanáz Brazovics,[19] femeie frumoasă, dar intrigantă și răutăcioasă.[27] A fost logodită inițial cu ofițerul Kacsuka, care a părăsit-o în ziua nunții, după ce tatăl ei s-a sinucis.[28] Îndeplinește rolul de doamnă de companie a Timéii și încearcă să o ucidă în ajunul nunții acesteia.[29]
  • Imre Kacsuka - logodnicul Athaliei, soțul Timéii, ofițer în armată (locotenent, căpitan, apoi maior), șeful secției de aprovizionare a armatei din Komárom. Este pictor amator și este reprezentat chiar în momentul apariției pictând portretul Athaliei, logodnica lui.[30] Îl sfătuiește pe Tímár cum să se îmbogățească prin încheierea unor contracte cu armata.[31] O iubește pe Timéa, care alege să se căsătorească cu Tímár, binefăcătorul ei.[18]
  • Teréza Bellováry - mama lui Noémi. Se retrage pe o insulă de pe Dunăre, împreună cu fiica ei, după ce familia sa a sărăcit, iar soțul ei s-a împușcat, și trăiește numai din ceea ce le oferă natura.[15]
  • Noémi - fiica mamei Teréza, care a crescut în mijlocul naturii.[15] Îl iubește pe Tímár, cu care trăiește pe insulă în lunile de primăvară și de vară ale fiecărui an.[15]
  • Bellováry - tatăl lui Noémi, funcționar la primăria orașului Panciova; acceptă să garanteze pentru Maxim Krisztyán, iar după fuga acestuia se sinucide, nevrând să-și vadă familia în mizerie.[32]
  • Adeódat (Dódi) - copilul unei contrabandiste care a născut pe insulă și apoi a murit, devenit apoi fiul adoptiv al lui Tímár și al Noémiei[33]
  • Maxim Krisztyán - tatăl lui Tódor Krisztyán, negustor de grâne din Panciova; intrat în dificultăți financiare în 1816, fuge în Turcia, abandonându-și propriul fiu și lăsându-și prietenii garanți pe mâna creditorilor.[32] Îi spune fiului său, Tódor, de care a ajuns mai târziu să fie ferecat cu același lanț pe o galeră că „cine are bani înseamnă că a furat. Cine are bani mulți a furat mult; dacă n-a furat el însuși, înseamnă că a furat pentru el tatăl sau bunicul său”.[18][34]
  • Tódor Krisztyán - părăsit de tatăl său la vârsta de 13 ani, a ajuns un ticălos desfrânat, vagabond și escroc, lucrând uneori ca spion al guvernului turc.[17] Vizitează des insula dunăreană și o necăjește pe Noémi, pe care o numește „logodnica” lui.[17] Este trimis de Tímár în Brazilia ca agent comercial, dar fraudează compania[35] și este condamnat la 15 ani de galere.[22] Evadează și se întoarce în Ungaria pentru a se răfui cu Tímár.[36]
  • János Fabula - cârmaciul corabiei „Sfânta Barbara”, apoi supraveghetor al corăbiilor lui Tímár.[37] Plănuiește ulterior să se căsătorească cu Athalie.[37]
  • Almira și Nárcissza - un câine de Newfoundland și o pisică albă, animalele de companie ale locuitorilor de pe „insula nimănui”[38]

Scrierea romanuluiModificare

Surse de inspirațieModificare

 
Insula Ada Kaleh, posibila sursă de inspirație a „insulei nimănui”.

Romanul Omul de aur este inspirat, la fel ca și alte scrieri ale lui Jókai, din întâmplări cunoscute sau auzite de scriitor.[24] Naratorul romanului afirmă în final că a participat, pe când era un copil care abia învăța să citească, la funeraliile unui domn bogat despre care s-a zis mai târziu că nu a murit, ci că s-ar fi ascuns pe undeva.[24] Încercarea de asasinat a unei doamne frumoase de către doamna ei de companie a produs vâlvă în oraș și a rămas vie în memoria naratorului: el a observat-o apoi pe doamna nespus de frumoasă stând în fiecare duminică în balconul bisericii și a asistat, de asemenea, la transportarea într-o căruță deschisă a femeii condamnate la moarte către locul de execuție, unde a fost anunțată că regele i-a comutat pedeapsa.[24]

Jókai s-a născut în orașul dunărean Komárom, care era în anii 1820 un oraș comercial înfloritor,[39][40] unde trăiau atunci numeroși negustori greci și armeni.[16] Provenea dintr-o familie cu descendență aristocratică: tatăl scriitorului abandonase stilul de viață al moșierilor și începuse o carieră de avocat, dedicându-și însă timpul liber practicării unor activități artistice.[41][42] Crescut de mama sa, care era o femeie energică, micul Mór a cunoscut negustori de cereale, meșteșugari (în principal dulgheri și constructori de ambarcațiuni) și militari ai garnizoanei din localitate, pe care îi va introduce ulterior în scrierile sale,[40][43][44] și a aflat cu acel prilej de tranzacții comerciale riscante, de exproprieri de terenuri în folosul armatei și de falimente spectaculoase, subiecte comune de conversație într-un oraș comercial.[16] Scriitorul a fost apoi un participant activ la viața socială a elitei budapestane în anii 1870.[45]

O parte din întâmplările relatate în Omul de aur au loc în orașul natal al scriitorului, Komárom, care a fost folosit ca loc de desfășurare a acțiunii și în alte opere literare ale lui Jókai (Az elátkozott család, Politikai divatok, A tengerszemű hölgy și A mi lengyelünk).[46] Ideea de bază a romanului ar fi provenit, potrivit lui Jókai, de la sora bunicii sale materne, văduva lui Lajos Szücs, care, în timpul unei călătorii cu vaporul pe lacul Balaton, i-a relatat o poveste reală de viață despre o tânără văduvă care s-a recăsătorit cu un ofițer pe care-l iubise mai demult.[3][47][48]

Existența pe Dunăre a unei „insule a nimănui” care nu aparținea în anii 1860 în mod oficial nici Ungariei și nici Turciei a fost evidențiată de naturalistul maghiar Imre Frivaldszky.[44][49] Această insulă se numea Ada Kaleh și era situată în apropiere de defileul acvatic de la Porțile de Fier, fiind trecută pe hărțile contemporane sub numele de Orșova Nouă (în maghiară Új-Orsova).[50] Ea constituie în opinia criticilor unul dintre modelele care au stat la baza imaginării „insulei nimănui”.[44][50] Unele aspecte privitoare la istoria turcilor (tulburările politico-militare din Imperiul Otoman în cea de-a doua jumătate a anilor 1820) și la obiceiurile musulmane au fost extrase din scrierile Geschichte des Osmanischen Reichs a istoricului francez Baptistin Poujoulat și Osmanografia (1788-1789) a istoricului maghiar Sámuel Decsy.[51][52]

 
Bancherul aromân Gheorghe Sina.

Reprezentarea realistă și natura pesimistă a romanului s-ar datora probabil dezamăgirii politice trăite de Jókai în acei ani.[53] Personajul Noémi ar fi fost inspirat potrivit mai multor biografi – inclusiv Sándor Bródy și Kálmán Mikszáth – de Ottilia Lukanics, una dintre iubitele scriitorului maghiar de la începutul anilor 1870.[54][55] Povestea lui Ali Ciorbadji este posibil să fie inspirată de cea a bancherului aromân Gheorghe Sina, originar din Grecia, despre care unele surse afirmă că Poarta Otomană ar fi cerut guvernului habsburgic extrădarea lui în Turcia.[56] Deși credibilitatea poveștii este discutabilă, Jókai s-ar fi inspirat din această legendă în crearea personajului său.[56]

În rândul cercetătorilor operei lui Jókai este larg răspândită teoria că personajul Mihály Tímár ar fi inspirat de un celebru și foarte bogat comerciant sârb de cereale din Komárom, János Domonkos (1768-1833).[49] Modelul personajului a fost descris într-un capitol separat al lucrării Jókay-nemzetség a lui Károly Eötvös: „Numele omului de aur nu era Mihály Tímár, ci János Domonkos. Negustor de cereale și armator, el deținea case, terenuri și depozite mari la Komárom. Activele sale au fost estimate la ordinul a câtorva milioane. […]”[57] Cel mai probabil, doar unele trăsături - trăsături comune unor oameni de afaceri de succes - ale personajului real au fost împrumutate de scriitor de la el.[57] Fratele „omului de aur”, Sándor, avea patru fiice frumoase, iar cea mai tânără dintre ele, Terézia, a fost reprezentată de Jókai, potrivit lui Eötvös, în personajul Erzsiké din romanul A tengerszemű hölgy (1890).[49][57]

