Baia Mare

municipiu în județul Maramureș, România
Baia Mare
Nagybánya
—  Municipiu  —
Vedere panoramică asupra centrului vechi
Vedere panoramică asupra centrului vechi
Drapel
Drapel
Stemă
Stemă
Baia Mare se află în România
Baia Mare
Baia Mare
Baia Mare (România)
Poziția geografică
Coordonate: Coordonate: 47°39′N 23°34′E / 47.650°N 23.567°E / 47.650; 23.56747°39′N 23°34′E / 47.650°N 23.567°E / 47.650; 23.567

Țară Flag of Romania.svg România
Județ Flag of Maramures County.jpg Maramureș

SIRUTA 106318
Atestare documentară 1329

Reședință Baia Mare[*]
Componență

Guvernare
 - Primar Cătălin Cherecheș[3] (UNPR, )

Suprafață
 - Total 236 km²
Altitudine 228 m.d.m.

Populație (2011)[1][2]
 - Total 123738 locuitori
 - Recensământul anterior, 2002 137.921 locuitori

Fus orar Ora de vară a Europei de Est
Cod poștal 430011–430435
Prefix telefonic 262

Localități înfrățite
 - Hódmezővásárhely Ungaria
 - Hollywood[*] Statele Unite ale Americii
 - Kitwe Zambia
 - Nyíregyháza Ungaria
 - Serino Italia
 - Solnoca Ungaria
 - Wels Austria
 - Zalău România
 - Ivano-Frankivsk Ucraina
 - Bielsko-Biała Polonia

Prezență online
site web oficial Modificați la Wikidata
GeoNames Modificați la Wikidata
Facebook Modificați la Wikidata

Poziția localității Baia Mare
Poziția localității Baia Mare

Baia Mare (în maghiară Nagybánya, în germană Frauenbach) este municipiul de reședință al județului Maramureș, Transilvania, România, format din localitățile componente Baia Mare (reședința), Blidari, Firiza și Valea Neagră. Orașul este situat în depresiunea Baia Mare, pe cursul mijlociu al râului Săsar, la poalele Munților Gutâi.

Cele mai importante centre miniere ale județului Maramureș sunt localizate în teritoriile ce înconjoară orașul Baia Mare. Regiunea este cunoscută nu doar pentru bogățiile subterane, ci și pentru împrejurimile care conferă o frumusețe aparte locului.[4]

Plasat în mijlocul cursului râului Săsar, într-o arie a unei depresiuni la înălțimea medie de 194 metri deasupra nivelului mării, orașul Baia Mare permite accesul către niște rute montane precum Ignișul (1307 m), Mogoșa (1246 m), Gutâi (1443 m), Creasta Cocoșului (1428 m), etc. Pe lângă importanța lor minieră, unele locuri precum, Izvoare și Mogoșa sunt cunoscute pentru potențialul lor turistic, atât vara cât și iarna.[5]

Numele vechi al orașului este în latină Rivulus Dominarum, în germană Frauenbach, în maghiară Asszonypataka. Orașul a fost atestat documentar în anul 1329 și s-a dezvoltat ca un centru aurifer în secolele 14-15. În 1446 orașul devine proprietatea familiei lui Iancu de Hunedoara. În 1469, în timpul domniei regelui maghiar Matia Corvinul, orașul a fost fortificat. În 2015, Baia Mare a intrat în finala pentru titlul de Capitală Europeană a Culturii 2021, alături de Timișoara (oraș câștigător), București și Cluj. În prezent a intrat în finală și luptă pentru titlul de Capitală a Tineretului din România 2018-2019 împreună cu Iași și Satu Mare. Pe 11 noiembrie 2017 Baia Mare a câştigat titlul de Capitală a Tineretului din România 2018-2019, urmând să implementeze proiectul în perioada 2 mai 2018 - 1 mai 2019.

Cuprins

EtimologieModificare

Etimologia numelui localității: din subst. baie „exploatare minieră subterană; mină, ocnă; (la pl.) stațiune balneară; golf, depresiune" (< lat. *bannea sau magh. bánya) + adj. mare „întins, vast " (lat. mas, maris).[6]

IstorieModificare

Baia Mare a apărut pe harta aşezărilor urbane ca urmare a activităţii de exploatare a minereurilor neferoase, primele informaţii certe cu privire la mineritul din zonă provenind din secolul XIV, chiar dacă începuturile medievale ale activităţilor de acest gen sunt mult mai timpurii, cel puţin din a doua jumătate a secolului XIII. Memoria comunitară consemnează ca primă carte de identitate a oraşului, documentul din 29 mai 1329 prin care regele Carol Robert (1301-1342) dăruia comitelui Corrardus, jude al oraşelor Baia Mare şi Baia Sprie, pădurea aflată între cele două aşezări pentru ca acest teritoriu să fie populat. Baia Mare apare aici sub denumirea civitas Rivuli Dominarum, judele Corrardus fiind același și pentru Mons Medius (Baia Sprie). Documentul din anul 1329 nu s-a păstrat, conţinutul său fiind rezumat într-un act din anul 1479.

Prima diplomă privilegială a oraşului, pe care o putem studia şi astăzi, datează din 20 septembrie 1347 şi a fost acordată de regele Ludovic I (1342-1382), la cererea judelui Martin, a parohului Ioan, magistrului Petru şi notarului Ulrich, juraţi din Baia Mare şi Săsar (Rivulo Dominarum et Zazar Bánya), având în vedere faptul că privilegiul anterior al oraşului a ars într-un incendiu. Prin acest nou privilegiu se stabilesc hotarele oraşului şi se acordă locuitorilor numeroase drepturi: libertatea de a-şi alege judele, juraţii şi parohul, dreptul de a judeca în interiorul oraşului „toate pricinile ce se ivesc între ei, deopotrivă cele mari ca şi cele mici”, asigurarea libertăţilor individuale, libertatea vămii, dreptul unui târg pe an, timp de cincisprezece zile „fără contenire”, dreptul de desfacere liberă a vinului, dreptul de a se fortifica cu ziduri „împotriva năvalei duşmanilor”. O categorie distinctă de prevederi vizează organizarea mineritului, precizându-se ca, anual, să se aleagă un jude al minerilor care să supravegheze împreună cu judele oraşului şi cu juraţii, activitatea desfăşurată în mine şi să exercite dreptul de judecată în problemele legate de minerit. Deasemenea, judele şi juraţii alegeau supraveghetorii minelor, care trebuiau „să cerceteze toate hrubele şi lucrările de mină şi să se îngrijească de venitul urburei” cuvenite regelui.

