Secretul doctorului Honigberger

„Secretul doctorului Honigberger”
Coperta volumului Secretul doctorului Honigberger, tipărit de Editura Socec & Co., București, 1940.
Autor	Mircea Eliade
Titlu original	„Tărâmul nevăzut”
Țara primei apariții	Regatul României
Limbă	română
Gen	nuvelă fantastică
Publicată în	Revista Fundațiilor Regale din București
Tip media	tipăritură (periodic)
Data publicării	martie – aprilie 1940

„Secretul doctorului Honigberger” este o nuvelă fantastică scrisă de Mircea Eliade și publicată în 1940. Ea a apărut în numerele din martie și aprilie 1940 ale Revistei Fundațiilor Regale din București, sub titlul „Tărâmul nevăzut”. O versiune lărgită a nuvelei a fost inclusă în iulie 1940 în volumul Secretul doctorului Honigberger (Ed. Socec, București, 1940), alături de o altă povestire fantastică scrisă la începutul aceluiași an, „Nopți la Serampore”. Ambele nuvele relatează o serie de practici oculte indiene.

Nuvela se referă la cercetarea dispariției stranii a unui medic și orientalist bucureștean pe nume Zerlendi după ce începuse să se documenteze cu privire la practicile oculte realizate de medicul și farmacistul sas transilvănean Johann Martin Honigberger. Tema principală o reprezintă căutarea iluminării spirituale, o taină accesibilă doar unor persoane inițiate, care se realizează aici prin ieșirea din timp și spațiu cu ajutorul practicilor yoga.

Rezumat

Medicul şi farmacistul sas Johann Martin Honigberger. Litografie din anul 1850.

La începutul secolului al XX-lea, un medic bucureștean pe nume Zerlendi începe să se intereseze de viața doctorului brașovean Johann Martin Honigberger (1795-1869), cu scopul de a scrie o biografie a acestuia. Pe măsură ce se documentează cu privire la viața lui Honigberger, el descoperă că acesta avea preocupări ocultiste. Treptat, doctorul Zerlendi începe să se intereseze de practicile oculte, renunțând la scrierea biografiei. El adoptă un stil de viață ascetic, renunțând la tutun, alcool, cafea și carne, și începe să experimenteze o serie de practici yoghinice (cum ar fi catalepsia, levitația, invizibilitatea etc.). Finalmente, Zerlendi dispare fără urmă la 10 septembrie 1910, neluându-și cu el nicio haină sau document.

Nedumerită de acest eveniment straniu, soția sa a invitat câteva persoane care să afle ce s-a întâmplat. Cei care au încercat să elucideze misterul dispariției au trecut și ei prin întâmplări stranii. Fratele doamnei, prefectul, care adusese un învățat francez pentru a cerceta biblioteca, a murit doi ani mai târziu. Un ofițer german pe nume Hans, rămas în București după ocupație, a murit în anul 1921 într-un accident de vânătoare, la o moșie a familiei Zerlendi, după ce afirmase că începe să înțeleagă „tainele” lui Honigberger, dar că nu știe suficient de bine limba română.

Doamna Zerlendi a lipsit din țară o lungă perioadă, iar biroul și biblioteca soțului ei au rămas aproape neschimbate. Casa fusese vizitată de atunci doar de câțiva prieteni, care nu aveau pregătirea specială pe care o dobândise dr. Zerlendi. Invitată de doamna Zerlendi pentru a cerceta bogata colecție orientală, scriitoarea Bucura Dumbravă a venit după mai multe amânări și a fost foarte interesată, spunând că a găsit aici cărți pe care le ceruse cândva de la British Museum. Ea și-a făcut unele însemnări și a promis să revină după întoarcerea sa din India, unde s-a dus să participe la un congres teozofic, dar a murit la Port-Said fără a mai apuca să pună piciorul pe pământ românesc.

În toamna anului 1934, doamna Zerlendi îi scrie naratorului, care tocmai se întorsese din India, invitându-l să cerceteze colecțiile orientale adunate de soțul ei pentru a-i continua activitatea documentară. Curios, naratorul se deplasează la casa familiei Zerlendi de pe strada S. nr. 17 (aflată în centrul Bucureștilor, foarte aproape de Calea Victoriei) și acceptă să se documenteze pentru a valorifica munca neterminată a doctorului.

Timp de câteva săptămâni, naratorul a petrecut cel puțin trei după-amiezi pe săptămână în biblioteca doctorului Zerlendi. Studiind materialele adunate de Zerlendi, el își dă seama că manuscrisul se întrerupea odată cu reîntoarcerea lui Honigberger la Alep, prin 1822, materialele scrise alcătuind abia un sfert din biografia propriu-zisă. Într-una din zile, fiica doamnei Zerlendi, Smaranda, intră în camera de studiu și îi spune tânărului cercetător că pe mama ei o interesează mai mult misterul dispariției soțului ei decât scrierea biografiei lui Honigberger. La rugămintea naratorului, Smaranda îl informează că tatăl ei n-a murit, ci că a dispărut de acasă fără să-și ia cu el haine, acte sau bani, nelăsând nici o scrisoare soției sau vreunui prieten. Doctorul nu a mai fost văzut de atunci de nimeni și nici nu s-a mai auzit nimic de el.