Cercetările efectuate de László László au determinat identificarea lui Timár cu antreprenorul Ferenc László (1769–1840), armator originar din Komárom care deținea companii de transport maritim în întreaga țară, chiar și în statele vecine:[58] „Corăbiile lui Ferenc László călătoreau în special pe Tisa și pe Dunăre. Ele transportau în general cereale, sare, zahăr, tutun și materiale de război. Partenerul său loial a fost nobilul János Domonkos până la moartea lui în 1834. Scrisorile scrise între ei conțin, de asemenea, o mulțime de date interesante. […] În general, ei au fost norocoși în afaceri, devenind proverbială expresia că au mâini de aur… […]”[59] Succesul în afaceri și generozitatea lor au fost cunoscute, ambii primind din partea împăratului Ferdinand I documente imperiale de înnobilare.[59][60] Ambele versiuni pot fi posibile, Jókai putând fi inspirat atât de János Domonkos, cât și de Ferenc László în crearea personajului Timár.[59]

Dacă personajul principal poate fi asemănat din punct de vedere al activității economice desfășurate și al averii sale cu unii dintre comercianții bogați ai epocii, trăsăturile morale ale sale par să fie cele ale scriitorului.[7][61] Umanitatea lui Timár, ezitările sale între bogăție și cinste, zbuciumul său interior în viața conjugală sunt caracteristice și lui Jókai.[7][61] Personajul oscilează, ca și autorul său, între două lumi: o lume a banului și o lume a spiritului, având o existență marcată de ezitări.[14]

Conacul lui Tímár de pe malul lacului Balaton unde are loc vizita intempestivă a lui Tódor Krisztyán a fost inspirat în opinia lui Károly Eötvös de casa lui Kassich, o clădire cu două etaje aflată pe drumul care duce la Balatonarács; acolo nu locuia nimeni în timpul iernii, în timp ce în timpul verii veneau puține persoane.[62] Istoricul literar Balázs Vargha a afirmat însă în 1963 că vila de vacanță descrisă în romanul Omul de aur are multe asemănări cu propria casă a lui Jókai de la Balatonfüred.[62] Potrivit amintirilor lui Jolán Jókai, nepoata scriitorului, publicate în cartea Jókai Mór és Laborfalvi Róza (Budapesta, 1927, pp. 276–277), întâmplările descrise în Omul de aur au la bază experiența personală a lui Jókai: scriitorul a încercat să traverseze cu sania lacul înghețat Balaton în iarna anului 1870/1871, dorind să meargă împreună cu cumnatul său, dr. István Huray, de la Siófok la Balatonfüred, dar odată ajunși la mijlocul lacului cei doi călători au văzut cum gheața începe să crape și, înspăimântați, au fost nevoiți să se întoarcă la Siófok.[63]

PublicareModificare

 
Litografie a lui Jókai realizată în 1860 de pictorul austriac Josef Marastoni.
 
Pagină de manuscris a capitolului „Sfânta Barbara” și călătorii ei.

Figura lui Jókai este conturată din scrierile sale autobiografice și din mărturiile contemporanilor săi.[64] Scriitorul maghiar avea o putere de muncă ieșită din comun: începea să lucreze în zorii zilei și scria fără întrerupere până la ora 10, finalizând în acest timp o nuvelă sau capitolul unui roman.[65] Multe romane apăreau, pe măsură ce erau scrise, ca foiletoane în revistele epocii, apoi erau publicate integral în volum.[66] Rapiditatea activității creative se datora imaginației bogate, elanurilor patetice și ambiției scriitorului.[66]

Mór Jókai a descris procesul de formare a romanului în câteva notițe de mână păstrate la Biblioteca Națională Széchényi.[67][68] Potrivit acestor notițe, scriitorul ar fi lucrat la romanul Omul de aur între anii 1870 și 1872.[67] Publiciștii Károly Eötvös și Kálmán Mikszáth au susținut că romanul ar fi fost scris pe parcursul a câtorva luni la reședința lui Jókai de la Balatonfüred.[7][69] Începând din 1857 Jókai a venit deseori în vacanță în orașul de pe malul lacului Balaton și a locuit acolo în timpul verii, mai ales după ce soția lui s-a îmbolnăvit.[69][70] În 1867 scriitorul a cumpărat un teren la Balatonfüred, pe care a construit până în anul 1870 o casă de vacanță, care a rămas în proprietatea sa timp de aproximativ 20 de ani și a fost transformată în 1954 într-un muzeu memorial Jókai.[69] Potrivit lui Mikszáth, scrierea romanului ar fi fost finalizată într-o perioadă record de opt săptămâni.[69][71] Autorul s-ar fi grăbit pentru că trebuia să-și plătească niște datorii acumulate în urma alegerilor parlamentare din 1869.[69]

Romanul Omul de aur a fost publicat pentru prima dată sub formă de foileton în cotidianul A Hon (Patria) din Pesta, în 121 de numere tipărite în perioada 1 ianuarie - 22 septembrie 1872.[72] El a fost editat în același an, 1872, de editura Athenaeum din Pesta în cinci volume.[73] La sfârșitul anului 1871 Jókai a semnat un contract pentru realizarea unei traduceri în limba germană:[74]

„[...] Publicului german îi va plăcea mai mult decât alte romane, pentru că romanul este intens și fără politică. Aici, la Pesta, Pester Lloyd publică în limba germană și îmi oferă 400 de forinți pentru a-mi da acordul.[74]
—Scrisoarea lui Jókai către Károly Kertbeny, 30 decembrie 1871; manuscris aflat în Biblioteca Națională Széchényi

În jurul anului 1894 Sándor Bródy a publicat, cu permisiunea autorului. o versiune pentru tineret a romanului, intitulată A rózsák szigete (în română Insula Trandafirilor).[75] Bródy a descris viața locuitorilor de pe „Insula nimănui” și a ignorat complet tema dragostei.[75] Această variantă a fost publicată în două ediții (1894 și 1910) și a fost tradusă în limba germană de Ludwig Wechsler; traducerea a fost publicată sub titlul Die Roseninsel. Eine Robinsonade in der Donau de editura Hermann Hillger din Berlin în două ediții (1905 și 1908).[75][76]

Popularitatea saModificare

Omul de aur este cea mai citită scriere a lui Mór Jókai, având o popularitate mare în rândul cititorilor de la începuturile publicării sale și până în prezent.[6][7] Autorul însuși menționează în postfața ediției finale a romanului, publicată în 1896 de Nemzeti Kiadás, că „acesta este cel mai răspândit” în rândul cititorilor.[10]

Tirajul primei ediții a romanului Omul de aur nu se cunoaște.[77] Numărul de exemplare publicate în deceniile ulterioare au oferit totuși informații care să contribuie la determinarea popularității scrierii.[77] În perioada 1954-1962, de exemplu, au apărut în diverse ediții aproape 300.000 de exemplare ale cărții.[77]

Potrivit sondajului public A Nagy Könyv efectuat în anul 2005 de Televiziunea Maghiară, romanul lui Jókai s-a plasat pe locul 5 în topul celor mai populare romane publicate în Ungaria și pe locul 4 în topul celor mai populare romane maghiare.