Toate acestea denotă faptul că la mijlocul secolului XIV Baia Mare era un oraş structurat şi bine organizat, cu libertăţi specifice unui oraş liber regal care beneficia de o autonomie ridicată în raport cu instituţia comitatului de la Satu Mare, situaţia menţinându-se pe parcursul secolelor, până în anul 1876. Documentele relevă şi diversele denumiri ale oraşului Baia Mare în cursul devenirii sale: civitas, castrum sau castellum Rivuli Dominarum, Asszonypataka, Bagna, Nagibánya, Nagybánya sau Frauenbach, Neustadt, Welka-Bánya. În anul 1411 este atestată existenţa Monetăriei la Baia Mare, ale cărei începuturi sunt mai timpurii, probabil chiar din prima jumătate a secolului XIV. Aceasta s-a impus ca principala monetărie din Transilvania şi Ungaria, în 1463 realizând un venit net de 20.000 florini anual, comparativ cu cele din Buda (8.000 florini anual) sau Sibiu (6.000 florini anual). Mijlocul secolului XV înseamnă întrarea oraşului în posesia şi sfera de influenţă a puternicei familii a Huniazilor, fapt benefic pentru dezvoltarea sa economică şi edilitară. Reînnoirea şi lărgirea vechilor privilegii, sprijinirea mineritului şi a monetăriei, prin deschiderea de noi galerii şi prin aducerea de specialişti străini, construcţiile spectaculoase, ajunse până în zilele noastre ca moşteniri valoroase şi simboluri istorice şi arhitectonice, toate acestea au contribuit la configurarea identităţii unui oraş prosper, validat ca unul dintre cele mai dezvoltate centre miniere din regatul Ungariei.

Astfel, la 2 ianuarie 1445, Ioan de Hunedoara, voievod al Transilvaniei (1441-1446), guvernator al Ungariei (1446-1453), la cererea judelui şi juraţilor, dispune ca autorităţile din ţară să respecte privilegiile locuitorilor oraşului Baia Mare, mai ales cele privitoare la scutirea de vamă şi libera trecere a celor care călătoresc în problemele mineritului şi pentru procurarea de alimente. În anul 1446, Ioan de Hunedoara a vizitat oraşul şi a dispus construirea unui edificiu pentru soţia sa, cunoscut astăzi sub numele de Casa Elisabeta, precum şi a turnului – clopotniţă pentru impunătoarea biserică „Sfântul Ştefan”, care era deja ridicată din anul 1376. Finalizat de către fiul său, regele Matia Corvin (1458-1490), acesta constituie astăzi un autentic simbol istoric şi arhitectural al oraşului. Turnul Sf. Ştefan sau „turnul mare” era şi un loc ideal pentru observarea atentă a oraşului, respectiv a împrejurimilor, iar din primele decenii ale secolului XVII, funcţionalitatea şi utilitatea acestuia se amplifică prin montarea primului orologiu (1628).

Un alt element de civilizaţie urbană care merită amintit este faptul că, printr-o diplomă emisă la 7 mai 1472, regele Matia permite oraşului să perceapă vamă pentru căruţele care intră la târgul săptămânal din oraş, cu dreptul de a folosi acest venit pentru pavarea şi curăţirea străzilor. În sfera economică, regele a fost preocupat de organizarea activităţilor miniere şi sporirea producţiei de metale preţioase, întărind la 12 mai 1458 privilegiile anterioare ale oraşului. În plan juridic, un privilegiu important l-a constituit acordarea puterii de judecată deplină oraşului, prin exercitarea dreptului de a pedepsi cu moartea – „ius gladii”, la 25 iunie 1484. Între alte privilegii, important prin conţinut este şi cel din 9 noiembrie 1469 prin care regele Matia Corvin acorda oraşului, la cererea judelui, dreptul de a se înconjura cu zid împotriva repetatelor atacuri din afară, venite din partea românilor din Moldova („valahorum Moldavensis”). Vechiul sistem de apărare, format din valuri de pământ şi palănci (întărituri din trunchiuri de copaci aşezaţi orizontal) a fost înlocuit cu o centură de zid construit de către localnici, din piatră şi cărămidă, întrerupte din loc în loc de turnuri (bastioane) puternice.

Din sistemul de fortificaţii ale oraşului, astăzi poate fi văzut şi vizitat Turnul Măcelarilor, ridicat în jurul anului 1500, cunoscut şi sub numele de Bastionul de Muniţii, deoarece în încăperea boltită aflată la primul nivel s-a depozitat, într-o anumită perioadă, muniţia necesară pentru apărare. Accesul în interiorul oraşului se realiza prin mai multe porţi de intrare, cele mai importante fiind: Poarta Maghiară (Poarta de Sud), construită după anul 1500, în zona Pieţei Izvoarelor de azi, respectiv Poarta Podului (Poarta de Nord), localizată la capătul străzii Podul Viilor. Acestora li se adăugau o poartă situată în est, pe actuala stradă Vasile Lucaciu, şi una înspre vest, în zona actualului Colegiu Naţional „Gheorghe Şincai”. Hotarele oraşului se întindeau, conform diplomei de la 1347, confirmată inclusiv de regele Matia la 1476, dincolo de sistemul de apărare amintit, cuprinzând domeniul oraşului. Pe lângă minerit, ca activitate determinantă, la Baia Mare este atestată documentar, pentru secolele XIV-XVIII, existenţa unui număr însemnat de meşteşugari, independenţi sau organizaţi în bresle: aurari, argintari, măcelari, dogari, croitori, brutari, blănari, cizmari etc. Organizarea în bresle s-a păstrat până în a doua jumătate a secolului XIX, în anul 1872 constituindu-se asociaţii „industriale”. Piaţa oraşului (Circulus Fori) servea de târg şi piaţă, aici desfăşurându-se şi târgul anual, Baia Mare având dreptul, prin diploma din anul 1437, de a organiza „un iarmaroc şi târg de an” care să înceapă în duminica dinainte de 16 octombrie (sărbătoarea „fericitului Gall mărturisitorul”) şi „să ţină fără contenire cincisprezece zile”.

