Răscoala lui Rákóczi

insurecție în Ungaria împotriva domniei habsburgice
Răscoala lui Rákóczi

Informații generale
Perioadă15 iunie 1703 - 1 mai 1711
LocUngaria, Transilvania și Croația
RezultatVictoria militară a Habsburgilor, dar guvernul imperial retrage decretele nefavorabile Regatului Ungar, dând și alte favoruri
Beligeranți
Sf. Imperiu Roman
Croația
Sârbii din Voivodina
Sașii transilvăneni
Danemarca
Regatul Ungar
Regatul Franței
Conducători
Eugeniu de Savoia
János Pálffy
Leopold Schlick
Sigbert Heister
Ludwig Herbeville
Guido Starhemberg
Franjo Krsto Delišimunović
Franjo Vragović
Francisc Rákóczi al II-lea
Miklós Bercsényi
Sándor Károlyi
Efective
circa 70.000circa 60.000

Răscoala lui Rákóczi sau Războiul curuților (15 iunie 17031 mai 1711) condus de Francisc Rákóczi al II-lea a fost primul război semnificativ al Regatului Ungar împotriva regimului Habsburgic.

Motive modificare

Istoria Ungariei
 
Acest articol este parte a unei serii
Panonia, formarea Ungariei
Panonia
Preistoria maghiarilor
Cucerirea Bazinului Panonic
Anii incursiunilor militare
Evul Mediu
Principatul Ungariei
Regatul Ungariei
Regatul Ungariei la începutul Epocii Moderne
Ocupația otomană
Regatul Ungariei Răsăritene
Principatul Transilvaniei
Războiul de independență condus de Francisc Rákóczi al II-lea (1703-1711)
Ungaria Regală
Istoria maghiară în secolul al XIX-lea
Epoca reformelor
Revoluția Maghiară din 1848-1849
Compromisul austro-ungar din 1867
Imperiul Austro-Ungar
Istoria maghiară în secolul al XX-lea
Revoluția Mîja-de-toamnă
Republica Ungară (1918-1919)
Republica Ungară a Sfaturilor
Republica Ungară (1919–1920)
Tratatul de la Trianon
Regatul Ungariei (1920–1944)
Ungaria în cel de-al Doilea Război Mondial
Statul Maghiar (1944-1945)
Republica Populară Ungară
Revoluția din 1956
Ungaria contemporană
Republica Ungară

Portal Ungaria
 v  d  m 

După ieșirea Regatului Ungar între anii 16831699 de sub ocupația otomană, teritoriul maghiar a trecut în totalitate sub dominația Casei de Habsburg. Stăpânirea maghiară din Transilvania a fost înlocuită cu cea a Imperiului Habsburgic. În acești ani de război, nobilimea maghiară s-a resemnat, neîntrezărindu-se altă posibilitate de eliberare. În schimbul eliberării, ea a acceptat suzeranitatea Habsburgilor, acest lucru ducând și la pierderea dreptului de alegere liberă a regilor. După doi ani de la tratatul de la Karlowitz (1699), în 1701, s-a încercat obținerea independenței de către Mihai Apafi al II-lea, care însă a fost capturat și a fost obligat să cedeze scaunul princiar al Transilvaniei Împăratului Leopold I. Prin acest ultim act, s-a pierdut în totalitate controlul maghiar pe teritoriul Regatului Ungar (și a Principatului Transilvaniei, care fusese deja scos de sub administrația regatului prin Diploma Leopoldină din 1690).

Încă din 1697, țăranii s-au răsculat împotriva Habsburgilor, la Tokaj revolta însă a fost înăbușită de Curtea Habsburgică, ajutată de nobilimea maghiară. Între timp, relația dintre nobilimea maghiară și curtea imperială s-a deteriorat din cauza introducerii Comisiei de Achiziții Noi (Neoacquistica Comissio), care administra teritoriile eliberate. Această comisie restituia nobilimii propriile moșii numai dacă nobilul dovedea cu acte dreptul său de proprietate și plătea 10% din valoarea proprietății către tezaurul imperial (răscumpărarea de arme).