Analiză literarăModificare

Periodizarea creației jókaieneModificare

Criticii literari maghiari împart activitatea literară a lui Jókai în trei perioade distincte:[78]

  • etapa tinereții (1843-1860) - operele literare scrise în această perioadă vădesc o influență a romantismului francez (în special a scriitorilor Victor Hugo și Eugène Sue) și a lirismului exaltat al lui Petőfi.[78][79] Cuprinde lucrările scrise înainte de Revoluția Maghiară din 1848 și în anii absolutismului austriac până la începuturile perioadei de destindere politică, printre care Insula Nepean (1845),[78] Epoca de aur a Transilvaniei (1852), Un nabab maghiar (1853) sau Kárpáthy Zoltán (1854).[80]
  • etapa maturității (1861-1875) - Jókai se îndepărtează de romantism și începe să se apropie de realism, descriind într-un mod mai matur trecutul istoric (în Fiii omului cu inima de piatră sau Eppur si muove) și dezvoltarea industrială a Ungariei (în Diamantele negre, Romanul veacului viitor sau Omul de aur).[81] Apar aici descrieri mai veridice ale mediului social burghez.[82]
  • etapa declinului (după 1875) - sunt publicate numeroase romane istorice în care Jókai nu mai este însuflețit de vechiul avânt patriotic.[83] Scriitorul se implică tot mai mult în activitatea politică și devine tot mai atașat de casa imperială habsburgică, pierzând o parte a popularității sale.[84] Cărțile publicate în această perioadă sunt din ce în ce mai slabe, cu întâmplări istorice reconstituite strident și cu personaje schematice.[83]

Tema romanuluiModificare

Tema principală a romanului Omul de aur o constituie conflictul moral între lumea banului care subjugă omul, corupându-i noblețea morală, și lumea utopică organizată după principiile expuse de Jean Jacques Rousseau.[85] Autorul prezintă antitetic cele două tipuri de societate: astfel societatea capitalistă orientată către profit promovează concurența, corupe sufletul omului și-i distruge fericirea, în timp ce societatea de tip falanster de pe „insula nimănui” care a eliminat banul (sub influența gândirii socialiștilor utopici) promovează munca cinstită și cooperarea și conservă fericirea,[85] amintind de rânduielile caracteristice comunei primitive.[6] Primul tip de societate este constituit din majoritatea personajelor romanului care luptă să-și mențină și să-și sporească averea (pașa Ali Ciorbadji, familia speculantului Brazovics, ofițerul Kacsuka sau Tódor Krisztyán), în timp ce societatea utopică de pe „insula nimănui” este formată inițial din doar doi membri: Teréza Bellováry și fiica ei, Noémi.[85]

Acțiunea romanului are loc în anii 1820-1840, care poartă în Ungaria numele de „Epoca reformelor”.[86] În această perioadă s-a produs, sub influența ideilor liberale, tranziția de la vechea orânduire feudală către capitalism:[14] au fost puse bazele industriei și comerțului din Ungaria, au apărut primele ziare în limba maghiară și au fost înființate primele instituții culturale ale Ungariei (Academia Maghiară de Științe, Teatrul Național din Budapesta, societatea literară Kisfaludy ș.a.).[86] Cu toate acestea, Omul de aur este lipsit, în opinia istoricului literar Ferenc Zsigmond, de fiorul patriotic maghiar ce caracteriza majoritatea romanelor publicate în perioada 1855-1875, deoarece acțiunea sa depășește spațiul național și pătrunde în spațiul universal.[87]

Ascensiunea socială a lui Tímár are loc în contextul dezvoltării politico-economice a Ungariei: personajul se implică în mai multe ramuri economice și își multiplică averea.[88] Pe măsură creșterii averii și a rangului social, personajul conștientizează treptat că bogăția îl face să fie nefericit, transformându-l dintr-un om de acțiune, capabil să ia hotărâri rapide și îndrăznețe, într-un om chinuit de îndoieli și de remușcări, deoarece înțelege că înșelătoria stă la baza oricărei averi.[61] Eroul romantic tipic tinde să devină astfel un personaj realist modern.[61] Viața lui Tímár devine duală: jumătate de an este un afacerist necruțător, care este nevoit să suporte răceala unei soții care nu-l iubește, iar cealaltă jumătate din an o petrece muncind din greu pe „insula nimănui”, unde este însă iubit.[88]

Mihály Tímár, personajul principal, nu este animat de căutarea unui adevăr fantezist și nici nu se luptă cu himere.[7] El năzuiește către pace, către împăcarea cu lumea și cu sine-însuși, fiind caracterizat prin conflictul moral între binele și răul care-i împart conștiința.[7] Săvârșirea unei fapte rele (însușirea unei comori care nu-i aparținea) îi zdruncină echilibrul moral, iar niciuna dintre măsurile ulterioare (restituirea averii către adevăratul beneficiar prin căsătorie, activitățile economice utile pe plan social sau acțiunile filantropice) nu reușesc să compenseze pierderea liniștii sufletești și să-i refacă echilibrul moral.[7][89] Personajul este prins între lumea banului care corupe noblețea morală și lumea ideală creată pe „insula nimănui” și crede la un moment dat că nu va putea scăpa de această dilemă morală decât prin moarte, dar reușește, printr-un complex de împrejurări favorabil, să rămână definitiv în lumea ideală.[90]

Romanul realizează astfel o critică la adresa societății capitaliste și o idealizare a unei societăți utopice neatinsă de puterea corupătoare a banului.[6][85] Aversiunea sa față de capitalism provine din atitudinea sa umanistă și nu se datorează însușirii ideologiei comuniste.[6] Există în roman mai multe pasaje critice la adresa societății capitaliste, precum cel care descrie viața grea a minerilor:[6]

Sintagma de „om de aur” atribuită lui Mihály Tímár are mai multe semnificații.[92] Personajul este un „om total”, cu două laturi distinctive: una pragmatică (cea de patriot maghiar care luptă pentru dezvoltarea țării sale) și una artistică (obsesia romantică față de frumusețea naturii și de istoria locurilor).[19] În urma unei experiențe revelatoare Tímár renunță la renume și avere pentru a trăi alături de frumoasa Noémi în mijlocul naturii pașnice de pe „insula nimănui”,[23][90] unde cei doi pun bazele unui falanster[15] și reconstituie stilul de viață al primilor oameni.[93] Personajul își însușește un așa-numit spirit Biedermayer de inspirație romantică,[23] care promova valori umane precum „bucuria de a trăi în acord cu principiile vieții creștine, apologia familiei și a spiritului familial, împăcarea cu existența așa cum ni se oferă ea, împlinirea datoriei ca realizare etică supremă”,[94] și, în ultimul capitol, își descrie destinul astfel: „A fost odată un om care a părăsit lumea în care era admirat și și-a făurit o altă lume în care este iubit”.[23][95]

Romanul lui Jókai se încheie cu viziunea unei vieți fericite în acest paradis terestru, spre deosebire de romanul modern care cultivă adesea imaginea istoriei nemiloase (Mario Vargas Llosa prezintă sfârșitul unui asemenea falanster în Războiul sfârșitului lumii).[96]

Romantismul opereiModificare

Romanul lui Jókai se încadrează în romantismul literar, autorul cultivând imaginația și fantezia creatoare în dauna reflecției, descriind contemplativ natura, prezentând întâmplări eroice din trecut și construind personaje idealizate precum Mihály Tímár.[97] Spre exemplu, călătoria corabiei „Sfânta Barbara” devine un prilej de prezentare a istoriei locurilor, în paralel cu descrierea naturii feerice de lângă Porțile de Fier: „totul pare o bibliotecă pietrificată; numele stâncilor sunt ca înscrisurile de pe cotoarele unor cărți și cel care știe să le deschidă, poate citi romane întregi”.[97][98] Descrierea amplă a naturii sălbatice din porțiunea de început a romanului are o forță narativă superioară și determină personajele să abandoneze contemplația în favoarea acțiunii, atitudine tipică mai degrabă curentului protoromantic Sturm und Drang.[88]

Personajele romanului sunt personalități romantice excepționale care întrupează virtuți sau vicii.[38][99] Unele dintre ele au un statut dihotomic, fiind caracterizate printr-o ambivalență aparență − esență.[92] Astfel, mai multe personaje jókaiene par să ascundă o taină și să fie alte persoane decât par.[92] Comerciantul grec Euthym Trikalisz este, de fapt, pașa turc Ali Ciorbadji, mama Teréza este văduva unui funcționar bogat, Tódor Krisztyán este o cunoștință apropiată a Terézei, dar și un șantajist al acesteia, activând în același timp ca spion turc sau austriac.[92] Înfățișarea idealismului și a josniciei are scopul de a oferi modele exemplare pe care cititorii trebuie să le urmeze sau să le evite.[99]

Autorul idealizează traiul fericit în mijlocul naturii, prefațat de reveriile nocturne ale personajelor sub supravegherea elementelor cosmice precum așteptarea iubitului de către Noémi pe stânca luminată de lună sau rătăcirea în plină noapte a lui Tímár pe malul Dunării.[100] „Insula nimănui” devine un loc în care viața decurge într-un mod ideal, un refugiu în care fiecare om visează să ajungă.[85][101][102]