Surprins de cele auzite, naratorul renunță să se mai documenteze cu privire la Honigberger și începe să cerceteze caietele personale ale doctorului Zerlendi. Majoritatea acestora conțineau traduceri din limba sanscrită. În ziua următoare, el descoperă un caiet pe a cărei primă pagină se afla transcrierea câtorva pasaje din Upanișade, în timp ce fraza transcrisă pe primul rând din pagina a doua era o traducere în limba sanscrită a primei fraze din Evanghelia lui Ioan. Citind frazele următoare, el descoperă că acel caiet era un jurnal al doctorului Zerlendi început la 10 ianuarie 1908 și scris în limba română cu litere sanscrite.

Servitoarea Arnica intră în cameră după scurtă vreme și-i spune naratorului că în următoarele două zile se va face în casă o curățenie generală. Aproape fără să-și dea seama, naratorul ascunde caietul sub haină și se duce acasă. În aceeași seară, el citește însemnările și află că doctorul Zerlendi ajunsese să stăpânească o serie de practici yoghinice, căutând căile de a atinge țara mitică Shambala. Exercițiile de a se face invizibil îi reușesc, dar ca urmare a slăbirii voinței el nu mai poate să revină la starea anterioară. Ultima însemnare din jurnalul doctorului este următoarea: „12 septembrie. De alaltăieri noaptea, nu mă mai pot întoarce. Am luat caietul acesta, și creionul, și scriu pe scara care duce la pod. Îl voi ascunde, apoi, printre caietele mele de studii. Mă cuprinde însă groaza la gândul că aș putea totuși rătăci drumul spre Shambala”.

Naratorul decide să înapoieze caietul și să i-l citească în întregime doamnei Zerlendi. Timp de câteva săptămâni nu reușește să o găsească, servitoarea spunându-i că doamna ori este bolnavă, ori este plecată la moșie. Abia pe la sfârșitul lui februarie 1935, este primit în casă de Smaranda și de doamna Zerlendi, care nu-l mai recunosc. Cele două femei îi spun că biblioteca fusese risipită în timpul ocupației germane a Bucureștilor, iar servitoarea Arnica murise cu 15 ani în urmă. Plimbându-se buimac pe străzi, naratorul pretinde că „numai după ce am rătăcit multă vreme pe străzi și mi-am venit în fire, mi s-a părut că înțeleg tâlcul acestei uluitoare întâmplări. Dar n-am îndrăznit să-l mărturisesc nimănui, și nici în această povestire nu îl voi destăinui. Viața mea și așa a fost îndestul de încercată, în urma tainelor pe care d-na Zerlendi m-a îndemnat să le cercetez, fără să aibă dezlegarea doctorului...”. Trecând pe aceeași stradă câteva luni mai târziu, naratorul observă că vechea casă boierească este demolată, îngropându-și taina pentru totdeauna.

Structură

Nuvela este împărțită în 10 capitole numerotate cu cifre arabe și fără titluri.

Personaje

• naratorul — tânăr orientalist care petrecuse câțiva ani în India, unde studiase filozofiile și religiile orientale; a publicat câteva romane și tratate filozofice
• doamna Sofia Zerlendi — soția doctorului Zerlendi, femeie trecută de 50 de ani care „îmbătrânea asemenea femeilor din alte veacuri; înțelegând, într-un chip tainic, că prin moarte se va apropia de marea iluminare a tuturor înțelesurilor, iar nu de sfârșitul unei vieți pământene”
• Smaranda — fiica doctorului Zerlendi, femeie trecută de 30 de ani, „înaltă, subțire, aproape slabă”; era elevă în clasa a II-a primară la momentul dispariției dr. Zerlendi, a fost logodită ulterior cu ofițerul german Hans, care a murit într-un accident de vânătoare petrecut în 1921
• Arnica — servitoarea bătrână și șchioapă din casa familiei Zerlendi

Scrierea nuvelei

Surse de inspirație

Ashramul Sivananda din Rishikesh, sediul Societății Vieții Divine, fondate de Sivananda Saraswati în 1936

Mircea Eliade a trăit câțiva ani (1928–1931) în India, petrecând câteva luni (septembrie 1930 – martie 1931) la ashramul lui Swami Sivananda din Rishikesh, de la poalele munților Himalaya. Acolo a trăit într-un kutiar ca un eremit, a urmat un regim vegetarian, a studiat cărțile sacre și practicile yoga. El a simțit, ca și Mihai Eminescu, o fascinație față de India teozofică și tantrică.