Pe plan internațional, datorită apropierii morții Împăratului Carol al II-lea al Spaniei, ultimul monarh spaniol din dinastia de Habsburg, se întrevedea un conflict franco-austriac. Francezii, pe baza principiului „inamicul inamicului meu este prietenul meu”, vrând să creeze dificultăți locale Habsburgilor austrieci, l-au contactat pe Rákóczi. Inițial, Rákóczi a ezitat, dar în toamna anului 1700 Ludovic al XIV-lea l-a trimis în solie pe contele Feriol care l-a asigurat pe Rákóczi că va fi susținut substanțial cu bani și arme. Rákoczi și contele Miklós Bercsényi au considerat că a venit momentul oportun să pornească războiul împotriva Habsburgilor.

 
Leopold I, Împărat Roman

Chiar în ziua în care a murit Carol al II-lea al Spaniei, pe 1 noiembrie 1700, Rákóczi a scris câte o scrisoare lui Ludovic al XIV-lea și ministrului său de externe, în care erau evidențiate interesele comune ale Regatului Ungar și Regatului Francez. Scrisorile au fost încredințate lui Longueval, un locotenent imperial de origine valonă, pe care Rákóczi îl cunoștea de 3 ani. Acest locotenent pleca din Ungaria de Nord (azi Slovacia) acasă și avea posibilitate să ajungă ușor din Belgia la Paris, dar Longueval l-a trădat pe Rákóczi, informând Curtea din Viena despre scrisori. Curtea imperială, vrând să afle mai multe, a lăsat scrisorile să ajungă la destinație. La Paris, scrisoarea cu răspunsul ministrului de externe francez, în care Franța oferea sprijin financiar și armament maghiarilor, a fost înmânată spionului vienez. A urmat o nouă scrisoare, despre care iarăși se știa la Curtea de la Viena. La 1 februarie 1701, Longueval s-a lăsat prins la Linz. La 18 aprilie, Rákóczi a primit o scrisoare de la mătușa sa, în care aceasta îi dădea de veste despre prinderea lui Longueval și că au fost găsite asupra lui scrisorile.

Rákóczi avea posibilitatea să fugă, deoarece era la castelul său din Nagysáros, lângă granița poloneză, însă nevrând să-și părăsească soția bolnavă, a rămas așteptând soldații imperiali. A fost arestat chiar în noaptea respectivă de oamenii generalului Solari. A fost dus la Eperjes (azi Prešov, Slovacia), și apoi, conform ordinului împăratului, la Wiener Neustadt (maghiară: Bécsújhely), fiind întemnițat în același loc din care a fost dus la eșafod cu 30 de ani în urmă bunicul său din partea mamei, Péter Zrínyi.

A fost interogat pentru prima oară abia după șase săptămâni de la întemnițare. Curtea, fără să țină seama de protestul lui Rákóczi, a format tribunalul special numai din nobili austrieci, la fel cum a făcut și în cazul interogărilor lui Péter Zrínyi și Cristof Francisc Frangepán. Francezii au intervenit prin iezuiți, facilitând evadarea lui Rákóczi, care a lăsat Împăratului o scrisoare în care a precizat că este gata să fie judecat, dar numai conform legislației maghiare.

Din temniță Rákóczi a fugit în Polonia, la Brzeżany (azi Berezhany, Ucraina), la Miklós Bercsényi, însă și acolo era în primejdie, deoarece pe capul său fusese pusă o recompensă de 10.000 de florini.

Începutul războiului modificare

Odată cu Tratatul de la Karlowitz din 1699, Imperiul Otoman a renunțat la aproape toate pretențiile sale asupra unora dintre teritoriile sale, care au fost cucerite din Regatul medieval al Ungariei după 1526. Nobilimea era împotriva stăpânirii habsburgice, deoarece pământurile luate de către otomani au fost restituite doar celor care își puteau dovedi dreptul de a deține proprietatea și puteau plăti 10% din valoarea acesteia habsburgilor. Dacă nu reușeau să facă acest lucru, proprietatea mergea către creditorii Imperiului. Clasa țărănească s-a întors împotriva Imperiului din cauza greutăților pe care le-au adus războaiele lungi. În 1697, o revoltă anti-habsburgică din Tokaj a fost înăbușită. Cu toate acestea, relațiile dintre curte și nobilime se deteriorau, iar noii conducători habsburgi i-au tratat atât de prost pe țărani, încât în ​​cele din urmă unii și-au dorit revenirea la stăpânirea turcă.[1]

Războiul de independență modificare

Răscoala lui Imre Thököly modificare

 
Steagul unei unități de luptă în Războiul pentru Independență.