După formarea Principatului autonom al Transilvaniei (1541) oraşul Baia Mare, minele şi monetăria au ajuns în proprietatea principilor ardeleni, care au introdus metoda arendării minelor, atât unor particulari, precum familiile Herberstein sau Lisibona, dar şi oraşului, rezultatele fiind mai degrabă negative. În plan educaţional, secolul XVI a adus, pe fondul izbânzii Reformei, înfiinţarea primei şcoli medii superioare, Schola Rivulina (1547), a cărei istorie este legată de destinul confesiunii protestante din oraş. Intrarea zonei Baia Mare sub jurisdicţie austriacă (1694) a determinat modificări în plan administrativ, Diploma Leopoldină din anul 1691 consfinţind trecerea oraşului în „Partium” şi în adminstrarea regilor Ungariei. Noul regim s-a instaurat cu dificultate, cauze multiple favorizând instabilitatea socială, pe fondul crizei politice şi economice. În contextul răscoalei antihabsburgice condusă de principele Francisc Rákóczi al II-lea (1703-1711), Baia Mare a devenit teatrul de desfăşurare al unor operaţiuni militare, în cursul cărora haiducul Grigore Pintea (Viteazul), devenit comandant în oastea lui Rákóczi şi-a găsit sfârşitul în zona Porţii de Sud, fapt consemnat în protocolul de şedinţă al magistratului în 14 august 1703.

Mijlocul secolului XVIII aduce mutaţii semnificative în ceea ce priveşte organizarea sistemului minier, prin înfiinţarea la Baia Mare a Inspectoratului superior minier (Inspectorat Oberamt), subordonat direct erariului regal. Noua instituţie avea atribuţii organizaţionale, judiciare şi financiare, pentru exercitarea cărora au fost create oficii miniere şi oficii de topitorie, precum şi judecătorii miniere, transformate ulterior (1788) în tribunale miniere districtuale. Jurisdicţia celui de la Baia Mare se întindea asupra unui număr de 6 comitate din Ungaria şi asupra Districtului Chioarului. Pentru a fi concentrate toate serviciile tehnice şi administrative, între anii 1734-1739 a fost construită o clădire destinată Inspectoratului superior minier, în care a funcţionat şi Monetăria (Műnz Amt). Edificiul a fost considerabil mărit în anul 1782, luând forma şi proporţiile pe care le păstrează şi astăzi, aici fiind sediul Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Maramureş.

O conscriere a impunerilor de la sfârşitul secolului XVIII (1790) ne oferă o imagine de ansamblu asupra oraşului, consemnând existenţa unui număr de 3.580 locuitori şi a 705 case. A doua jumătate a secolului XVIII înseamnă apariţia unei problematici noi care, deşi cantonată iniţial pe palier ecleziastic, va pune în discuţie întregul sistem comunitar băimărean. În această perioadă, românii de confesiune greco-catolică încep seria demersurilor care vizau obţinerea unui lot de pământ necesar construcţiei unei biserici proprii. Într-o ecuaţie complicată, în care nu au lipsit idiosincraziile „celor vechi” faţă de cei care ameninţau să se insinueze într-o solidaritate forjată prin tradiţie, actorii au fost nu doar credincioşii români şi conducerea oraşului, ci şi forurile guvernamentale şi ecleziastice superioare. Intervenţia suveranei Maria Tereza (1717-1780) a fost decisivă, aceasta dispunând în 1767 acordarea unui lot necesar construirii bisericii şi şcolii românilor în suburbiile oraşului Baia Mare. Peste un an, conducerea urbei a pus la dispoziţia uniţilor un teren situat în partea răsăriteană a oraşului, imediat dincolo de zidul de apărare, mai exact între acesta şi strada Baia Sprie. Terenul se învecina la est cu grădina aflată în posesia Monetăriei, la sud cu calea („via”) „Curuli”, la vest cu zidul oraşului. Înălţarea bisericii româneşti a început în anul 1771, iar conscripţia ecleziastică din 1787 a consemnat în contul greco-catolicilor din Baia Mare o biserică de zid, un paroh şi 1114 suflete.

Structura demografică şi confesională a oraşului s-a schimbat spectaculos în a doua jumătate a secolului XVIII, societatea începând să iasă năvalnic din tiparele medievale. Din punct de vedere edilitar şi celelalte confesiuni şi-au edificat noi biserici. Astfel, între anii 1717-1720 s-a construit Biserica romano-catolică „Sf. Treime”, lăcaş de cult deţinut de iezuiţi până la desfiinţarea ordinului, în 1773, când a devenit biserică parohială. O altă construcţie impozantă este Biserica reformată de pe actuala stradă Podul Viilor, construită între anii 1792-1809 (turnul fiind terminat în anul 1836) şi considerată un valoros monument de stil neoclasicist.

Secolul XIX accentuează tendinţele de urbanizare şi modernizare, documentele relevând că, din punct de vedere demografic, populaţia oraşului a crescut constant, de la 3.744 locuitori în 1820 la 9.089 în 1896. Din punct de vedere organizaţional, locul Inspectoratului superior minier a fost luat, în a doua jumătate a secolului XIX de către Direcţia minelor din Baia Mare, cu atribuţii extinse care au propulsat-o ca a doua instituţie de acest gen din Ungaria. Sfârşitul secolului XIX a adus noi elemente de identitate pentru Baia Mare care a început să se afirme ca un centru artistic european, întemeiat pe fundamentele unei structuri educaţionale instituţionalizate, respectiv Şcoala particulară de pictură Simon Hollósy (1896-1901). Centrul artistic Baia Mare funcţionează neîntrerupt din anul 1896, asigurând oraşului un loc şi un rol bine definite pe harta artei plastice din România şi din Europa. Aceleaşi perioade îi aparţine şi Asociaţia muzeală băimăreană, înfiinţată la 31 august 1899 prin eforturile istoricului Gyula Schönherr şi care a reuşit să atragă în sprijinul ideii de înfiinţare a muzeului oraşului atât intelectualii cât şi autorităţile locale, instituţia muzeală deschizându-şi porţile la 19 iunie 1904.

Începutul secolului XX continuă seria realizărilor urbanistice, în anul 1910 inaugurându-se Hotelul Ştefan, edificiu impunător ridicat pe locul construcţiei având aceeaşi utilitate, dar care fusese afectată de un incendiu puternic în anul 1905. În 1911 s-a dat în folosinţă clădirea nouă a Şcolii de Pictură, fenomenul artistic de la Baia Mare înregistrând, până după cel de-al Doilea Război Mondial, mai multe substructuri ale educaţiei artistice: Şcoala Hollósy (1896-1901), Şcoala Liberă de Pictură (1902-1927), Şcoala de Arte Frumoase (1927-1935 şi 1940-1950). Parcul oraşului s-a conturat pe locul grădinii publice amenajată în perioada 1840-1890, devenind un motiv de mândrie pentru localnici, dar şi de apreciere pentru oaspeţii oraşului. Unirea din 1918 şi instaurarea administraţiei româneşti au determinat modificări structurale, în consonanţă cu evoluţia societăţii româneşti. Astfel, Direcţia minelor şi uzinelor metalurgice Baia Mare a preluat toate proprietăţile fostei structuri existentă anterior, coordonând exploatările miniere din zonă (Valea Roşie, Dealul Crucii, Baia Sprie, Cavnic, Băiuţ), dar şi pe cele din Rodna Veche, Roşia Montana şi Săcărâmb, precum şi Uzinele metalurgice Firiza de Jos şi Zlatna. Pe lângă aceste mine ale statului au funcţionat şi societăţi miniere particulare, multe cu capital străin.