Au fost formulate mai multe ipoteze cu privire la originea întâmplărilor descrise în nuvelă. Cercetătorul Liviu Bordaș considera că Eliade a plecat în scrierea acestei nuvele de la cazul furtului de la familia Zerlendi petrecut în anul 1911 și relatat în memoriile unui fost comisar de poliție din București. Eseistul Ioan Petru Culianu, discipol apropiat al lui Eliade, presupunea că dispariția doctorului Zerlendi avea ca punct de plecare o știre mai veche din presă. De asemenea, două personaje menționate în nuvelă au existat în realitate: farmacistul brașovean Johann Martin Honigberger (1795–1869) și asistentul său moldovean, care paralizase în urma efectuării unor experiențe yoghinice. În primăvara anului 1971 tânărul Ioan Petru Culianu a cercetat timp de câteva zile registrele de nașteri de la Arhivele Naționale din Iași, încercând inutil să afle numele asistentului lui Honigberger.

Casa doctorului Zerlendi, unde este invitat naratorul, este descrisă ca fiind o casă boierească veche situată pe strada S. dintr-un cartier elegant aflat „chiar în centrul Bucureștiului, foarte aproape de Calea Victoriei”. Misterioasa stradă S. a fost identificată cu Strada Sevastopol ce intersectează Calea Victoriei în apropiere de Piața Victoriei. Casa boierească de la nr. 17 se află în prezent, în urma sistematizărilor succesive, în colțul format de Calea Victoriei și Strada Sevastopol.

Unii cititori au crezut că povestirile lui Mircea Eliade sunt inspirate din evenimente reale trăite de scriitor. Potrivit eseistului Ioan Petru Culianu întâmplările paranormale descrise în cele două nuvele fantastice publicate în 1940 au la bază mai degrabă ipoteze decât experiențele proprii. În perioada scrierii nuvelelor „Secretul doctorului Honigberger” și „Nopți la Serampore” Mircea Eliade avea convingerea că experiențele yoghinice pot determina pătrunderea în spații transcendentale, fără ca el însuși să fi obținut astfel de rezultate. Eseul „Folklorul ca instrument de cunoaștere” (1937) dovedește credința necondiționată a tânărului savant în validitatea experiențelor paranormale. Opiniile scriitorului s-au schimbat odată cu trecerea timpului, iar Eliade a început să vadă lumea ca pe o mașinărie complexă creatoare de iluzii. Scrierile sale au dobândit un aspect criptic, pe care fiecare cititor îl poate descifra așa cum își dorește.

Manuscrisul

După cum scrie Mircea Eliade în memoriile sale, nuvela fantastică „Secretul doctorului Honigberger” a fost scrisă „într-un ritm vertiginos” în iarna anilor 1939–1940 (în februarie 1940, potrivit lui Ioan Petru Culianu), utilizând anumite fapte reale (existența istorică a lui Honigberger, experiențele sale personale din Rishikesh) pe care le-a camuflat într-o povestire fantastică, „în așa fel încât numai un cititor avertizat ar fi putut distinge adevărul de fantezie”. Nuvela a fost publicată în numerele din martie și aprilie 1940 ale Revistei Fundațiilor Regale, sub titlul „Tărâmul nevăzut”. Cele două părți publicate în revistă aveau lungimi aproximativ egale (22, respectiv 21 de pagini) și nu erau împărțite în capitole; prima parte conținea textul cuprins ulterior în primele patru capitole, în timp ce partea a doua conținea textul ultimelor șase capitole.

Mircea Eliade a plecat la Londra la 19 aprilie 1940 pentru a ocupa postul de atașat cultural la Legația României, predând anterior editurii Socec pentru publicare o versiune lărgită a nuvelei, împreună cu o altă povestire fantastică scrisă la începutul aceluiași an, „Nopți la Serampore”. Volumul Secretul doctorului Honigberger a fost tipărit de Editura Socec din București în iulie 1940.

După cel de-al Doilea Război Mondial, opera literară a lui Mircea Eliade a fost interzisă la publicare timp de peste două decenii de către autoritățile regimului comunist. Nuvela „Secretul doctorului Honigberger” a fost inclusă apoi în volumul La țigănci și alte povestiri, tipărit în anul 1969 de Editura pentru literatură din București. Cartea a apărut într-un tiraj destul de mic pentru acele vremuri și, cu toate că a fost prost difuzată în rețeaua de librării, s-a epuizat rapid. Prefața volumului, intitulată „Dialectica fantasticului”, a fost scrisă de profesorul Sorin Alexandrescu, nepotul autorului.

În manuscrisele lui Mircea Eliade de la Biblioteca Academiei Române s-a descoperit începutul unei prefețe pentru volumul Secretul doctorului Honigberger, în care scriitorul afirma printre altele: „Am preferat așadar, să povestesc unele întâmplări de tinerețe și să public o serie de lucrări tehnice în legătură cu filozofia și mistica indiană, îndestul de aride ca să ridice între mine și eventualii amatori de revelații senzaționale un meterez cu neputință de trecut. [...] Datorită unor împrejurări asupra cărora sunt nevoit să păstrez încă tăcere, m-am hotărât acum să povestesc câteva asemenea întâmplări, în aparență neînțelese, la care oarecum fără voia mea am luat și eu parte. Trebuie să adaog, însă, că voi spune atâta cât socotesc eu că pot spune, și că nu sunt dispus, sub nici un motiv, să dau lămuriri suplimentare, așa cum mi s-au cerut din mai multe părți, în legătură cu dispariția doctorului Zerlendi”.