Ca și în alte scrieri romantice, natura descrisă de Jókai cu „o sensibilitate sofisticată” în Omul de aur este vie și dinamică, nu este mecanizată și nu s-a transformat în fundalul unei existențe urbane meschine.[103] Este vorba în opinia istoricului literar János Barta de o natură personificată care constituie „un simbol al unor forțe uriașe, vii și supraomenești, un depozit inepuizabil al mai multor tipuri de frumusețe”.[103]

Omul de aur a fost romanul preferat al lui Mór Jókai, după cum a afirmat chiar autorul: „Trebuie să mărturisesc că acesta e pentru mine romanul meu cel mai drag”.[45][49][61][104] Motivul acestei preferințe nu îl constituie numai sfârșitul fericit al poveștii prin depășirea obstacolelor aflate în calea fericirii, ci mai ales promovarea unui comportament cinstit și al existenței pașnice în mijlocul naturii.[105]

Stil literarModificare

Omul de aur a fost perceput de unii critici literari ca un roman autobiografic care prezintă o întâmplare petrecută autorului sau despre care acesta ar fi auzit.[7] Naratorul lasă impresia că este omniscient, părând în anumite momente că este el-însuși un personaj ascuns care asistă la evenimente și care dialoghează uneori cu propriile personaje.[92] Începând cu capitolul „Mina de aur”, povestea este relatată inconsecvent la persoana întâi pentru ca în final naratorul să se întâlnească cu propriul personaj[92] care să-i spună: „Ei, bine, atunci ghicește povestea vieții mele”.[95]

Aprecieri criticeModificare

Toate scrierile lui Jókai sunt impregnate de un puternic filon romantic.[78] Cu toate acestea, Jókai s-a considerat întotdeauna un scriitor realist și a simțit realismul în modul său propriu de a observa și exprima doar ceea ce este interesant și frumos în viață.[103] Criticii literari din cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea sau din perioada contemporană au evidențiat că, în ciuda eforturilor făcute, Jókai nu a reușit totuși să devină un scriitor realist.[78] Astfel, creația literară a lui Jókai (inclusiv romanul Omul de aur) conține atât trăsături romantice, cât și realiste.[106] Unii cercetători mai noi precum Miklós Nagy și József Szauder consideră că opera marelui scriitor maghiar este în general un „amestec de romantism și realism”.[107]

Autorul și-a alcătuit opera, îmbinând propria sa experiență cu cercetarea materialelor vechi (procese verbale, articole de presă, studii istorice, memorii ale celor implicați) și s-a manifestat astfel ca un observator atent al realității.[107] Spre deosebire însă de contemporanii săi realiști (Charles Dickens, Gustave Flaubert sau Lev Tolstoi), Jókai a prezentat întâmplările reale dintr-o perspectivă romantică, fiind motivat de aspirația sa către o societate mai corectă și mai echitabilă.[107]

Aspectul romantic al scrieriiModificare

 
Jurnalistul germano-maghiar Adolf Dux, autorul uneia dintre primele recenzii ale romanului.

Presa contemporană a publicat doar trei recenzii critice mai extinse ale romanului Omul de aur. Revista budapestană Athenaeum a publicat la 23 ianuarie 1873 o critică anonimă, scrisă probabil de redactorul-șef Zsolt Beöthy.[108] Criticul literar Adolf Dux a redactat o recenzie publicată pe 25 ianuarie 1872 în ziarul budapestan de limba germană Ungarischer Lloyd.[109] Farkas Szőcs a publicat o recenzie critică a romanului în ediția din 6 februarie 1873 a revistei Erdély din Târgu Mureș.[110][111]

Criticii literari maghiari au considerat Omul de aur un roman autobiografic, un roman naiv cu tentă socială sau chiar un basm.[88][112] Povestea nu este sofisticată, ci un simplu act magic și în același timp un act moralizator.[88] István Sőtér, unul dintre exegeții operei jókaiene, scria următoarele despre întâmplările prezentate în acest roman: „Nu realitatea va fi transformată în ficțiune, ci ficțiunea îmbracă forma umană”.[113] Alți cercetători precum Miklós Nagy identifică în roman scheme din povestirile populare: eroul principal trebuie să depășească mai multe obstacole aflate în cale pentru a izbândi și a-și găsi fericirea.[114]

Prozatorul Jónás Dénes a evidențiat o serie de asemănări între romanele Omul de aur al lui Mór Jókai și Geniu pustiu al lui Mihai Eminescu, scrise ambele în aceeași perioadă, afirmând că cele două scrieri sunt „opere complexe, prin sinteza specifică pe care o realizează între paradigma romantică occidentală și o mentalitate literară determinată și de factori extraliterari specifici, (...) două romane ilustrând același model al romantismului central-european, spațiu care este, cel puțin pentru momentul la care ne referim, o insulă a nimănui, unde «viața-i vis», adică refugiu în vis”.[115]

Popularitatea scrierilor lui Jókai s-ar datora, potrivit profesorului György Kristóf, mai multor condiții: relatarea unor povești care stârnesc interesul cititorilor, inducerea de către autor a senzației că întâmplările relatate au avut loc sau ar fi putut avea loc în realitate, talentul scriitorului de a crea imagini vii și plastice, narațiunea vioaie și captivantă și umorul savuros.[116]

ReproșuriModificare

În ciuda succesului public, scrierile lui Jókai, inclusiv Omul de aur, au fost atacate cu înverșunare de unii critici literari maghiari care i-au reproșat autorului că a falsificat și idealizat trecutul istoric prin prezentarea unor întâmplări fanteziste și lipsite de realism și prin crearea unor personaje neverosimile.[19][117][118] Jókai a fost acuzat că nu simte pulsul vieții adevărate și că nu are simțul realității.[119] Profesorul universitar clujean György Kristóf consideră că acuzațiile criticilor sunt parțial corecte,[120] afirmând că Jókai credea cu o oarecare naivitate în biruința frumosului și a binelui și propovăduia cu entuziasm aceste idei etice.[121]

La fel ca și scrierile altor autori romantici europeni (Victor Hugo, Alexandre Dumas, Eugène Sue), Omul de aur a fost criticat pentru idealismul naiv al poveștii, pentru viziunea maniheistă a caracterului uman (personajele acestui roman, cu excepția lui Tímár, sunt întrupări fie ale Binelui, fie ale Răului), pentru schematismul personajelor, pentru cultivarea forțată a coincidențelor și pentru caracterul moralizator.[122]

TraduceriModificare

 
Coperta primei traduceri în limba română, publicată în 1959.

Romanul Omul de aur a fost tradus în mai multe limbi străine:[6][123]