Realităţile economice nu păreau să fi fost într-o contradicţie fundamentală cu mediul înconjurător, de vreme ce, la data de 16 iunie 1930 Baia Mare a fost declarată staţiune climatică, situaţie care a adus beneficii zonei pe parcursul deceniului 4. Parcul central, redenumit „Regina Maria” constituia un element important al staţiunii, căruia i se adăugau şi altele, precum Colonia de Pictură, Sanatoriul Wagner şi Hotelul Ştefan, loc în care se desfăşurau atât reprezentaţii teatrale, cât şi expoziţii ale pictorilor care promovau frumuseţile oraşului şi ale zonei adiacente. Piaţa din centrul vechi, în care se desfăşurau tradiţionalele târguri, a fost înlocuită, în anii 1933 – 1934, cu un parc bine îngrijit, toate aceste realităţi contribuind la definirea oraşului Baia Mare ca o aşezare urbană cochetă şi liniştită, în pofida dezvoltării activităţilor de extracţie şi de prelucrare a minereurilor neferoase, comparativ cu perioada anterioară. Bazată pe aceste atuuri, elita băimăreană a iniţiat demersuri pentru validarea oraşului şi din perspectivă administrativă, Baia Mare devenind reşedinţa judeţului Satu Mare pentru o scurtă perioadă (1926). Eşecul i-a determinat pe lideri să se orienteze spre alte proiecte astfel că la 5 iunie 1930 Baia Mare a devenit reşedinţa Episcopiei Greco-Catolice a Maramureşului, structură ecleziastică înfiinţată prin Concordatul semnat în 1927 între Sf. Scaun şi Regatul României, jurisdicţia sa întinzându-se asupra judeţelor Maramureş, Satu Mare şi a unei părţi din Sălaj. Catedrala noii episcopii a devenit biserica edificată în perioada 1905-1910, situată pe actuala stradă Vasile Lucaciu, care înlocuia prima biserică românească (1771), reşedinţa episcopală fiind în localul fostei Şcoli civile de fete, construit în anul 1892.

Această configurare instituţională a adus prestigiu social oraşului, definindu-l ca un pol urban dinamic, având funcţiuni bine articulate de ordin economic, ecleziastic, cultural şi turistic. Avatarurile celui de-al doilea război mondial şi ale perioadei ocupaţiei (1940-1944) au marcat profund comunitatea băimăreană, însă pentru proiectele regimului comunist oraşul Baia Mare devenise interesant din perspectivă politică, economică şi administrativă. Astfel, localitatea a cunoscut un ritm accentuat de dezvoltare, mineritul şi metalurgia predominând în raport cu celelalte ramuri industriale. Această componentă a fost dublată de cea administrativă, oraşul devenind reşedinţa regiunii Baia Mare (1950), denumită ulterior Maramureş, iar în anul 1968 al judeţului Maramureş. Dezvoltarea economică, edilitară, educaţională, creşterea demografică au fost exponenţiale. Astfel, dacă în anul 1930 Baia Mare avea aproape 14.000 de locuitori, în 1977 numărul acestora trecea de 100.000. Realizările industriale şi urbane au fost dublate însă, cu precădere în ultimii ani ai regimului comunist, de o altă realitate care, treptat, a devenit nu doar diferită, ci şi opusă celei oficiale, cultivată de propaganda comunistă. Cenuşiul a început să predomine nu doar la nivelul imaginii de ansamblu, ci şi la cel al existenţei cotidiene, atât de marcată de lipsuri. Activităţile industriei miniere şi metalurgice au avut, pe lângă beneficiile dezvoltării, efecte negative asupra sănătăţii oamenilor şi mediului.

Intrarea „cetăţii” în „zodia libertăţii”, după evenimentele din 1989, cu plusurile şi minusurile susceptibile a fi identificate, denotă intenţia comunităţii băimărene de a-şi afirma valorile tradiţionale în consonanţă cu tendinţele majore ale epocii actuale.


Cele mai vechi așezări în zonă datează din perioada paleoliticului superior. De regulă, plasarea istorică a orașului Baia Mare este accentuată ca aparținând Epocii Bronzului, dovezile fiind niște depozite de obiecte fabricate din aur și bronz, precum și referințe din literatura secundă a sfârșitului secolului al 19-lea sau începutul secolului 20, făcându-se trimiteri la minele romane din această zonă.[7]

Orașul Baia Mare este menționat pentru prima dată în 1142, perioada regelui Geza al II-lea, sub numele de Asszonypataka - Frauenbach.

Localitatea este atestată documentar pentru prima oară în 1347, ca și Râul Doamnelor, (Rivulus Dominarum) într-un act al cancelariei regelui Carol Robert. Una din cele mai timpurii mărturii scrise care s-au păstrat, privind importanța minelor din Baia Mare și Săsar (maghiară Zazurbanya, inclusă acum în Baia Mare) datează din prima jumătate a secolului al 14-lea. Act eliberat de cancelaria regelui Ludovic I de Anjou la data de 20 septembrie 1347, acesta cuprinde o serie de privilegii acordate acestor centre miniere și locuitorilor săi de către rege, orașul Baia Mare fiind deja un oraș liber regal.[7] Anul 1376 reprezintă anul în care apare un al doilea document privilegial, iar acesta din urmă are ca și efect reglementarea mineritului.

Ca și recompensă pentru lupta dusă de Ioan de Hunedoara împotriva turcilor, regiunea Băii Mari a trecut în anul 1446 în proprietatea lui. El va dispune ridicarea Catedralei Sfântul Ștefan, din care în prezent se mai păstrează doar Turnul Ștefan.

 
Turnul Ștefan

În 1469 regele Matia Corvin a acordat localității dreptul de a se înconjura cu ziduri de apărare, astfel fiind construită cetatea medievală a Băii Mari. Cu toate acestea în 1490 Baia Mare a fost ocupată de trupele poloneze ale prințului Ioan Albert. Din 1526 Baia Mare a trecut prin mai multe schimbări ale proprietarilor, începând cu principele Ioan Zápolya. Tot în această perioadă, în 1547, a luat naștere "Schola Rivulina", sub îndrumarea Bisericii Reformate, școală care a pregătit viitoare fețe bisericești și funcționari administrativi.