Pe la mijlocul anilor ’70 ai secolului al XX-lea, cercetătorul Mircea Handoca a descoperit manuscrisul nuvelei într-un anticariat din București. Manuscrisul s-a aflat în posesia sa până în anul 1985. Mircea Handoca a plecat la Paris în acel an pentru a se întâlni cu Mircea Eliade, dar autoritățile au reținut manuscrisul la frontiera României, nepermițându-i-se posesorului că iasă cu el din țară. La întoarcerea în România, Handoca nu a mai reușit să-l recupereze.

Continuare

O lună după apariția volumului, Mircea Eliade îi comunica lui Alexandru Rosetti (directorul Editurii Fundațiilor Regale pentru Literatură și Artă) că intenționa să scrie o a treia nuvelă care să întregească ciclul fantastic indian și să fie inclusă într-o viitoare reeditare a volumului. Nu există însă nicio confirmare a acestei intenții.

Ca urmare a interesului manifestat de cititori pentru această nuvelă, Eliade a scris spre sfârșitul anilor '40 ai secolului al XX-lea o nuvelă în care a încercat să ofere unele răspunsuri. Această idee a pornit de la o scrisoare din 1 martie 1947 a lui Louis Pauwels (căruia îi trimisese spre lectură traducerea realizată de Jacques Soucasse), în care scriitorul francez se declara pasionat de povestea lui Zerlendi, dar îi mărturisea autorului că nu înțelege prea bine finalul nuvelei.

Eliade a scris o lungă scrisoare în care îi dădea lui Pauwels explicațiile necesare înțelegerii sfârșitului nuvelei „Secretul doctorului Honigberger”. Odată cu scrierea acelui răspuns, scriitorul a început să-și imagineze o nouă nuvelă care pleca de la nelămuririle lăsate la sfârșitul primei nuvele, explicându-le și generând altele noi. El s-a apucat de scris în seara zilei de 2 martie 1947, la ora 18, și a lucrat aproape neîntrerupt până la ora 1 noaptea, redactând primele 10 pagini ale unei noi nuvele. Nu știa la acel moment cum se va sfârși acțiunea și simțea doar nevoia de a-și pune la lucru imaginația creatoare.

Noua nuvelă a fost scrisă în numai trei zile, dar Mircea Eliade nu a publicat-o niciodată. Existența ei a fost cunoscută de foarte puține persoane. Această scriere intitulată „Post scriptum” urma să devină a treia nuvelă a ciclului fantastic indian și intenționa să explice unele nelămuriri din „Secretul doctorului Honigberger”.

Manuscrisul „Post scriptum”-ului a fost identificat și fotocopiat de profesorul american Mac Linscott Ricketts după publicarea inventarului arhivei Eliade de la biblioteca Universității din Chicago, în vara anului 2008. El era scris cu creion negru pe hârtie albastră și cuprindea 35 de pagini de text, plus alte trei pagini conținând modificări ale unor fraze sau chiar paragrafe întregi.

Analiză literară

Locul nuvelei în literatura fantastică a lui Mircea Eliade

Critica literară a identificat două axe stilistice ale prozei lui Mircea Eliade: una realistă (Maitreyi, Întoarcerea din rai, Huliganii etc.) și o alta fantastică („Domnișoara Christina”, „Șarpele”, „Secretul doctorului Honigberger” etc.). Ambele direcții literare ale lui Eliade se bazează pe ideea de experiență, substituind conceptului de originalitate (tipic romantismului) pe cel de autenticitate. Acțiunea romanelor și a nuvelelor este inspirată într-o măsură mai mare sau mai mică de experiența trăită de autor. Scriitorul considera că proza trebuie să cuprindă o experiență trăită de autor și să prezinte cu autenticitate etapele de evoluție a eului. „Orice se întâmplă în viață poate constitui un roman. Și în viață nu se întâmplă numai amoruri, căsătorii sau adultere, se întâmplă și ratări, entuziasme, filozofii, morți sufletești, aventuri fantastice. Orice e viu se poate transforma în epic. Orice a fost trăit sau ar putea fi trăit”, afirma el.

Proza fantastică a lui Mircea Eliade are la bază două tipuri de simboluri: unul folcloric („Domnișoara Christina”, „Șarpele”) și altul indic („Secretul doctorului Honigberger”, „Nopți la Serampore”). Proza de inspirație indică relatează experiențe inspirate de șederea autorului în India, deschizându-se către o lume magică îndepărtată de spiritualitatea europeană. Autorul experimentează în primele sale nuvele temele pe care le-a analizat mai întâi ca om de știință. Nuvelele „Secretul doctorului Honigberger” și „Nopți la Serampore” (publicate în anul 1940 în volumul Secretul doctorului Honigberger) au însă numai un decor exotic necesar unor mistere sacre pentru că problematica este una comună tuturor scrierilor fantastice ale lui Eliade.