  • germană („Der Goldmensch”, Pester Lloyd, Pesta, 1 iulie - 31 decembrie 1872; traducere de Károly Kertbeny, reeditată în 1873, 1880, 1882 și 1890 de editura Otto Janke din Berlin și în 1874 de Reclam-Verlag din Leipzig; alte traduceri au fost realizate de dr. Franz Werner-Schmidt, Alexander Sacher-Masoch și Heinrich Weissling),[5][6][124][125]
  • daneză („Et Guldmenneske”, Immanuel Rée, Copenhaga, 1874; traducere de Axel Damkier),[5][124][126][127]
  • poloneză („W czepku się urodzil”, Wiek, Varșovia, 1875; traducere de Aleksandra Callier, reeditată sub titlul „Zloty czlowiek” în 1876 și 1879 de editura Gubrynowicz i Schmidt din Liov, în 1907 de Wilhelm Zuckerkandl din Złoczów și în 1927 de editura Stanisław Cukrowski din Varșovia; o traducere parțială a fost publicată în 1892 sub titlul Atalia la Varșovia; o altă traducere a fost realizată de Camilla Mondral și publicată în 1953 sub titlul „Zloty czlowiek” de către editura Czytelnik din Varșovia, cu o prefață scrisă de Tibor Csorba),[5][124][126]
  • cehă („Zlatý Muž”, Otto Janke, Praga, 1875-1876; traducere de František Brábek; reeditată în 1878, 1882, 1903 și 1927),[124][126]
  • suedeză („En lyckans guldgosse”, Albert Bonniers Förlag, Stockholm, 1877; traducere de Karl Hemgren; o altă traducere a fost realizată de Sara Arvidsson și publicată în 1985 sub titlul „Guld värd” de editura Bra Böcker din Höganäs),[5][124][126][128]
  • franceză („Scènes de la vie hongroise”, col. Nouvelle Bibliothèque Populaire à 10 cent, nr. 59, Henri Gautier, Paris, [1877]; conține traducerea a două capitole din roman: „Le fléau” și „Le chat blanc”, plus un studiu asupra vieții și operei lui Jókai realizat de Ch. Simond),[129][130]
  • italiană („L’uomo d’oro”, E. Mohovich, Fiume, 1882; traducere de Ernesto (Ernő) Brelich),[124][130][131]
  • rusă („Zolotoi celovek”, Sankt Petersburg, 1882; traducere din germană),[130]
  • engleză („Modern Midas”, R. Worthington, New York, 1884; traducere din germană de Laura Curtis Bullard și Emma Herzog, reeditată în 1885 și 1886; o altă traducere a fost realizată de Agnes Hegan Kennard și publicată în 1888 sub titlul „Timar’s Two Worlds” de William Blackwood and Sons din Edinburgh–Londra, apoi reeditată în 1894, 1905 și 1963; ultima traducere menționată a fost revizuită de Elisabeth West și publicată sub titlul „The Man with the Golden Touch” de editura Corvina Press din Budapesta, cu o prefață scrisă de Kálmán Ruttkay),[6][8][124][130]
  • ruteană („Zolotyj czolowik”, Liov, 1884),[124][130][131]
  • armeană (1884; traducere de János Csiky),[124][130][131]
  • estonă („Kulda väärt mees”, Virulase toimetus, Tallin, 1886; traducere de Eduard Vilde, reeditată în 1926),[130]
  • sârbă („Zlatan Csovek”, Belgrad, 1890; traducere de Jovanovi; o altă traducere a fost realizată de Stefan Josifovič și publicată în 1955 sub titlul „Zlatan čovek” de Izdavačko Preduzeče „Bratstvo-Jedinstvo” din Novi Sad),[124][131][132]
  • letonă („Selta zilweks”, Deenas Lapa, Riga, 1896),[2]
  • română („Pisica albă”, București, 1904),[2]
  • spaniolă („Un hombre de oro”, Biblioteca de „La Nación”, Buenos Aires, 1908),[2]
  • turcă („Altın adam”, Millî Eğitim Basımevi, Ankara, 1947; traducere de F. Zahir Törümküney, cu o prefață scrisă de Tibor Halasi-Kun),[2]
  • bulgară („Zlatniijat Ciovek”, Narodna kultura, Sofia, 1955; traducere de Lazar Uvekov),[2]
  • slovacă („Zlatý človek”, Slovenské Vydavatel’stvo Krásnej Literatúry, Bratislava, 1955; traducere de Anton Plevka, cu postfață de Andor Sas),[2]
  • slovenă („Zlati človek”, Pomurska založba, Murska Sobota, 1964; traducere de Štefan Sedonja; reeditată în 1975 și 1988 de editura Cankarjeva založba din Ljubljana)[2] și
  • chineză („金人 / Jin ren”, Ren min wen xue chu ban she, Beijing, 1981; traducere din germană de Ke Qing yi).[133]

Mai multe traduceri au fost publicate în timpul vieții autorului.[45] Jókai scria într-o postfață a romanului că știa de apariția deja a unei a doua ediții în limba engleză.[45] Unele traduceri au fost reeditate sau revizuite.

Traduceri în limba românăModificare

Prima încercare de traducere a romanului în limba română datează din anul 1904; în acel an, primele patru capitole ale romanului au fost publicate anonim în foileton sub titlul Pisica albă, în nouă numere (nr. 116-126 din perioada 29 aprilie - 9 mai 1904) ale ziarului Epoca din București.[2][11][134] Traducerea a fost prezentată ca o poveste de sine stătătoare, fără a se face referire la faptul că face parte dintr-un roman.[2]

Prima traducere integrală a fost realizată de Sever Noran și publicată sub titlul Omul de aur într-un volum de 637 de pagini tipărit în anul 1959 de Editura Tineretului din București.[2][11][134] Ea a fost republicată, cu o prefață scrisă de Nicolae Balotă, în două ediții de câte două volume apărute în 1965 (de Editura pentru literatură din București) și 1972 (de Editura Minerva din București) în cadrul colecției Biblioteca pentru toți (nr. 302-303)[135][136] și apoi reeditată de mai multe ori.

Într-o recenzie publicată în iunie 1959 în revista clujeană Steaua profesorul universitar de drept roman Géza Kiss considera că traducerea lui Sever Noran este „corectă” și „merită o apreciere favorabilă”, dar constata existența unor „mici inexactități”[6] mai ales în explicarea unor termeni latinești în notele de subsol: „lucrum cessans” nu este „lucru cedat, încredințat”, ci pierderea în urma unei pagube, Tripartitum nu este o cronică istorică, ci o sursă principală a dreptului feudal maghiar, „majoresco” nu înseamnă moștenitor, ci primul născut, Amorum liber și Ars amandi sunt două opere diferite ale poetului latin Ovidiu, iar „skepsis” nu înseamnă minte, ci se referă la scepticism.[137]

AdaptăriModificare

 
Szeréna Fáy, interpretând rolul Timéii în adaptarea teatrală a romanului. Teatrul Național din Budapesta, 3 decembrie 1884.

Prima dramatizare a romanului a fost realizată de însuși Jókai și pusă în scenă în anul 1884.[2] Alte persoane au scris apoi variante teatrale care erau inspirate într-o măsură mai mare sau mai mică din acest roman.[2] Versiunea dramatizată a romanului s-a jucat 20 de ani la rând,[7] fiind susținute 100 de reprezentații până în anul 1900.[138]

Romanul Omul de aur a fost ecranizat de patru ori în trei lungmetraje (unul dintre ele fiind mut) și un film de televiziune, purtând toate titlul original Az aranyember. Prima ecranizare a fost un film mut produs în 1918 de Corvin Film, regizat de Alexander Korda și lansat în Ungaria la 20 ianuarie 1919; rolurile principale erau interpretate de Oszkár Beregi (Mihály Tímár), Gábor Rajnay (Tódor Kristyán), Margit Makay (Tímea), Ica Lenkeffy (Noémi), Lili Berky (Athalia), Gyula Szőreghy (Ali Csorbadzsi), Szeréna Fáy (mama Teréza), Jenő Horváth (Athanáz Brazovics) și Gusztáv Vándory (cpt. Kadisa).[139][140] Unele secvențe au fost filmate în aer liber chiar în locurile în care se petrece acțiunea cărții, inclusiv pe insula Ada Kaleh.[141] O lungă perioadă s-a considerat că acest film este pierdut, dar la începutul anilor 1980 a fost descoperită o nitrocopie cu durată scurtată de 83 de minute în Arhivele Federale Germane de la Koblenz.[141] Această copie cu intertitluri în limba germană — singurul film turnat de Alexander Korda în Ungaria care s-a păstrat — a ajuns în 1981 în Ungaria în urma unui schimb și a fost restaurată și digitalizată cu sprijinul Institutului Lumière în cadrul Programului MEDIA al Uniunii Europene.[141]

O nouă versiune a fost realizată de regizorul Béla Gaál și a avut premiera la 18 decembrie 1936; acest film are o durată de 97 de minute. Rolurile principale sunt interpretate de Ferenc Kiss (Mihály Timar), Gyula Csortos (Brazovich), Mária Mezei (Athália), Attila Petheő (Ali Csorbadzsi), Márta Kormos (Tímea), Mária Egry (Noémi), Tivadar Uray (Todor Krisztyán), Lajos Básti (cpt. Kadisa).[142]

Cea mai cunoscută ecranizare este cea realizată de Viktor Gertler; filmul are o durată de 107 minute și a fost lansat la 13 decembrie 1962.[143] Rolurile principale erau interpretate de unii dintre cei mai celebri actori maghiari ai vremii: András Csorba (Mihály Tímár), Ilona Béres (Tímea), Ernő Szabó (Ali Csorbadzsi), Marianne Krencsey (Athalie), Zoltán Greguss (Athanáz Brazovics), Hilda Gobbi (doamna Brazovics), Frigyes Bárány (Imre Kacsuka), Ildikó Pécsi (Noémi), Juci Komlós (mama Teréza), Zoltán Latinovits (Tódor Kristyán) și Károly Kovács (ministrul).[139] András Csorba era actor la Teatrul Secuiesc din Târgu Mureș (precursorul Teatrului Național din Târgu Mureș) și profesor la Institutul de Teatru „Szentgyörgyi István” din Târgu-Mureș și nu mai jucase până atunci într-un film maghiar, în timp ce Ilona Béres (interpreta Tímeei) era încă studentă la Academia de Teatru și Film din Budapesta.[144] Omul de aur a fost primul film maghiar turnat pentru ecran lat (prin procedeul cinemascop), fiind folosite camere de filmat Agascope împrumutate din Suedia.[143][144] În ciuda faptului că unele scene din roman au trebuit să fie abandonate, această ecranizare respectă cu fidelitate ideea principală a scrierii originare.[143]

Ultima ecranizare a fost un film de televiziune regizat de Péter Gárdos și prezentat în 2005.

