Haruya Sumiya
Date personale
Născut (89 de ani) Modificați la Wikidata
CetățenieFlag of Japan.svg Japonia Modificați la Wikidata
Ocupațietraducător Modificați la Wikidata
Activitate
StudiiUniversitatea Tokio  Modificați la Wikidata

Haruya Sumiya (în japoneză 住谷 春也; n. ) este un eseist și critic literar japonez, cunoscut în principal ca traducător de literatură română. A tradus în limba japoneză numeroase opere literare românești, mai ales proza lui Mircea Eliade și Liviu Rebreanu.

BiografieModificare

Formarea profesionalăModificare

S-a născut în 5 februarie 1931 în satul Kokufu-mura (azi orașul Gunma-mati) din prefectura Gunma, într-o familie cu origini foarte vechi.[1] Formarea sa intelectuală a avut loc într-un mediu cultural cu tradiții rurale ancestrale.[1] Bunicul său, Tomota (1864-1943), a fost primar, iar fratele acestuia, Tenrai (1869-1944), a fost un cunoscut poet și militant pacifist, care a editat revista de propagandă creștină Seika, desființată de autoritățile japoneze în 1936.[1] Tomota a avut trei fii: Etsuji (1895-1987), istoric al economiei japoneze și președinte al universității Doshisha, Saburo (1900-1967), poet și autor al câtorva volume de poezii, și Iwane (1900-1997), artist avangardist.[1]

Haruya, care era fiul lui Saburo, a urmat studiile primare în satul natal și studiile medii în orașul Maebashi (reședința prefecturii Gunma), fiind interesat în această perioadă de matematică și de limba engleză.[1] A ales să studieze limba germană la Liceul superior Matsumoto, dar pasiunea pe care i-a stârnit-o viața și opera lui Arthur Rimbaud l-a determinat să studieze limba franceză ca autodidact.[1] A urmat apoi cursurile Facultății de Limba și Literatura Franceză de la Universitatea din Tokyo (1950-1953), pe care le-a absolvit cu o teză despre viața și opera lui Paul Éluard, iar în periada studiilor a făcut parte dintr-o organizație studențească ce milita împotriva războiului.[1]

Studierea limbii româneModificare

După absolvirea facultății, a lucrat la diverse edituri cu profil didactic din Tokyo, printre care editura Gakken, și a participat la redactarea voluminosului Lexicon Enciclopedic Shinseiki (circa 3000 de pagini), tipărit în 1968.[1] Începând din 1973 a studiat limba română sub îndrumarea profesorului Atsushi Naono și a urmat timp de mai mulți ani cursurile de vară de limba și cultura românească organizate la Brașov, Sinaia, București, Iași și Baia Mare.[1]

În perioada 1986-1990 a fost doctorand la Facultatea de Litere a Universității din București, având-o ca îndrumătoare de doctorat pe prof. dr. Zoe Dumitrescu-Bușulenga.[1] În cei patru ani cât s-a aflat în România a ținut cursuri de limba și literatura japoneză la Universitatea din București și la Universitatea Populară „Ioan I. Dalles” din București, iar în 1989 a luat parte la evenimentele revoluționare care au dus la căderea regimului comunist.[1]

TraducătorModificare

După întoarcerea în Japonia s-a dedicat traducerii literaturii române în limba japoneză.[1] A predat limba română la The Foreign Studies Institute al Ministerului Afacerilor Externe din Japonia (1992-1996) și a fost director al Asociației Japonia-România (din 1993).[1] A publicat numeroase volume de literatură română tradusă în japoneză, inclusiv un ciclu al prozei fantastice a lui Mircea Eliade în trei volume (2003-2005), cu 1.600-1.700 de pagini, pe care criticul George Muntean îl considera un ciclu recunoscut „prin competență, acuratețe și valoare”.[1] A scris, de asemenea, un număr mare de articole, eseuri, studii și recenzii atât în presa română, cât și în presa japoneză.[1]

A tradus, de asemenea, proză scurtă românească, care a fost publicată în unele periodice și antologii: Eugen Barbu („Prânzul de duminică”, 1979), D.R. Popescu („Mări sub pustiuri”, 1979), Ruxandra Niculescu („Strada Plopilor Vechi”), Adrian Rogoz („Fugă în spațiu-timp”, „Altarul zeilor stochastici”, 1980), Horia Aramă („Verde Aixa”, 1981), Vladimir Colin („Broasca”, 1982), Gheorghe Săsărman („Evadarea lui Algernon”, 1982), Gib. I. Mihăescu („Visul”, 1995) și Urmuz („Pagini bizare”, 2003), și a prefațat câteva volume.[1]

Activitatea sa de traducător a fost recunoscută prin acordarea câtorva premii: Premiul Asociației Traducătorilor din Japonia (1985) pentru versiunea japoneză a romanului Ion de Liviu Rebreanu și Premiul Fundației Culturale Române (1999) pentru integrarea literaturii române în circuit internațional.[1] Haruya Sumiya a fost decorat pe 16 ianuarie 2004 cu Ordinul Meritul Cultural în grad de Comandor, Categoria A - „Literatura” „în semn de apreciere pentru contribuția personală avută la promovarea literaturii române în lume”.[2] I s-a conferit în mai 2007 titlul de cetățean de onoare al orașului Năsăud în semn de omagiu pentru traducerea în japoneză a două romane ale lui Liviu Rebreanu.[3]

TraduceriModificare

NoteModificare

  1. ^ a b c d e f g h i j k l m n o p q George Muntean, „Sumiya Haruya - 25 de ani de activitate”, în România literară, anul XXXVI, nr. 30, 30 iulie - 5 august 2003.
  2. ^ Decretul nr. 17 din 16 ianuarie 2004 al președintelui României privind conferirea Ordinului Meritul Cultural, publicat în Monitorul Oficial nr. 55 din 22 ianuarie 2004.
  3. ^ „Evenimentele culturale ale anului 2007. Domnul profesor Haruya Sumiya, Cetățean de Onoare al Orașului Năsăud”, Ambasada Japoniei în România, mai 2007, accesat în