 
Piața Centrală în anul 1890

Orașul a cunoscut tumulturile războiului curuților. În 1703 a scăpat pentru scurt timp de sub controlul Imperiului Austriac, atunci când Pintea Viteazul a participat cu trupele sale, alături de Francisc Rakoczi al II-lea, la preluarea orașului.

Din 1889 datează prima publicație în limba română, "Gutinul", săptămânal socio-literar și economic.

În 2000 în apropiere de Baia Mare s-a produs unul dintre cele mai mari accidente ecologice din România: scurgerea de cianuri de la societatea Aurul, o firmă privată care activa în domeniul reprocesării vechilor halde de steril rezultate în urma activităților miniere din zonă vechi de secole pentru a extrage aur din acestea.

GeografieModificare

 
Imagine din Centrul Vechi

Așezare geograficăModificare

Municipiul Baia Mare este situat în partea vestică a județului Maramureș, în depresiunea cu același nume, pe cursul mijlociu al râului Săsar, la o altitudine medie de 228 m față de nivelul mării, fiind cuprins de coordonatele geografice 47°39' - 47°48' latitudine nordică și 23°10' - 23°30' longitudine estică.

Structura acestui municipiu este alcătuită și din localitățile Blidari, Firiza, Valea Neagră, Valea Borcutului, însumând astfel o suprafata de 23.471 ha. La nord se învecinează cu Munții Igniș și Gutâi, la sud cu localitățile Recea și Groși, la est cu orașul Baia Sprie și la vest cu orașul Tăuții Măgherăuș.

 
Baia Mare, văzută de pe Vârful Igniș

Suprafața teritoriului administrativ însumeaza 23.573 ha din care 3.170 ha sunt terenuri agricole, 18.599 ha - terenuri silvice, cu preponderență păduri, și 1.804 ha - construcții și alte destinații.

ReliefModificare

Relieful depresiunii, format din câteva terase ale Someșului, Lapusului si Sasarului, are aspectul unui amfiteatru cu larga deschidere spre vest, iar la nord si est se ridica Muntii Ignis si Gutâi, cu spinari rotunjite, acoperiti cu paduri si platouri bogate în pasuni. Dintre munceii care salta brusc deasupra depresiunii se remarca Dealul Murgau (633m), Dealul Florilor (367m), Dealul Crucii (501m), Piatra Bulzului, Rotunda, Pleasca Mare, Ignis (1307m), Iezurele s.a. Lantul muntilor Gutâi formeaza o unitate geomorfologica mai aparte, cu roci eruptive, care pun în evidenta piscurile Mogosa (1.246m), Gutâi (1.443m) si Creasta Cocosului (1.428m). Aceasta din urma este o ramasita dintr-un vechi crater vulcanic, cu stânci golase, dispuse sub forma de falii verticale ca o fortareata ciudata, cu pereti prapastiosi, fapt ce constituie un obiectiv de mare interes pentru turisti. Scoarta terestra din zona municipiului cuprinde o structura pedogenetica variata, caci alaturi de solurile podzolice predominante se gasesc soluri pseudogleice si aluviale specifice zonei depresionare, precum si soluri brune de padure, soluri montane acide, etc.

HidrografieModificare

Rețeaua hidrografică este formată, în principal, din râul Săsar, lung de 31,6 km, care străbate orașul de la est la vest colectând apele râurilor Chiuzbaia și Firiza, și a pârâurilor Sf. Ioan, Usturoiul, Valea Roșie și Borcut. Pe râul Firiza, la 5 km distanță de centrul orașului, s-a construit Barajul Strâmtori-Firiza (52 m înălțime) prin care s-a creat un lac de acumulare în suprafață de 110 ha ce asigură necesarul de apă potabilă a municipiului. La aceasta se adaugă Lacul Bodi Ferneziu și Lacul Bodi Baia Sprie (numit și Lacul Mogoșa sau Lacul Pintea Viteazul), create prin baraje artificiale în secolul al XVIII-lea. Ele constituie îndrăgite locuri de agrement. Trebuie amintită aici existența unor izvoare de apa minerală pe Valea Borcutului, Valea Usturoi și Firiza.

ClimăModificare

Din zona municipiului Baia Mare are unele caracteristici specifice, mai aparte, datorita existentei lantului carpatic ce îndeplineste rolul benefic de paravan, împiedicând intemperiile reci dinspre nord-est. Aflata la adapost, depresiunea are un climat de nuanta mediteraneana, cu ierni blânde, fara mari viscole, cu veri racoroase, prelungite si un echilibru atmosferic favorabil. Temperatura aerului atinge cota medie, multianuala de 9,6 °C. Media lunii ianuarie se ridica la -2.4 °C, iar a lunii iunie la 19,9 °C. Precipitatiile atmosferice sunt în general constante, totalizând o medie anuala de 976 mm. Vânturile nu prezinta caracteristici deosebite. Datorita imobilizarii maselor de aer în depresiune, se înregistreaza perioade lungi de calm atmosferic, fapt ce influeteaza negativ starea de poluare a orasului.

Floră și faunăModificare

Vegetatia cuprinde o gama variata de specii ierboase si arborescente, în functie de varietatea terenului, a solului si a climei. Padurile ocupa 80% din suprafata localitatii. Depresiunea Baia Mare face parte din arsenalul padurilor de foiase (fag, carpen, stejar) - astazi în mare parte defrisate si înlocuite de culturi agricole si pajisti secundare. Etajul padurilor de foioase se întinde pe altitudini cuprinse între 300 si 1200 m, formând un brâu verde în jurul orasului. Pe rama depresiunii Baia Mare predomina padurile de gorun în amestec cu carpen. Padurile de fag si carpen ocupa versantii vestici si sudici ai muntilor Gutin. Specifice Depresiunii Baia Mare sunt suprafetele întinse ocupate de castanul comestibil care urca si pe versantii cu expozitie sudica si vestica pâna la altitudini de 600 m. Padurile de castani de la Baia Mare formeaza cea mai mare suprafata împadurita cu aceasta specie din România. Aici castanul comestibil este perfect aclimatizat, vegetând ca specie care se regenereaza pe cale naturala, preferând solurile montane acide, cu drenaj bun si evitând solurile podzolice pseudogleizate si cu drenaj slab. Trecerea de la padure spre pasune sau teren cultivat este de obicei de o liziera de arbust alcatuita din specii ca alunul, socul, cornul, calinul, sângerul, lemnul câinesc.