Scenaristul Cs. Tibor Horváth și ilustratorul Pál Korcsmáros au realizat un serial de benzi desenate cu un total de 227 de imagini pe 44 pagini care a fost publicat în perioada 4 februarie - 3 iunie 1962 în 18 numere (nr. 5-22/1962) ale revistei Füles.[145][146]

NoteModificare

  1. ^ a b hu „Jókai Mór - Az arany ember”. Sulinet Digitális Tudásbázis. Accesat în . 
  2. ^ a b c d e f g h i j k l m n hu Jókai Mór, Az arany ember, ediție îngrijită de Ambrus Oltványi, Akadémiai Kiadó, Budapesta, 1964, cap. Kiadások, átdolgozások, fordítások, p. 319.
  3. ^ a b hu Ferenc Zsigmond, Jókai, 1924, pp. 213-214.
  4. ^ a b hu Irodalom szövegek, képek, térképek tükrében. Budapesta: Cartographia. . p. 27. ISBN 978 963 262 528 7. 
  5. ^ a b c d e f g h i j Gheorghe Kristóf, Mauriciu Jókai, 1925, p. 70.
  6. ^ a b c d e f g h i j k l m n o p q r Géza Kiss, „Jókai Mór: Omul de aur (Editura tineretului, 1959)”, 1959, p. 103.
  7. ^ a b c d e f g h i j k l m n Nicolae Balotă, „Prefață”, 1972, p. XXIX.
  8. ^ a b Gheorghe Kristóf, Mauriciu Jókai, 1925, pp. 70-71.
  9. ^ hu Jókai Mór, Az arany ember, ediție îngrijită de Ambrus Oltványi, Akadémiai Kiadó, Budapesta, 1964, cap. A regény népszerűsége, p. 350.
  10. ^ a b hu Jókai Mór, Az arany ember, ediție îngrijită de Ambrus Oltványi, Akadémiai Kiadó, Budapesta, 1964, cap. A regény népszerűsége, p. 343.
  11. ^ a b c Jónás Dénes, „Fascinația romantismului central-european la Mihai Eminescu și Jókai Mór”, 2004, p. 88.
  12. ^ Alexandru Bondoc, „Prefață” la vol. Jókai Mór, Fiii omului cu inima de piatră, vol. I, Editura Minerva, București, 1970, p. V.
  13. ^ Nicolae Balotă, „Prefață”, 1972, p. XIV.
  14. ^ a b c Nicolae Balotă, „Prefață”, 1972, p. V.
  15. ^ a b c d e f g h i j k l m n o p q r s t u v w x Bogdan-Alexandru Stănescu, „Prefață”, 2006, p. 7.
  16. ^ a b c hu Ferenc Zsigmond, Jókai, 1924, p. 217.
  17. ^ a b c hu Judit Kádár, „Jókai Mór: Az arany ember”, 1992, p. 425.
  18. ^ a b c hu Judit Kádár, „Jókai Mór: Az arany ember”, 1992, p. 415.
  19. ^ a b c d Jónás Dénes, „Fascinația romantismului central-european la Mihai Eminescu și Jókai Mór”, 2004, p. 97.
  20. ^ a b hu Judit Kádár, „Jókai Mór: Az arany ember”, 1992, p. 416.
  21. ^ hu Judit Kádár, „Jókai Mór: Az arany ember”, 1992, pp. 417-418.
  22. ^ a b hu Judit Kádár, „Jókai Mór: Az arany ember”, 1992, p. 417.
  23. ^ a b c d e f Jónás Dénes, „Fascinația romantismului central-european la Mihai Eminescu și Jókai Mór”, 2004, p. 100.
  24. ^ a b c d e hu Ferenc Zsigmond, Jókai, 1924, p. 213.
  25. ^ Jókai Mór, Omul de aur, vol. I, 1972, pp. 359-360.
  26. ^ Jókai Mór, Omul de aur, vol. II, 1972, pp. 341-342.
  27. ^ a b hu Judit Kádár, „Jókai Mór: Az arany ember”, 1992, p. 422.
  28. ^ a b hu Judit Kádár, „Jókai Mór: Az arany ember”, 1992, p. 431.
  29. ^ hu Judit Kádár, „Jókai Mór: Az arany ember”, 1992, p. 426.
  30. ^ Jónás Dénes, „Fascinația romantismului central-european la Mihai Eminescu și Jókai Mór”, 2004, pp. 96-97.
  31. ^ hu Judit Kádár, „Jókai Mór: Az arany ember”, 1992, p. 423.
  32. ^ a b hu Judit Kádár, „Jókai Mór: Az arany ember”, 1992, p. 434.
  33. ^ Jókai Mór, Omul de aur, vol. II, 1972, pp. 71-75, 112-115, 143-144.
  34. ^ Jókai Mór, Omul de aur, vol. II, 1972, p. 231.
  35. ^ hu Judit Kádár, „Jókai Mór: Az arany ember”, 1992, p. 429.
  36. ^ hu Judit Kádár, „Jókai Mór: Az arany ember”, 1992, pp. 417-418.
  37. ^ a b hu Judit Kádár, „Jókai Mór: Az arany ember”, 1992, p. 430.
  38. ^ a b Jónás Dénes, „Fascinația romantismului central-european la Mihai Eminescu și Jókai Mór”, 2004, p. 98.
  39. ^ Gheorghe Kristóf, Mauriciu Jókai, 1925, p. 17.
  40. ^ a b Nicolae Balotă, „Prefață”, 1972, p. VII.
  41. ^ Gheorghe Kristóf, Mauriciu Jókai, 1925, pp. 18-19.
  42. ^ Nicolae Balotă, „Prefață”, 1972, pp. VI-VII.
  43. ^ Gheorghe Kristóf, Mauriciu Jókai, 1925, pp. 19-24.
  44. ^ a b c hu Jókai Mór, Az arany ember, ediție îngrijită de Ambrus Oltványi, Akadémiai Kiadó, Budapesta, 1964, cap. Utóhangok az „Arany ember”-hez, p. 294.
  45. ^ a b c d hu Jókai Mór, Az arany ember, ediție îngrijită de Ambrus Oltványi, Akadémiai Kiadó, Budapesta, 1964, cap. Utóhangok az „Arany ember”-hez, p. 292.
  46. ^ hu Jókai Mór, Az arany ember, Akadémiai Kiadó, Budapesta, 1964, cap. Keletkezése, forrásai, p. 334.
  47. ^ hu Jókai Mór, Az arany ember, ediție îngrijită de Ambrus Oltványi, Akadémiai Kiadó, Budapesta, 1964, cap. Utóhangok az „Arany ember”-hez, p. 293.
  48. ^ hu Judit Kádár, „Jókai Mór: Az arany ember”, 1992, p. 414.
  49. ^ a b c d hu Ferenc Zsigmond, Jókai, 1924, p. 214.
  50. ^ a b Gheorghe Kristóf, Mauriciu Jókai, 1925, p. 106.
  51. ^ hu Jókai Mór, Az arany ember, Akadémiai Kiadó, Budapesta, 1964, cap. Keletkezése, forrásai, p. 341.
  52. ^ hu László Rajka, „Jókai román tárgyú novellái” („Nuvelele cu subiect românesc ale lui Jókai”), în Erdélyi Tudományos Füzetek (ETF), nr. 77, Cluj, 1935.
  53. ^ hu Jókai Mór, Az arany ember, Akadémiai Kiadó, Budapesta, 1964, cap. Keletkezése, forrásai, p. 329.
  54. ^ hu Jókai Mór, Az arany ember, Akadémiai Kiadó, Budapesta, 1964, cap. Keletkezése, forrásai, p. 332.
  55. ^ hu Judit Kádár, „Jókai Mór: Az arany ember”, 1992, p. 420.
  56. ^ a b hu Jókai Mór, Az arany ember, Akadémiai Kiadó, Budapesta, 1964, cap. Keletkezése, forrásai, pp. 335-336.
  57. ^ a b c hu Jókai Mór, Az arany ember, Akadémiai Kiadó, Budapesta, 1964, cap. Keletkezése, forrásai, p. 337.
  58. ^ hu Jókai Mór, Az arany ember, Akadémiai Kiadó, Budapesta, 1964, cap. Keletkezése, forrásai, p. 338.
  59. ^ a b c hu Jókai Mór, Az arany ember, Akadémiai Kiadó, Budapesta, 1964, cap. Keletkezése, forrásai, p. 339.
  60. ^ hu László László (). „Kászon Jakabfalvi és bogszeghi László Ferenc „Az Aranyember"”. Magyar Családtörténeti Szemle. III. (5-6): 87–93. 
  61. ^ a b c d e Bogdan-Alexandru Stănescu, „Prefață”, 2006, p. 5.
  62. ^ a b hu Jókai Mór, Az arany ember, Akadémiai Kiadó, Budapesta, 1964, cap. Keletkezése, forrásai, p. 327.
  63. ^ hu Jókai Mór, Az arany ember, Akadémiai Kiadó, Budapesta, 1964, cap. Keletkezése, forrásai, pp. 327-328.
  64. ^ Nicolae Balotă, „Prefață”, 1972, pp. XV-XVI.
  65. ^ Nicolae Balotă, „Prefață”, 1972, p. XII.
  66. ^ a b Nicolae Balotă, „Prefață”, 1972, p. XVI.
  67. ^ a b hu Jókai Mór, Az arany ember, Akadémiai Kiadó, Budapesta, 1964, cap. Keletkezése, forrásai, p. 324.
  68. ^ hu Manuscris aflat în Biblioteca Națională Széchényi, Oct. Hung. 699 și numerele următoare.
  69. ^ a b c d e hu Jókai Mór, Az arany ember, Akadémiai Kiadó, Budapesta, 1964, cap. Keletkezése, forrásai, p. 326.
  70. ^ Gheorghe Kristóf, Mauriciu Jókai, 1925, p. 58.
  71. ^ Nicolae Balotă, „Prefață”, 1972, pp. XVI, XXIX.
  72. ^ hu Jókai Mór, Az arany ember, ediție îngrijită de Ambrus Oltványi, Akadémiai Kiadó, Budapesta, 1964, cap. Kiadások, átdolgozások, fordítások, pp. 308-313.
  73. ^ hu Jókai Mór, Az arany ember, Akadémiai Kiadó, Budapesta, 1964, cap. Kiadások, átdolgozások, fordítások, p. 313.
  74. ^ a b hu Jókai Mór, Az arany ember, Akadémiai Kiadó, Budapesta, 1964, cap. Keletkezése, forrásai, p. 328.
  75. ^ a b c hu Jókai Mór, Az arany ember, ediție îngrijită de Ambrus Oltványi, Akadémiai Kiadó, Budapesta, 1964, cap. Kiadások, átdolgozások, fordítások, p. 315.