Relațiile internaționale au oferit maghiarilor ocazia de a se elibera de Habsburgi. Cu ajutorul lui Ludovic al XIV-lea al Franței, rebelii anti-habsburgi, conduși de tânărul nobil Imre Thököly, s-au ridicat împotriva Imperiului în 1678. Thököly a ocupat cea mai mare parte a Ungariei de Nord. În 1681, otomanii s-au alăturat pentru a-l ajuta, iar el a fost recunoscut drept rege al Ungariei Superioare de către sultanul Mehmed IV. Cu toate acestea, când otomanii au pierdut bătălia de la Viena în 1683, Thököly a pierdut sprijinul otoman și a fost în cele din urmă învins în 1685. Alianța sa cu otomanii a schimbat percepția pozitivă pe care Europa de Vest o avea despre Ungaria și, în loc să fie considerată ca bastionul creștinismului. , țara era acum considerată un inamic,[2] Parțial ca o consecință, Ungaria a fost ocupată și organizată ca „teritoriu nou dobândit” în loc de „teritoriu eliberat de otomani”.

Francisc Rákóczi al II-lea modificare

Francisc al II-lea Rákóczi (maghiară II. Rákóczi Ferenc) a fost fiul unei vechi familii nobiliare și unul dintre cei mai bogați moșieri din Regatul Ungariei. A fost contele „(comes perpetuus)” al „Comitatus Sarossiensis” (în maghiară „Sáros’’) din 1694 înainte. S-a născut în Francis I Rákóczi, ales prinț conducător al Transilvaniei, și Ilona Zrínyi, în 1676. Tatăl său a murit când Rákóczi era un copil, iar mama sa sa căsătorit cu Imre Thököly în 1682. După ce Thököly a fost învins, Zrínyi a ținut castelul Munkács (azi Mukacheve în Ucraina) timp de trei ani, dar în cele din urmă a fost forțat să se predea. După Tratatul de la Karlowitz, când tatăl său vitreg și mama lui au fost trimiși în exil, Rákóczi a rămas la Viena sub supravegherea habsburgică.

Rămășițele armatei țărănești a lui Thököly au început o nouă revoltă în regiunea Hegyalja din nord-estul Ungariei de astăzi, care făcea parte din proprietatea familiei Rákóczi. Au capturat castelele Tokaj, Sárospatak și Sátoraljaújhely și i-au cerut lui Rákóczi să devină liderul lor, dar el nu era dornic să conducă ceea ce părea a fi o rebeliune țărănească minoră. S-a întors repede la Viena, unde a încercat din răsputeri să-și curețe numele. Rákóczi s-a împrietenit apoi cu contele Miklós Bercsényi, a cărui proprietate la Ungvár (azi Ужгород (Uzhhorod), în Ucraina), se afla lângă a lui. Bercsényi a fost un om înalt educat, al treilea cel mai bogat om din regat (după Rákóczi și Simon Forgách), și era înrudit cu cea mai mare parte a aristocrației maghiare.

Luptă pentru independență modificare

 
Curuții pregătindu-se să atace poștalionul și călăreții, c. 1705
 
Bătălia dintre curuți și lobonți.