Fauna din spatiul geografic baimarean cuprinde aproape toate speciile cunoscute din zona carpatica, valoroase cinegetic: cerbul, capriorul, lupul, vulpea, iepurele, jderul, veverita. Aceste specii sunt frecvente în zona pasunilor montane alpine. Pasarile sunt bine reprezentate mai ales în locurile unde predomina padurea de fag, mai bine conservata în ciuda defrisarilor masive, prin: ierunca, porumbel de scorbura, huhurezu mare, uliu porumbar, bufnita, soimul. În apele de munte traieste: lostrita, pastravul, scobarul si stiuca; iar în apele de ses se întâlnesc cleanul dungat si babetele.

DemografieModificare



 

Componența etnică a municipiului Baia Mare

     Români (77,66%)

     Maghiari (10,3%)

     Romi (2,51%)

     Necunoscută (9,04%)

     Altă etnie (0,47%)

 

Componența confesională a municipiului Baia Mare

     Ortodocși (67,19%)

     Romano-catolici (7,18%)

     Reformați (5,18%)

     Penticostali (3,58%)

     Greco-catolici (4,51%)

     Martori ai lui Iehova (1,14%)

     Necunoscută (9,54%)

     Altă religie (1,65%)

Conform recensământului efectuat în 2011, populația municipiului Baia Mare se ridică la 123.738 de locuitori, în scădere față de recensământul anterior din 2002, când se înregistraseră 137.921 de locuitori.[1] Majoritatea locuitorilor sunt români (77,67%). Principalele minorități sunt cele de maghiari (10,3%) și romi (2,51%). Pentru 9,04% din populație nu este cunoscută apartenența etnică.[2] Din punct de vedere confesional majoritatea locuitorilor sunt ortodocși (67,19%), dar există și minorități de romano-catolici (7,19%), reformați (5,18%), greco-catolici (4,52%), penticostali (3,59%) și martori ai lui Iehova (1,14%). Pentru 9,54% din populație nu este cunoscută apartenența confesională.[8]

Baia Mare - evoluția demografică
 

Date: Recensăminte sau birourile de statistică - grafică realizată de Wikipedia

AdministrațieModificare

Primăria și Consiliul LocalModificare

Municipiul Baia Mare este administrat de un primar și un consiliu local compus din 23 consilieri. Primarul, Cătălin Cherecheș, de la Uniunea Națională pentru Progresul României, a fost ales în . Începând cu alegerile locale din 2016, consiliul local are următoarea componență pe partide politice:[9]

    Partid Consilieri Componența Consiliului
Coaliția pentru Baia Mare 11                      
Partidul Național Liberal 3                      
Partidul Social Democrat 3                      
Uniunea Democrată Maghiară din România 2                      
Partidul Mișcarea Populară 2                      
Partidul Ecologist Român 2                      

Cherecheș a fost ales pentru prima oară din partea PNL pe listele USL. La alegerile locale din 10 iunie 2012 acesta a fost reales în funcția de primar al Municipiului Baia Mare cu un procent de 86,03% din numărul alegătorilor și patru ani mai târziu, în iunie 2016, a fost reales cu un procent de 70% din numărul celor care s-au prezentat la vot, deși la momentul alegerilor acesta se afla în stare de arest preventiv, fiind anchetat de Direcția Națională Anticorupție (DNA), sub suspiciunea de luare de mită în formă continuată.[10][11] Cherecheș a candidat de această dată din partea alianței electorale Coaliția Pentru Baia Mare, formată din UNPR, PNȚCD, PSRo și FDGR.

Dintre consilieri, au fost aleși viceprimari Marinel Rob (care exercită interimar atribuțiile de primar) și Noemi Vida.[12]

CartiereModificare

EconomieModificare

Economia orașului Baia Mare s-a dezvoltat în strânsă legătură cu activitatea minieră specifică zonei.

Industria minierăModificare

IstoricModificare

Depresiunea Baia Mare este situată în zona de contact dintre Platforma Someșeană și Carpații Orientali. La sfârșitul Pliocenului, această regiune făcea parte dintr-un bazin marin. În timpul Neogenului, în zonă a avut loc o activitate vulcanică intensă, pe fondul căreia s-a dezvoltat un lanț muntos de 50 km lungime: Văratec - Gutâi - Oaș. Rocile eruptive din aceste masive muntoase au în componență minereuri auro-argintifere și de metale neferoase: plumb, zinc, cupru, aur în stare liberă și argint.

 
BRD Baia Mare

Primele activități miniere în această zonă sunt atestate din secolele al II-lea și al III-lea d.Hr. În jurul acestor așezări miniere a apărut și s-a dezvoltat orașul Baia Mare.

La începutul mileniului II, minele din regiune erau în proprietatea regilor Ungariei, iar în Evul Mediu, principii Transilvaniei și-au exercitat controlul asupra activităților economice. În secolul al XIV-lea, în Baia Mare funcționa o monetărie. În timpul domniei lui Matei Corvin, după anul 1468, pe monedele bătute în Baia Mare, apar două ciocane de miner încrucișate, care, ulterior, vor face parte atât din sigiliul, cât și din stema orașului.

Exploatarea se făcea prin săparea unor galerii în formă de puț, iar minereul extras era zdrobit în pive, măcinat și spălat. Aurul, în schimb, se găsea atât în stare solidă, „destul de curat și pur de la natură”, cât și în componența minereurilor. Aurul „se spăla în albiile cu nisip ale pâraielor” (Nicolae Olahus, umanist de renume mondial, călător prin Maramureș). Operația de spălare a nisipului aurifer, în albiile râurilor din regiune, era preponderent o atribuțiune a femeilor, soțiile minerilor. Această „imagine”, surprinsă de cetățenii străini ce vizitau Baia Mare, a stat la baza atribuirii denumirii de Cetatea Râul Doamnelor.

În a doua parte a secolului al XX-lea, activitatea minieră a devenit nerentabilă, însă regimul comunist a decis subvenționarea acestui sector. După căderea regimului (1989) și în baza clauzelor de preaderare la structurile Uniunii Europene, mineritul și-a încetat activitatea, toate perimetrele miniere intrând în conservare. (vezi Monografia municipiului Baia Mare, 1972)

Industria chimicăModificare

TurismModificare

Monumente și clădiriModificare

 
Centrul istoric al municipiului Baia Mare (Orașul medieval Rivulus Dominarum), monumenent istoric din România, clasificat cu numărul: MM-II-a-A-04432; vedere aeriană de pe Dealul Crucii
 