  76. ^ hu Sándor Bródy (). A rózsák szigete. Jókai Mór regényei – a serdültebb ifjuság számára a szerző engedelmével átalakítja Bródy Sándor. 3. Budapesta: Singer és Wolfner. 
  77. ^ a b c hu Jókai Mór, Az arany ember, ediție îngrijită de Ambrus Oltványi, Akadémiai Kiadó, Budapesta, 1964, cap. A regény népszerűsége, p. 344.
  78. ^ a b c d e Nicolae Balotă, „Prefață”, 1972, p. XVII.
  79. ^ Gheorghe Kristóf, Mauriciu Jókai, 1925, pp. 36, 38.
  80. ^ Nicolae Balotă, „Prefață”, 1972, p. XVIII.
  81. ^ Nicolae Balotă, „Prefață”, 1972, pp. XIX-XX.
  82. ^ Nicolae Balotă, „Prefață”, 1972, p. XX.
  83. ^ a b Nicolae Balotă, „Prefață”, 1972, p. XXIII.
  84. ^ Nicolae Balotă, „Prefață”, 1972, p. XXIV.
  85. ^ a b c d e Nicolae Balotă, „Prefață”, 1972, p. XXX.
  86. ^ a b Nicolae Balotă, „Prefață”, 1972, p. VI.
  87. ^ hu Ferenc Zsigmond, Jókai, 1924, p. 157.
  88. ^ a b c d e Bogdan-Alexandru Stănescu, „Prefață”, 2006, p. 6.
  89. ^ hu Ferenc Zsigmond, Jókai, 1924, p. 215.
  90. ^ a b Nicolae Balotă, „Prefață”, 1972, pp. XXIX-XXX.
  91. ^ Jókai Mór, Omul de aur, vol. I, 1972, p. 173.
  92. ^ a b c d e f Jónás Dénes, „Fascinația romantismului central-european la Mihai Eminescu și Jókai Mór”, 2004, p. 95.
  93. ^ hu Ferenc Zsigmond, Jókai, 1924, p. 216.
  94. ^ Mihai Zamfir, „Prozatorul Biedermayer: Slavici”, în România literară, anul XLI, nr. 30, 31 iulie-6 august 2009, pp. 16-17, 21.
  95. ^ a b Jókai Mór, Omul de aur, vol. II, 1972, p. 340.
  96. ^ Bogdan-Alexandru Stănescu, „Prefață”, 2006, p. 8.
  97. ^ a b Jónás Dénes, „Fascinația romantismului central-european la Mihai Eminescu și Jókai Mór”, 2004, p. 96.
  98. ^ Jókai Mór, Omul de aur, vol. I, 1972, p. 18.
  99. ^ a b Nicolae Balotă, „Prefață”, 1972, p. XXVII.
  100. ^ Jónás Dénes, „Fascinația romantismului central-european la Mihai Eminescu și Jókai Mór”, 2004, p. 101.
  101. ^ Jónás Dénes, „Fascinația romantismului central-european la Mihai Eminescu și Jókai Mór”, 2004, p. 102.
  102. ^ hu Ferenc Zsigmond, Jókai, 1924, p. 218.
  103. ^ a b c hu János Barta, „Jókai és a művészi igazság”, în Irodalomtörténet, 1954, nr. 26, p. 411.
  104. ^ Nicolae Balotă, „Prefață”, 1972, p. XXVIII.
  105. ^ Bogdan-Alexandru Stănescu, „Prefață”, 2006, pp. 5-6.
  106. ^ Nicolae Balotă, „Prefață”, 1972, p. XXV.
  107. ^ a b c Nicolae Balotă, „Prefață”, 1972, p. XXVI.
  108. ^ hu Zsolt Beöthy (?) (). „0”. Athenaeum. I. (4): 245–249. 
  109. ^ hu Adolf Dux (). „0”. Ungarischer Lloyd. 
  110. ^ hu Mór Jókai (). „Irodalom”. Az arany ember (în maghiară). Sajtó alá rendezte: Oltványi Ambrus. Budapesta: Neumann Kht. Accesat în . 
  111. ^ hu Farkas Szőcs (). „0”. Erdély. Târgu Mureș. III. (6.): 62–64. 
  112. ^ Jónás Dénes, „Fascinația romantismului central-european la Mihai Eminescu și Jókai Mór”, 2004, p. 94.
  113. ^ hu István Sőtér, „Jókai Mór” în Félkőr, Szépirodalmi Könyvkiádó, Budapesta, 1979, p. 356.
  114. ^ Nicolae Balotă, „Prefață”, 1972, pp. XXVI-XXVII.
  115. ^ Jónás Dénes, „Fascinația romantismului central-european la Mihai Eminescu și Jókai Mór”, 2004, p. 103.
  116. ^ Gheorghe Kristóf, Mauriciu Jókai, 1925, pp. 102-107.
  117. ^ Gheorghe Kristóf, Mauriciu Jókai, 1925, pp. 44, 102.
  118. ^ István Sőtér observa că „la prima vedere, aceste personaje ni se par false și inumane, e inutil să căutăm corporalitatea la ele, creatorul lor fiind lipsit de orice spirit analitic” („Első pillantásra hamisaknak és emberietlennek érezzük ezeket a hősőket, hust és vért hiába keresnénk rajtuk, az elemző módszer merőben idegen volt megalkotójuktól”). Vezi István Sőtér, „Jókai Mór”, în Félkőr, Szépirodalmi Könyvkiádó, Budapesta, 1979, p. 356 și Jónás Dénes, „Fascinația romantismului central-european la Mihai Eminescu și Jókai Mór”, 2004, p. 97.
  119. ^ Gheorghe Kristóf, Mauriciu Jókai, 1925, p. 44.
  120. ^ Gheorghe Kristóf, Mauriciu Jókai, 1925, pp. 102-103.
  121. ^ Gheorghe Kristóf, Mauriciu Jókai, 1925, p. 45.
  122. ^ Bogdan-Alexandru Stănescu, „Prefață”, 2006, pp. 8-9.
  123. ^ hu Jókai Mór, Az arany ember, ediție îngrijită de Ambrus Oltványi, Akadémiai Kiadó, Budapesta, 1964, cap. Kiadások, átdolgozások, fordítások, pp. 316-319.
  124. ^ a b c d e f g h i j hu József Szinnyei, Magyar írók élete és munkái, vol. 5, Magyar Könyvkiadók és Könyvterjesztők Egyesülése, Budapesta, 1980, p. 589.
  125. ^ hu Jókai Mór, Az arany ember, ediție îngrijită de Ambrus Oltványi, Akadémiai Kiadó, Budapesta, 1964, cap. Kiadások, átdolgozások, fordítások, pp. 316-317.
  126. ^ a b c d hu Jókai Mór, Az arany ember, ediție îngrijită de Ambrus Oltványi, Akadémiai Kiadó, Budapesta, 1964, cap. Kiadások, átdolgozások, fordítások, p. 317.
  127. ^ hu Zsolt Varga, „A magyar irodalom Dániában és Svédországban a XIX. század második felében és a XX. század első évtizedeiben”, în Ághegy: Skandináviai magyar irodalmi és művészeti folyóirat, Lund, nr. 21-22, 2008, p. 2797.
  128. ^ hu Zsolt Varga, „A magyar irodalom Dániában és Svédországban a XIX. század második felében és a XX. század első évtizedeiben”, în Ághegy: Skandináviai magyar irodalmi és művészeti folyóirat, Lund, nr. 21-22, 2008, pp. 2801-2803.
  129. ^ fr ***, „Bibliographie des traductions françaises des œuvres de Jókai”, în Revue des études hongroises et finno-ougriennes, Librairie Ancienne Honoré Champion, Paris, anul IV, 1926, p. 205.
  130. ^ a b c d e f g hu Jókai Mór, Az arany ember, ediție îngrijită de Ambrus Oltványi, Akadémiai Kiadó, Budapesta, 1964, cap. Kiadások, átdolgozások, fordítások, p. 318.
  131. ^ a b c d Gheorghe Kristóf, Mauriciu Jókai, 1925, p. 71.
  132. ^ hu Jókai Mór, Az arany ember, ediție îngrijită de Ambrus Oltványi, Akadémiai Kiadó, Budapesta, 1964, cap. Kiadások, átdolgozások, fordítások, pp. 318-319.
  133. ^ en „Jin ren (Book, 1981)”, Worldcat, accesat în  
  134. ^ a b hu Gyula Dávid, „Ádatok Jókairól és az Arany emberről” („Date despre Jókai și despre Omul de aur”), în Az arany ember (Omul de aur), Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1985, vol. II, p. 274.
  135. ^ ***, Revista de istorie și teorie literară, tom. 15, Editura Academiei Republicii Populare Române, București, 1966, p. 208.
  136. ^ hu ***, Nyelv- és irodalomtudományi közlemények, vol. 15, Akadémiai Kiadó, Budapesta, 1971, p. 169.
  137. ^ Géza Kiss, „Jókai Mór: Omul de aur (Editura tineretului, 1959)”, 1959, p. 104.
  138. ^ Gheorghe Kristóf, Mauriciu Jókai, 1925, p. 64.
  139. ^ a b en Alan Goble (ed.), The Complete Index to Literary Sources in Film, Bowker-Saur, Windsor Court, East Grinstead House, West Sussex, 1999, p. 247.
  140. ^ en Karol Kulik, Alexander Korda: the man who could work miracles, W. H. Allen, Londra, 1975, p. 340.
  141. ^ a b c „Omul de aur (1918), o ecranizare de referință în Istoria Filmului Maghiar”, Suplimentul de cultură, , accesat în  
  142. ^ tk Giovanni Scognamillo, Batı sinemasında Türkiye ve Türkler, 1 Kitap Yayınları, Istanbul, 2006, p. 207.
  143. ^ a b c hu László Kelecsényi (), „Az aranyember (1962)”, Film.hu, accesat în  
  144. ^ a b hu Violetta Orbán (), „Ő volt Tímár Mihály Az aranyemberben - A színész 30 éve hunyt el”, Femina, Budapesta, accesat în  
  145. ^ hu Jókai Mór, Az arany ember, ediție îngrijită de Ambrus Oltványi, Akadémiai Kiadó, Budapesta, 1964, cap. Kiadások, átdolgozások, fordítások, p. 316.
  146. ^ hu Ferenc Kiss, Füles képregény-bibliográfia 1957-2013, Linea Comics Kft., Budapesta, 2013, p. 48.