Filonul indic al celor două nuvele nu se referă însă la o entitate geografică, ci la o gândire mistică inspirată de credințele filozofico-religioase ale Indiei. Fantasticul oriental urmărește, potrivit lui Nicolae Steinhardt, descifrarea simbolurilor lumii înconjurătoare, având un tâlc ascuns.

Conturarea unei atmosfere fantastice

Bucureștiul, locul acțiunii din „Secretul doctorului Honigberger”, este centrul inițiatic al literaturii lui Mircea Eliade: „un oraș plin de semne, epifanii, un oraș inițiatic cu străzi care ascund mistere vechi și indivizi care poartă cu ei, fără să știe, mituri”. Fiecare clădire veche a Bucureștiului pare să ascundă o taină, precum casa doctorului Zerlendi, pe care naratorul o consideră drept „una din acele case pe lângă care nu puteam niciodată trece fără să încetinesc pasul și s-o spionez, dornic de a ghici ce se întâmplă înapoia zidurilor îmbătrânite, cine viețuieste acolo și luptându-se cu ce destin”. Spre deosebire de celelalte clădiri de pe acea stradă, casa doctorului Zerlendi pare să trăiască într-o altă perioadă istorică: „Prin ce miracol a izbutit să rămână neatinsă casa boierească de la numărul 17, cu grilaj de fier, cu pietriș în curte, cu salcâmi și castani crescuți în voie, strivind sub umbra lor o parte din fațadă? Poarta se deschidea greu, și te întâmpina, printre brazde și flori bogate de toamnă, un bazin în care apa se uscase demult, și doi pitici, cu capetele decolorate. Era, parcă, un alt văzduh aici. O lume care se stinsese cu încetul în celelalte cartiere mândre ale capitalei și care se păstrase aici cuviincioasă, fără agonia decrepitudinii și a mizeriei. Era o casă boierească de pe vremuri, dar bine păstrată. Doar umezeala arborilor vestejise prea de timpuriu fațada. Intrarea principală era apărată, cum se obișnuia acum patruzeci de ani, de un evantaliu de sticlă brumată. Câteva trepte de piatră, înverzite de mușchi și purtând pe lături mari ghivece de flori, duceau la o marchiză cu geamurile de sus colorate”.

Lumea care se perindă pe străzile acestui oraș este una tăcută, diferită de lumea agitată din schițele lui I.L. Caragiale, în care indivizii sunt lipsiți de sentimentul sacrului și cred în normalitatea existenței. Printre aceștia există însă și inițiați precum doctorul Zerlendi, care ajung să cunoască secretele sacrului și se pregătesc astfel să părăsească existența profană.

Acțiunea este narată la persoana I, ceea ce conferă textului o mai mare autenticitate cu atât mai mult cu cât există asemănări biografice importante între narator și Mircea Eliade: studiile efectuate în India, pasiunea pentru orientalism, activitatea literară etc. Tot ceea ce se întâmplă pare să fie o experiență personală a autorului. Nuvela conține un supraconflict între dimensiunea scientistă și dimensiunea revelației, adică între realitatea aparentă și miracol. Naratorul este un specialist în ocultism și în filozofiile orientale, dar, având o formare raționalistă de tip european, nu reușește să urce treptele inițierii, cunoscând evenimentele doar la nivel teoretic.

Perspectiva autorului evoluează între dimensiunea profană a familiei Zerlendi și dimensiunea sacră a doctorului Zerlendi. Investigând o dispariție stranie, naratorul simte existența unui mister cu consecințe mortale, despre care este avertizat de tânăra doamnă Zerlendi și de servitoarea Arnica. Narațiunea epică este ruptă de revelația tehnică a jurnalului, care-l impune ca erou pe doctorul Zerlendi. Planurile narative diferite sunt simetrice planurilor existențiale: naratorul rămâne în planul profan, cunoscând sacrul doar la nivel teoretic, în timp ce Zerlendi depășește planul profan pentru a accede în planul sacru.

Nuvela este salvată din punct de vedere artistic de episodul final în care apar pentru prima dată elemente fantastice. Negarea vehementă a celor două doamne Zerlendi că l-ar fi cunoscut vreodată pe narator, ca și schimbarea cu totul a spațiului misterios evocat la început, pune sub semnul întrebării întreaga narațiune. Explicația fragilă a naratorului că această confuzie voită s-ar datora unei intervenții nevăzute „de dincolo” a doctorului Zerlendi induce un dubiu. Revelația accesului în Shambala rămâne astfel necunoscută.