Pe măsură ce Casa de Habsburg era pe cale de a muri, Franța căuta aliați în lupta sa împotriva hegemonia austriacă. În consecință, ei au stabilit contact cu Rákóczi și i-au promis sprijin în cazul în care acesta va prelua cauza independenței Ungariei. Un spion austriac a pus mâna pe această corespondență și a adus-o în atenția împăratului. Ca urmare directă a acestui fapt, Rákóczi a fost arestat la 18 aprilie 1700 și închis în cetatea Wiener Neustadt (la sud de Viena). În timpul audierilor preliminare a devenit evident că, la fel ca și în cazul bunicului său Péter Zrínyi, singura sentință posibilă pentru Francis a fost moartea. Cu ajutorul soției sale însărcinate Amelia și al comandantului închisorii, Rákóczi a reușit să evadeze și să fugă în Polonia. Aici s-a întâlnit din nou cu Bercsényi și împreună au reluat contactul cu curtea franceză.

Trei ani mai târziu, Războiul de Succesiune Spaniolă a făcut ca o mare parte a forțelor austriece din Regatul Ungariei să părăsească temporar țara. Profitând de situație, forțele kuruc au început o nouă revoltă în Munkács, iar Rákóczi a fost rugat să o conducă. A decis să-și investească energiile într-un război de eliberare națională și a acceptat cererea. La 15 iunie 1703, un alt grup de aproximativ 3000 de oameni înarmați condus de Tamás Esze i s-a alăturat lângă orașul polonez Lawoczne (azi Lavochne, un sat din Ucraina). A sosit și Bercsényi, cu fonduri franceze și 600 de mercenari polonezi.

Cea mai mare parte a nobilimii maghiare nu a susținut răscoala lui Rákóczi, pentru că a considerat că nu este decât o jacquerie, o rebeliune țărănească. Celebrul apel al lui Rákóczi la nobilimea județului Szabolcs părea a fi în zadar. El a reușit să-l convingă pe Hajdús (războinici țărani emancipati) să-și unească forțele, așa că forțele sale au controlat cea mai mare parte a Regatul Ungariei la est și la nord de Dunărea până la sfârșitul lui septembrie 1703. El a continuat prin cucerirea Transdanubia curând după.

 
Statuia Rákóczi din Budapesta, Ungaria.

Întrucât austriecii au fost nevoiți să lupte cu Rákóczi pe mai multe fronturi, s-au simțit obligați să intre în negocieri cu el. Cu toate acestea, victoria forțelor austriece și engleze împotriva unei armate combinate franco-bavareze în Bătălia de la Blenheim din 13 august 1704, a oferit un avantaj nu numai în războiul de succesiune spaniolă, dar a împiedicat și unirea lui Rákóczi. forțelor cu aliații lor franco-bavari.

Acest lucru l-a plasat pe Rákóczi într-o situație militară și financiară dificilă. Sprijinul francez s-a diminuat treptat și a fost nevoie de o armată mai mare pentru a ocupa pământul deja câștigat. Între timp, aprovizionarea armatei actuale cu arme și hrană era peste posibilitățile sale. El a încercat să rezolve această problemă prin crearea unei noi monede pe bază de cupru, care nu a fost ușor acceptată în Ungaria, deoarece oamenii erau obișnuiți cu monedele de argint. Cu toate acestea, Rákóczi a reușit să-și mențină avantajul militar pentru o perioadă – dar după 1706, armata sa a fost forțată să se retragă.

O întâlnire a Dieta maghiară (formată din 6 episcopi, 36 de aristocrați și aproximativ 1000 de reprezentanți ai nobilimii inferioare a 25 de județe), ținută lângă Szécsény (județul Nógrád ) în septembrie 1705, l-a ales pe Rákóczi drept „fejedelem” – prinț (conducător) – al Statelor Confederate ale Regatului Ungariei, pentru a fi asistat de un [[Senat] de 24 de membri. Rákóczi și Senatul au primit responsabilitatea comună pentru conducerea afacerilor externe, inclusiv a negocierilor de pace.