BibliografieModificare

  • ro Nicolae Balotă, „Prefață” la vol. Jókai Mór, Omul de aur, vol. I, Editura Minerva, București, 1972, pp. VI-XXVII.
  • ro Jónás Dénes, „Fascinația romantismului central-european la Mihai Eminescu și Jókai Mór”, în Viorica S. Constantinescu, Cornelia Viziteu (coord.), Studii eminescologice, vol. 6, Editura Clusium, Cluj-Napoca, 2004, pp. 86-103.
  • ro Mór Jókai, Omul de aur, vol. I+II, Editura Minerva, București, 1972, 362 + 344 pp.; traducere în limba română realizată de Noran Sever.
  • hu Mór Jókai, Az arany ember, ediție îngrijită de Ambrus Oltványi, Akadémiai Kiadó, Budapesta, 1964.
  • hu „Jókai Mór: Az arany ember - elemző értelmezés”. Sulinet Digitális Tudásbázis. Accesat în . 
  • hu Judit Kádár, „Jókai Mór: Az arany ember”, în Irodalomtörténeti Közlemények, Budapesta, nr. 4, 1992, pp. 414-439.
  • ro Géza Kiss, „Jókai Mór: Omul de aur (Editura tineretului, 1959)”, în Steaua, Cluj, anul X, nr. 6 (112), iunie 1959, pp. 103-104.
  • ro Gheorghe Kristóf, Mauriciu Jókai - biografie și caracterizare cu prilejul aniversării de o sută de ani dela nașterea lui, Institutul de Literatură și Tipografie „Minerva”, Cluj, 1925; traducere în limba română realizată de dr. Árpád Bitay.
  • ro Bogdan-Alexandru Stănescu, „Prefață” la vol. Jókai Mór, Omul de aur, Editura Leda, București, 2006, pp. 5-9.
  • hu Ferenc Zsigmond, Jókai, A Magyar Tudományos Akadémia Könyvkiadó Vállalata, Budapesta, 1924.

Lectură suplimentarăModificare

  • hu János Barta, „Timár Mihály, az aranyember”, în vol. Évfordulók. Tanulmányok és megemlékezések, Akadémia Kiadó, Budapesta, 1981, pp. 268-286.
  • ro Corneliu Crăciun, Straturi de gândire arhaică în romanul Omul de aur de Jókai Mór, Editura Logos '94, Oradea, 2007, 185 pp.
  • hu György Eisemann, „A kozmosztól a szigetig (Romantizálás és regényforma Az arany emberben)”, în Irodalomtörténet, Budapesta, anul 22/72 (1991), nr. 2, pp. 253-275.
  • hu István Hermann, „A magyar regény senki szigete”, în vol. Veszélyes viszonyok, Szépirodalmi Könyvkiadó, Budapesta, 1983, pp. 77-95.
  • hu Géza Kiss, „Jókai románul”, în Utunk, Cluj, anul XIV, nr. 26, 1959, p. 2.
  • hu Miklós Nagy, „Az arany ember: valóság, líra, mítosz”, în vol. Virrasztók, Szépirodalmi Könyvkiadó, Budapesta, 1987, pp. 85-107.
  • hu Balázs Nyilasy, „Szakrális és profánn Az arany emberben”, în Studia Caroliensia, Budapesta, 2008, nr. 2, pp. 128-139.

Legături externeModificare