Tema principală: căutarea iluminării

Nuvela este precedată de un motto format dintr-un vers ce urma să facă parte din viitorul roman Discipolii la Sais (în germană Die Lehrlinge zu Sais) (început în 1798–1799, dar neterminat) al scriitorului romantic german Novalis (1772–1801): „Einem gelang es – er hob den Schleier der Göttin zu Sais...”, a cărui traducere în limba română, realizată de Viorica Nișcov, este „Unul izbuti – ridică vălul zeiței din Sais”. Acest motto face referire la o inscripție care se afla în templul zeiței Atena (pe care egiptenii o considerau aceeași cu Isis) din orașul egiptean Sais, consemnată de istoricul și filozoful moralist grec Plutarh (46–125) în eseul „Περὶ Ἴσιδος καὶ Ὀσίριδος” („Despre Isis și Osiris”) din colecția Moralia (V, 26:9); textul inscripției este în traducere română: „Eu sunt tot ceea ce a fost, ceea ce este și ceea ce va fi, și nici un muritor nu a îndrăznit până acum să îmi ridice vălul” (în greacă veche ἐγώ εἰμι πᾶν τὸ γεγονὸς καὶ ὂν καὶ ἐσόμενον καὶ τὸν ἐμὸν πέπλον οὐδείς πω θνητὸς ἀπεκάλυψεν).

Tema principală a nuvelei o constituie căutarea iluminării, activitate spirituală desfășurată de doctorul Zerlendi. Secretul doctorului Honigberger nu este dezvăluit și rămâne necunoscut, iar inițiații care încep să se apropie de misterul doctorului Honigberger și al lui Zerlendi dispar pe rând, transmițând în acest fel un semnal de autoprotecție al tărâmului mitic Shambala, acea țară miraculoasă „care, după tradiții, se află undeva în nordul Indiei și în care numai cei inițiați pot pătrunde”. În recenzia din 1940 la „Secretul doctorului Honigberger”, Octav Șuluțiu afirma că spațiul spre care tânjesc Honigberger și Zerlendi e „un ținut al fericirii, tărâmul nevăzut care aduce oarecum cu acea țară din Orizontul pierdut al lui James Hilton, minus însă viziunea «americană» a acestuia”.

Naratorul nuvelei se identifică fără echivoc cu indianistul Eliade, el recunoscând fără ocol că publicase anterior o carte despre yoga, unde explicase anumite practici menționate în nuvelă. Este vorba de lucrarea științifică Yoga. Essai sur les origines de la mystique indienne (1936), în care Eliade descrisese pe scurt o serie de practici yoghinice. Nuvela romanțează unele practici yoghice, care nu puteau fi prezentate într-o lucrare științifică, prezentând treptele de inițiere ale unui yoghin: ritmarea respirației (prāṇāyāma), continuitatea conștiinței în somn, trecerea de la starea de somn cu vise la starea de somn adânc, pătrunderea în starea de catalepsie (turiya), meditația asupra sunetelor și literelor (mantra-yoga), invizibilitatea corpului (samyama), reactivarea ochiului dintre sprâncene (ochiul lui Shiva) etc.

Citind experiența directă consemnată în jurnal, naratorul mărturisește că a fost tentat și el mai demult să caute drumul spre tărâmul mitic Shambala, dar fără a reuși să-l găsească. Aflat pentru câteva luni în munții Himalaya, foarte aproape de granița Tibetului, el și-a părăsit coliba mea de pe malul stâng al Gangelui și a pornit prin junglă în căutarea Shambalei, întrebându-l pe fiecare eremit pe care îl întâlnea în cale dacă nu cunoaște taina pătrunderii în tărâmul nevăzut. Căutarea sa nu a avut succes, iar naratorul susține că va purta în suflet până la moarte melancolia cauzată de neputința de a găsi drumul către acel tărâm mitic. Nu a obținut rezultate satisfăcătoare nici în efectuarea diferitelor practici yoga precum ritmarea respirației (prāṇāyāma). Experiențele sale eșuaseră din lipsa unei voințe suficiente, iar mărturisirile medicului că a reușit să depășească greutățile practicilor yoga îl tulbură profund. El recunoaște însă forța spirituală a maeștrilor sacrului de a depăși limitele condiției umane.

Eșecul celor care încearcă să pătrundă acest secret se datorează faptului că aceștia au o mentalitate europeană, raționalistă, fiind preocupați de a găsi o explicație acceptabilă și inteligibilă unor fapte care nu au o explicație rațională. Pe de altă parte, exploratorilor lumii spirituale care, după o perioadă de inițiere, au reușit să pătrundă dincolo nu li se permite să comunice tainele la care au dobândit acces.

Zerlendi presupune că Honigberger avea misiunea de a participa la acțiunea spirituală de a menține în Shambala echilibrul actual al lumii, de a salva Europa de la un cataclism prin schimbarea axei globului: „(...) văd Shambala în toată măreția ei, văd minunea aceea verde între munții acoperiți cu zăpadă, casele acelea ciudate, oamenii aceia fără vârstă, care-și vorbesc atât de puțin, deși își înțeleg atât de bine gândurile. Daca n-ar fi ei, care să se roage și să gândească pentru ceilalți toți, continentul întreg ar fi zguduit de atâtea forțe demoniace, pe care lumea modernă le-a dezlănțuit de la Renaștere încoace. Oare soarta Europei noastre e pecetluită? Nu se poate face nimic pentru lumea aceasta pradă unor forțe spirituale obscure, care o duc fără știrea ei spre cataclism? Tare mă tem că Europa va avea soarta Atlantidei și va pieri destul de curând scufundându-se în apă. Dacă ar ști oamenii că numai datorită forțelor spirituale emanând din Shambala se amână mereu acea tragică schimbare de axă a globului, pe care geologia o cunoaște foarte bine și care va prăvăli lumea noastră în ape scoțând cine știe ce continent nou...”.