Intrarea în oraș
Clădiri
  • Centrul istoric Baia Mare. Fosta Piață Centrală (Circulus fori), în prezent Piața Libertății. Obiective: Casa Iancu de Hunedoara din Baia Mare, Localul Monetăriei Imperiale, Vechiul han Vulturul Negru din Baia Mare, Casa Lendvay etc.
  • Turnul Ștefan este o anexă a Catedralei "Sfântul Ștefan", ridicată de Iancu de Hunedoara pe parcursul secolului XV. Construit în stil gotic turnul are 40 m înălțime. Turnul a fost folosit pentru supravegherea eventualelor posibile incendii și supravegherea strategică a orașului.
  • Casa Iancu de Hunedoara, sau Casa Elisabeta ridicată în 1446, este parte a vechiului castel medieval ridicat de Iancu pentru soția sa Elisabeta.
  • Monetăria din Baia Mare, edificiu ridicat între anii 1734 și 1737. În prezent clădirea slujește drept sediu al Muzeului Județean de Istorie și Arheologie Maramureș.
  • Turnul Măcelarilor a fost construit în secolul al XV-lea. Există o legendă, conform căreia din acest turn ar fi fost împușcat Pintea Viteazul.
  • Biserica de lemn din Chechiș, a fost construită în anul 1630; din 1939, a fost mutată în Baia Mare, pe Dealul Florilor. În jurul acestui obictiv a fost amenajat Muzeul Satului, secție în aer liber a Muzeului de Etnografie și Artă Populară Baia Mare.
  • Vechiul han Vulturul Negru, construit înainte de 1790, amplasat în centrul istoric al municipiului Baia Mare (în prezent Piața Libertății). În 1880 a devenit sediu al Primăriei. Din 1950 până în 1999 clădirea a fost ocupată de Judecătoria Baia Mare și de Oficiul de Carte Funciară. În prezent imobilul este cuprins în proiectul „Centrul de Afaceri Millennium III”, fiind reabilitat. Obiectivul este cunoscut sub denumirea de M1.
  • Biserica Sfânta Treime este un lăcaș de cult ridicat între anii 1717-1720.
  • Catedrala Adormirea Maicii Domnului, edificată între anii 1905-1911 ca biserică parohială greco-catolică, ridicată în anul 1930 la rangul de catedrală.
  • Biserica reformată din Baia Mare, construită în stil clasicist la sfârșitul secolului al XVIII-lea
  • Clădirea Prefecturii județului Maramureș, inaugurată în 1969, a fost proiectată în stilul tradițional maramureșean,
  • Casa de Cultură cu o sală de 700 de locuri, a fost construită în 1971,
  • Teatrul municipal, inaugurat în secolul al XVIII-lea, actualul sediu construit în 1967.
  • Turnul Combinatului, inaugurat în 1995.
Complexe statuare
  • Monumentul Eroilor Români din Al Doilea Război Mondial. “Monumentul Ostașului Român” a fost dezvelit, în 1960, în Câmpia Tineretului din Baia Mare, fiind dedicat militarilor români care au căzut pe câmpul de luptă în Al Doilea Război Mondial. Opera comemorativă, înaltă de 10,65 m și lungă de 16 m, a fost realizată de Andrei Ostap din piatră și beton.
  • Sfatul bătrânilor. Operă a artistului Vida Gheza, amplasată în fața Prefecturii județului Maramureș.
  • Statuia Minerului, amplasată in Piața Revoluției din Baia Mare. Operă a artistului Vida Gheza.

CulturăModificare

 
Hotel Mara, Baia Mare

În Baia Mare există 1 bibliotecă (cu mai multe filiale), 6 muzee, 1 planetariu si observator astronomic, 2 teatre, 2 Case de cultură, 1 Școală populară de artă și 1 universitate populară. În 2016, Baia Mare a candidat pentru titlul de Capitală Europeană a Culturii 2021, și s-a calificat în finală alături de Timișoara (care a și câștigat), București și Cluj Napoca.[13]

PersonalitățiModificare

EducațieModificare

SportModificare

În Baia Mare există numeroase cluburi sportive, printre care:

SănătateModificare

În prezent, în Baia Mare funcționează mai multe spitale, clinici și instituții medicale printre care Spitalul Județean Baia Mare — construit între anii 1966–1971 și inaugurat în februarie 1972 — și spitalul privat EuroMedica, care funcționează împreună cu clinica MedCenter.

TransportModificare

Transport în comunModificare

Rețeaua de transport în comun este operată de Urbis. ( http://www.urbisbaiamare.ro )

AutobuzeModificare

  • 1. E.P. Săsar – Bif. Baraj
  • 3/11. URBIS – Unic
  • 4. Gară – Cart. V. Alecsandri
  • 5. URBIS – Valea Borcutului
  • 7. URBIS – Băita
  • 8. Gară – Baia Sprie
  • 9. Gară – Str. Alba Iulia ( Linie Turistică)
  • 10. Gara - Stadion
  • 12. URBIS - Lapusel
  • 13. URBIS - Nistru
  • 14. IMMUM – Satu Nou de Sus
  • 15. Gara - Aramis
  • 16/26. Gara – Grosi - Chechiș
  • 17/23. Piata Izvoare – Ocoliș - Culcea - Coruia
  • 18. IMMUM – Firiza
  • 21. Baia Sprie – Chiuzbaia
  • 22. Gară – Dumbrăvița - Sindresti - Unguras - Rus
  • 24. URBIS - Mocira
  • 27. URBIS - Bozanta Mica
  • 28. URBIS - Sasar
  • 29. URBIS - Bozanta Mare
  • 30. Gară – Cart. V. Alecsandri – IMMN – IMMUM
  • 31. Cart. Valea Rosie - Gara
  • 32. Piața Izvoare (strada M.Eminescu) - Strada M.Eminescu - Statie Electrolizei
  • 36. Baia Sprie - Stadion - Italsofa
  • 37. URBIS - Albina - Meda - Italsofa
  • 38. URBIS - Meda - Italsofa
  • 39. Gara - Italsofa
  • 40 . URBIS – Metro
 
Gara Baia Mare

TroleibuzeModificare

  • 50. URBIS – Gara
  • 54. Piața Izvoare - Grănicerilor - Gara - Auchan

Transport rutierModificare

Baia Mare este situată pe drumul european E58, respectiv DN1C.De aici pornește drumul național DN18 spre municipiul Sighetul Marmației. Este planificat drumul expres Baia Mare–Vaja, care va fi racordat la autostrada M3 a Ungariei.

Transport feroviarModificare

Gara Baia Mare este un nod feroviar situat pe magistrala 400 a Căilor Ferate Române.Gara este deschisă atât traficului intern cât și internațional, circulând zilnic trenul Baia Mare– Budapesta.

Transport aerianModificare

 
Aeroportul Internațional Baia Mare - Tăuții-Măgherăuș

Companiile aeriene care au operat zboruri de pe Aeroportul Internațional Maramureș sunt Austrian, Blue Air și TAROM.