Încurajate de Anglia și Țările de Jos, discuțiile de pace au început din nou la 27 octombrie 1705 între liderii kuruc și Împărat. Operațiunile militare au continuat însă și ambele părți și-au variat strategia în funcție de situația militară. Pe 13 decembrie, forțele Kuruc conduse de János Bottyán i-au învins pe austrieci la Szentgotthárd. O piatră de poticnire a fost suveranitatea asupra Transilvania – niciuna dintre părți nu era pregătită să renunțe la aceasta. Tratatul propus de Rákóczi cu francezii a fost blocat, așa că s-a convins că doar o declarație de independență ar face acceptabil ca diferite puteri să negocieze cu el. În 1706, soția sa (pe care nu o mai văzuse de 5 ani, împreună cu fiii lor József și György) și sora sa au fost ambele trimise ca ambasadori ai păcii, dar Rákóczi a respins eforturile lor în numele împăratului.

La recomandarea lui Rákóczi și cu sprijinul lui Bercsényi, o altă ședință a Dietei desfășurată la Ónod (județul Borsod) a declarat depunerea Casei de Habsburg de pe tronul Ungariei la 13 iunie 1707. Dar nici acest act , nici moneda de cupru emisă pentru a evita inflația monetară, au avut succes. Ludovic al XIV-lea a refuzat să încheie tratate cu prințul Rákóczi, lăsându-i pe unguri fără aliați. A rămas posibilitatea unei alianțe cu Țaratul Rusiei, dar nici aceasta nu s-a materializat.

La Bătălia de la Trenčín (maghiară Trencsén, germană Trentschin, latină Trentsinium, Comitatus Trentsiniensis, astăzi în Slovacia), la 3 august 1708, calul lui Rákóczi s-a împiedicat , și a căzut la pământ, ceea ce l-a lăsat inconștient. Forțele kuruc l-au crezut mort și au fugit. Această înfrângere a fost fatală pentru răscoală. Numeroși lideri Kuruc și-au transferat loialitatea față de Împărat, sperând în clemență. Forțele lui Rákóczi au devenit limitate la zona din jurul Munkács și județul Szabolcs. Neavând încredere în cuvântul lui János Pálffy, care era trimisul împăratului însărcinat cu negocierile cu rebelii, prințul a părăsit Regatul Ungariei pentru Polonia la 21 februarie 1711.[3][4]

Participarea sârbilor și alți regaliști modificare

Sârbii (stabiliți la granițele de sud ale Ungariei în timpul Marilor Migrații Sârbe și protejați de austrieci) au luptat de partea împăratului încă de la începutul războiului. Au fost folosiți ca cavalerie ușoară în armata austriacă și ca colectori de taxe. În timpul celor opt ani de război, satele și orașele maghiare din Marea Câmpie Ungară și Transdanubia au fost arse și jefuite de sârbi, în timp ce în Bácska satele sârbilor au fost arse. Cu toate acestea, au existat câțiva sârbi care au luptat de partea lui Rakóczi împotriva habsburgilor – frontieriștii din Semlak. Conducătorul trupelor sârbe Kuruc era căpitanul de frontieră Obrad Lalić din Senta.

Croația a sprijinit și Monarhia Habsburgică, astfel că armata croată și contingentele habsburgice au împiedicat ocuparea Croației prin Kuruc. Forțele croate și sârbe au luptat în Transdanubia și Ungaria Superioară. Sașii transilvăneni s-au distanțat și ei de Rákóczi în 1703. Deși generalul austriac Rabutin a pierdut în Transilvania, el s-a retras în Ținutul Saxon, unde orașele și țăranii sași au dat adăpost Armatei habsburgice. În toată Croația au avut loc ciocniri între Kuruc și armata habsburgo-saxonă.

Asistență daneză modificare

Regatul Danemarcei a furnizat anual regimente de cavalerie și infanterie. Armata habsburgică a staționat aceste regimente daneze în Ungaria, iar soldații danezi au luptat împreună cu armata habsburgică împotriva maghiarilor (curuți) și aliaților acestora.[5][6][7] Forțele daneze au luptat în Ungaria de Est și Transilvania (Bătălia de la Jibou).

Mercenarii și minoritățile din armata curuților modificare

În 1703 minoritatea rusină s-a alăturat revoltei, dar înainte de aceasta, între 1690 și 1702, rusinii i-au sprijinit pe unguri împotriva soldaților austrieci. Tot în timpul conflictului, slovacii au luptat pentru Rákóczi. În armata curuților existau comandanți slovaci și câteva forțe ale curuților erau complet slovace. În Transilvania numeroși haiduci români s-au alăturat curuților. De asemenea, câteva sute de mercenari din Valahia și Moldova au luptat în armata lui Rákóczi.