Tot în jurnalul său, doctorul presupune că Honigberger ar fi murit în urma unui eșec al misiunii sale de a reactiva în Occident cele câteva centre de inițiere care lâncezeau din timpul Evului Mediu. „Tot ce știam despre Honigberger mă îndemna să cred că el pătrunsese în Shambala datorită tehnicii sale yogice, în care ajunsese maestru încă înainte de 1858, dar că misiunea cu care fusese încredințat, probabil, nu izbutise s-o ducă la bun sfârșit. Numai așa îmi explic de ce s-a întors atât de repede din India și a murit puțin timp după întoarcere”.

Ratarea de către Honigberger a drumului către desăvârșirea spirituală îl determină pe Zerlendi să încerce să-și elibereze propriul spirit și să intre în comuniune cu divinitatea cosmică, fiind convins că acest lucru este posibil după ruperea legăturilor spiritului cu materia. El atinge o cunoaștere tot mai înaltă prin asceză și meditație, dobândind o percepție spațială ce nu ține cont de obstacole fizice, precum și un control deplin asupra propriului trup prin levitație și invizibilitate. Personajul dobândește puterea de a trece cu vederea dincolo de pereții camerei sale, vizualizând în mod real spații aflate la distanțe mari fără a se deplasa din locul în care se afla. Atingerea unui nivel de cunoaștere superior determină o rupere a legăturilor între conștiință și lume. Sinele „rămâne singur autonom și se contemplă pe sine însuși. El nu mai întreține nicio relație cu lumea; nu mai trăiește în Timp și sub constrângerea Timpului, ci într-un prezent etern... yoghinul este efectiv întreaga Ființă”, scria Eliade în studiul Yoga. Nemurire și libertate (1954).

Aprecieri critice

Analizând proza fantastică interbelică a lui Mircea Eliade, criticul Ov.S. Crohmălniceanu considera că autorul manifestă o pasiune eminesciană pentru marile mituri cosmogonice, având o intuiție a misterului și un dar al evocării care șterge frontiera ce desparte realitatea cotidiană de miraculos. „Literatura lui înfăptuiește o remarcabilă prospectare a lumii interioare, înspre acele zone-limită de ordin abisal”, concluzionează criticul.

Proza fantastică a lui Eliade este o meditație asupra timpului și a încercării de evadare a omului din condiția umană, părăsind timpul profan pentru a se integra timpului sacru. Datorită nivelului de cunoaștere și de inițiere la care a ajuns, doctorul Zerlendi este unul dintre puținii oameni care au reușit să treacă „dincolo”. „Secretul doctorului Honigberger” este o nuvelă de erudiție yogică cu o geneză livrescă, în opinia lui Șerban Cioculescu, ea putând fi citită „cu plăcere sau chiar cu pasiune, până la ultima pagină” atât datorită subiectului fascinant, cât mai ales a abilității de povestitor a autorului.

Eseistul și istoricul religiilor Ioan Petru Culianu considera că „Secretul doctorului Honigberger” este, din punct de vedere literar, una dintre cele mai reușite scrieri ale lui Eliade și una din cele mai bune nuvele fantastice din literatura universală. Recunoscându-și eșecul căutărilor sale din tinerețe, scriitorul și-a modificat perspectiva asupra lumii, renunțând la iluzii și scriind o proză tot mai criptică. Astfel, comparând „Secretul doctorului Honigberger” și „Pe strada Mântuleasa...”, Culianu constata că cele două nuvele sunt atât de diferite încât pare că le despart „adevărate ere geologice, de parcă Eliade ar fi supraviețuit multor perioade intermediare de glaciațiune”.

Traduceri

Nuvela „Secretul doctorului Honigberger” a fost tradusă în mai multe limbi străine: germană („Das Geheimnis des Doktor Honigberger”, Otto-Wilhelm-Barth-Verlag, München–Phanegg, 1953; traducere de Günther Spaltmann, reeditată în 1974), franceză („Le secret du docteur Honigberger”, Librairie Stock, Delamain et Boutelleau, Paris, 1956; traducere de Albert-Marie Schmidt, revizuită de autor, reeditată în 1980 și 2012), engleză („The secret of Dr. Honigberger”, Herder and Herder, New York, 1970; traducere de William Ames Coates, reeditată în 1986; o altă traducere de Ana Cartianu în vol. Mystic Stories: The Sacred and Profane, Vol. II, East European Monographs, Boulder, 1992; o altă traducere de Fred Nădăban și Cristina Tătaru intitulată „Doctor Honigberger's Secret”, în Romanian stories, 2006), maghiară („Honigberger doktor titka”, în vol. Különös kalandok, Editura Kozmosz, Budapesta, 1976; traducere de Béla Kálmán, reeditată în 1996), spaniolă („El Secreto del Doctor Honigberger”, Panorama de Narrativas n. 2, Editorial Anagrama, Barcelona, 1983; traducere din franceză de Joaquim Jordà, reeditată în 1997), poloneză („Tajemnica doktora Honigbergera”, Wydawnictwo Literackie, Kraków–Wrocław, 1983; traducere de Ireneusz Kania),