În prezent, singura companie care operează zboruri pe acest aeroport este TAROM, pe relația Baia Mare–București.

Orașe înfrățiteModificare

Mass-mediaModificare

Posturi de televiziuneModificare

Ziare și revisteModificare

RadioModificare

EvenimenteModificare

  • Un eveniment de amploare organizat anual în Baia Mare este Sărbătoarea Castanelor (sărbătoarea orașului). Prima ediție s-a desfășurat în anul 1993. Din 2015 printr-o hotărâre a Consiliului Local la inițiativa primarului Cătălin Cherecheş a devenit Festivalul Castanelor, iar locațiile unde se desfăşoară evenimentul fiind Bulevardul Unirii (unde se amplasează scena principală, pe care deja au concertat artişti de renume internațional spre exemplu Culture Beat, Sabrina, Dr. Alban, Tinie Tempah etc) şi scena 2 fiind scena amplasată în Centrul Vechi (Piața Libertății) al oraşului unde se organizează concerte de operă, muzică clasică, populară, uşoară, modernă, folk sau rock. În 2017 pe scena din Centrul Vechi a concertat în cadrul Festivalului Castanelor Thomas Anders&Modern Talking Band.
  • „Expo-flora” — expoziție de aranjamente florale. Primele ediții s-au desfășurat în incinta Casei Tineretului; după 2008, tradiționala manifestare a avut loc în Pavilionul Muzeului de Etnografie și Artă Populară (clădirea fostului Teatru de vară), iar în prezent Expo-Flora se desfăşoară în Piața Revoluției. Evenimentul fiind organizat de SPAU Baia Mare.
  • În fiecare an în septembrie este organizat Festivalul Centrul Vechi, sau după cum este mai cunoscut, Főtér Fesztivál. Este un festival organizat de tineretul maghiar din municipiu.
  • Începând cu stagiunea 2005/2006, în Baia Mare se organizează anual Festivalul Internațional de Teatru Atelier (director Radu Macrinici). Primele treisprezece ediții ale Festivalului s-au desfășurat în orașele Sf. Gheorghe și Sighișoara.
  • „Ziua Artistului Plastic” — o manifestare elevată, menită să omagieze breasla artiștilor contemporani se desfășoară anual, în data de 5 mai. La fiecare ediție a Anualei Artelor participă cu lucrări reprezentative (selectate de organizatori, Filiala Baia Mare a UAPR) artiști consacrați, debutanți, precum și invitați străini.
  • Tot în Baia Mare se desfășoară Festivalul național de muzică pentru copii „Ursulețul de aur” (inițiator și organizator: Doina Bentu) — prima ediție: 1983.
  • O tradiție în Baia Mare o reprezintă şi Târgul de Crăciun care cuprinde o multitudine de evenimente culturale la scena amplasată în Piața Libertății, alături de un imens brad de Crăciun dar şi un frumos patinoar.

NoteModificare

  1. ^ a b Recensământul Populației și al Locuințelor 2002 - populația unităților administrative pe etnii”. Kulturális Innovációs Alapítvány (KIA.hu - Fundația Culturală pentru Inovație). http://www.kia.hu/konyvtar/erdely/erd2002/etnii2002.zip. Accesat la 6 august 2013. 
  2. ^ a b Rezultatele finale ale Recensământului din 2011: Tab8. Populația stabilă după etnie – județe, municipii, orașe, comune”. Institutul Național de Statistică din România. iulie 2013. http://www.recensamantromania.ro/wp-content/uploads/2013/07/sR_Tab_8.xls. Accesat la 5 august 2013. 
  3. ^ Rezultatele alegerilor locale din 2016, Biroul Electoral Central[*] 
  4. ^ Die Stärke der Schwäche, editat de Matthias Theodor Vogt, Jan Sokol, pagina 186.
  5. ^ Die Stärke der Schwäche, editat de Matthias Theodor Vogt, Jan Sokol, pagina 187.
  6. ^ Dorin Ștef, Dicționar etimologic al localităților din județul Maramureș, Editura Ethnologica, Baia Mare, 2016.
  7. ^ a b Die Stärke der Schwäche, editat de Matthias Theodor Vogt, Jan Sokol, pagina 188
  8. ^ Rezultatele finale ale Recensământului din 2011: Tab13. Populația stabilă după religie – județe, municipii, orașe, comune”. Institutul Național de Statistică din România. iulie 2013. http://www.recensamantromania.ro/wp-content/uploads/2013/07/sR_TAB_13.xls. Accesat la 5 august 2013. 
  9. ^ Lista competitorilor care au obținut mandate” (XLSX). Biroul Electoral Central pentru alegerile locale din 2016. http://www.2016bec.ro/wp-content/uploads/2016/06/Export_mandate-2.xlsx. 
  10. ^ Catalin Chereches, care a castigat un nou mandat la Primaria Baia Mare, ramane in arest preventiv. Mesajul sau din inchisoare”, Pro TV, 7 iunie 2016, http://stirileprotv.ro/stiri/actualitate/catalin-chereches-ales-primar-la-baia-mare-desi-se-afla-dupa-gratii-baimarenii-intr-un-fel-mi-au-redat-libertatea.html, accesat la 20 aprilie 2017 
  11. ^ Firuta Flutur (13 iunie 2016), „Cătălin Cherecheș, edilul reales al orașului Baia Mare cu peste 70% din voturi, aflat în arest, vrea să depună jurământul într-o catedrală”, Mediafax, http://www.mediafax.ro/politic/catalin-chereches-edilul-ales-al-orasului-baia-mare-cu-70-aflat-in-arest-vrea-sa-depuna-juramantul-de-primar-intr-o-catedrala-15482405, accesat la 20 aprilie 2017 
  12. ^ BAIA MARE. Un viceprimar a primit atribuții de primar. Cherecheș vrea să depună jurământul în catedrală”, Digi24, 26 iunie 2016, http://www.digi24.ro/regional/digi24-oradea/baia-mare-un-viceprimar-a-primit-atributii-de-primar-chereches-vrea-sa-depuna-juramantul-in-catedrala-532649?__grsc=cookieIsUndef&__grts=1492691495392, accesat la 20 aprilie 2017 
  13. ^ Capitala Europeană a Culturii în 2021 este Timișoara”, Digi24, 16 septembrie 2016, http://www.digi24.ro/stiri/actualitate/evenimente/se-anunta-capitala-europeana-a-culturii-in-2021-baia-mare-bucuresti-cluj-napoca-ori-timisoara-567739?__grsc=cookieIsUndef&__grts=1492692780275, accesat la 20 aprilie 2017 
  14. ^ Orașe Înfrățite

BibliografieModificare

Legături externeModificare