Zeci de voluntari și mercenari polonezi au venit din Polonia, de asemenea mulți soldați ucraineni și tătari, care i-au susținut pe curuți. De mai multe ori Rákóczi a cerut ajutor de la Polonia și s-a străduit să recruteze mai mulți soldați polonezi. În ținuturile sașilor din Spiš (țipțeri) aceștia, precum și unele grupuri de dezertori din armata imperială, s-au alăturat de partea lui Rákóczi. Au fost completați de mercenari germani. Armata curuților a folosit, de asemenea, comenzi și jurăminte atât în ​​limba slovacă, cât și în limba germană, deoarece erau atât de mulți germani și slovaci care serveau în armata curuților.

Slovenii maghiari din județele Murska Sobota, Lendava și Szentgotthárd s-au alăturat luptei împotriva soldaților habsburgi, deoarece forțele stiriene au căutat de mai multe ori în satele slovene.

Câteva sute de soldați suedezi s-au desprins de Bătălia de la Poltava, Benderi și Polonia din Ungaria. În 1710, Rákóczi ia admis pe suedezi în armata demoralizată a curuților. Armata maghiară-poloneză-suedeză-franceză a fost aproape de victorie împotriva austriecilor în Bătălia de la Romhány, dar ultima dintre forțele lui Rákóczi a fost zdrobită în cursul contraatacului austriac.

Armata lui Rákóczi includea și bulgari, lituanieni, tătarii din Crimeea și otomani.

Dieta de la Ónod modificare

Bătălia de la Trencsén și consecințele ei modificare

Sfârșitul modificare

Pacea de la Satu Mare modificare

Bibliografie modificare

  • Bărbulescu, Mihai; Deletant, Dennis; Hitchins, Keith; Papacostea, Șerban; Teodor, Pompiliu (). Istoria României. București: Corint. p. 237. ISBN 978-973-135-031-8. 

Note modificare

Vezi și modificare

  1. ^ Lendvai, Paul: "The Hungarians: A Thousand Years of Victory in Defeat. Princeton University Press, 2004
  2. ^ Magyar Virtuális Enciklopédia Arhivat în , la Wayback Machine.
  3. ^ „Szilagyi Sándor [editor] :A Magyar Nemzet Története[History of the Hungarian nation] . Hetedik kötet. Hatodik könyv.[Seventh volume, 6th book] Budapest.1898. Atheneum”. 
  4. ^ Simonyi, Erno: Angol diplomatiai iratok[English diplomacy documents in the age of] II. Rákóczi Ferencz korára. Pest, 1871. https://archive.org/details/angoldiplomatiai03simouoft/page/306/mode/2up https://archive.org/details/iirkcziferencz01mrki/page/356/mode/2up II. Rákóczi Ferencz fejedelem emlékiratai a magyar háborúról, 1703-tól végéig (1711)[Memoirs of Ferenc Rákóczi] https://archive.org/details/iirkcziferenczfe00rkcz/page/176/mode/2up https://archive.org/details/iirkcziferencz01mrki/page/356/mode/2up Marki, Sandor: Nagy Péter czár és II. Rákóczi Ferencz szövetsége 1707-ben : székfoglaló értekezés [About Peter the Great and Ferenc Rákóczi negotiations in 1707]. 1913. https://archive.org/details/nagypterczr00mr/page/58/mode/2up
  5. ^ Szabad, Emeric (1844). Ungaria, trecut și prezent. Edinburgh: Adam și Charles Black, p. 172.
  6. ^ Martin, Henri (1865). Istoria Franței a lui Martin: Epoca lui Ludovic al XIV-lea. Volumul 2. Boston; Walker, Wise, and Company, p. 359, 386.
  7. ^ Vaupell, Otto (1872). Den dansk-norske hærs historie indtil 1814. Første del. Gyldendalske boghandel, p. 317.