• japoneză („Hōnihiberugā hakase no himitsu”, în vol. Hōnihiberugā hakase no himitsu, Arushīvu Seibun-Sha, Kyoto, 1983; traducere de Atsushi Naono și Haruya Sumiya, reeditată în 1990 în vol. Hōnihiberugā hakase no himitsu de editura Fukutake Shoten din Tokyo și în 2003 în vol. Eriāde gensō shōsetsu zenshū, vol. 1 (1936–1955) de editura Sakuhinsha din Chiyoda-Tokyo),
• italiană („Il segreto del dottor Honigberger”, Jaca Book, Milano, 1988; traducere de Mariano Baffi),
• cehă („Tajemství doktora Honigbergera”, în vol. Tajemství doktora Honigbergera, Editura Vyšehrad, Praga, 1990; traducere de Jiří Našinec),
• rusă („Загадка доктора Хонигбергера”, Согласия, nr. 3 (28), 1994; traducere de Anastasia Anatolievna Starostina, reeditată în 1996 de Editura Enigma din Moscova în vol. Под тенью лилии),
• norvegiană („Doktor Honigbergers hemmelighet”, Gyldendal Norsk, Oslo, 1995; traducere de Tor Fotland), estonă („Doktor Honigbergeri saladus”, Loomingu Raamatukogu, Tallinn, nr. 38, 1996; traducere de Riina Jesmin), turcă („Dr. Honigberger’ in Sırr”, Ithaki Yayinlari, Istanbul, 2000; traducere de Berat Çelik) și sârbă („Tajna doktora Honibergera”, în vol. Tajna doktora Honibergera i druge novele, Paideia, Belgrad, 2002; traducere de Mariana Dan). Unele traduceri au fost reeditate sau revizuite.

Prima traducere în limba engleză a fost realizată de William Ames Coates și publicată sub titlul „The secret of Dr. Honigberger” în volumul Two Tales of the Occult (Herder and Herder, New York, 1970), apoi reeditată în volumul Two Strange Tales (Shambhala, Boston, 1986; distribuită de Random House) și din nou în 2001. O altă traducere a fost realizată de Ana Cartianu și publicată în 1992 sub titlul „Doctor Honigberger's Secret” în volumul Mystic Stories (East European Monographs, Boulder, în cooperare cu Editura Minerva, București; distribuită de Columbia University Press, New York, 1992). Nuvela a fost tradusă ulterior și de Monica Voiculescu și publicată sub titlul „The Secret of Dr. Honigberger” în volumul The Gentle Wisper of the Magic. Romanian Fantastic Prose, Plural, nr. 4, 1999, București, pp. 114–136.

Bibliografie

• Liviu Bordaș, „Istoria doctorului Honigberger și secretul unei nuvele eliadești”, în Origini – Caiete Silvane. Revistă de studii culturale, nr. 1–2/2003, pp. 108–109.
• Șerban Cioculescu, „Aspecte epice contemporane”, în Revista Fundațiilor Regale, anul VII, nr. 8, 1 august 1940, pp. 425–429.
• Eugen Ciurtin, „Secretul doctorului Honigberger: verificarea in concreto”, în Johann Martin Honigberger, Treizeci și cinci de ani în Orient, Editura Polirom, Iași, 2004.
• Ioan Petru Culianu, Studii românești. Vol. I: Fantasmele nihilismului. Secretul doctorului Eliade, ediția a II-a, Editura Polirom, Iași, 2006.
• Monica Domnari, „Mircea Eliade. Inițierea ca stare paradoxală”, în vol. Cristina Scarlat (coord.), Mircea Eliade: once again, Editura Lumen, Iași, 2011, pp. 295–324. ISBN: 978-973-166-276-3
• Gheorghe Glodeanu, Fascinația ficțiunii. Incursiuni în literatura interbelică și contemporană, Fundația Culturală Libra, București, 2006.
• Octav Șuluțiu, „Secretul doctorului Honigberger”, în Familia, iulie – august 1940.

Legături externe

• Liviu Bordaș, „Misterele Bucureștilor, episoade interbelice”, în Viața Românească, nr. 1–2, ianuarie – februarie 2010. (Arhivat în 24 septembrie 2015, la Wayback Machine.)
• Ion Simuț, „Puterea de seducție a ficțiunii”, în România literară, anul XXXVII, nr. 45, 17–23 noiembrie 2004, p. 13. (Arhivat în 1 septembrie 2019, la Wayback Machine.)
• en Istoria publicării lucrării Secretul doctorului Honigberger la Internet Speculative Fiction Database