Ius valachicum
ius valachicum (în limba populară a epocii леџѩ стръмошѩскъ – legea strămoșească[necesită citare], în maghiară vlach jog) specifica drepturile, îndatorările, privilegiile, scutirile și specificitățile juridice ale comunităților vlahe, inițial pastorale din Europa centrală și orientală medievală, conduse de jupâni și de boieri.[1].
Istorie
modificareCuvântul „vlah” denumea vechile comunitățile est-romanice din aceste regiuni, denumite uneori în documentele vremii ca „Vlahii” (în engleză Wallachian lands), iar de istorici ca „Romanii populare”.[2] Stabilirea în jurul lor a unui mare număr de „sclavinii” începând cu secolul al VI-lea[3] a dus la slavizarea lingvistică a unui număr însemnat dintre aceste comunități, astfel încât în sec. al XVIII-lea, cuvântul „vlah” a ajuns, în limbile slave, să denumească orice cioban ortodox, fie acesta rămas romanofon (ca în Regatul Ungariei Răsăritene și în Principatul Transilvaniei) sau devenit slavofon (ca într-o mare parte din Peninsula Balcanică).[4]
În Principatul Transilvaniei, după constituirea Uniunii celor trei neamuri și înnăbușirea răscoalei de la Bobâlna în 1438, ius valachicum dispare progresiv, în timp ce jupânii și boierii români (Universitas Valachorum) trebuie să aleagă între trei soluții: pierderea tuturor drepturilor și căderea în iobăgie, „descălecarea” dincolo de Carpați spre Moldova sau Țara Românească sau contopirea în nobilimea ungurească a ișpanilor și grofilor prin trecerea la catolicism și la limba maghiară (cazul Ioan de Hunedoara, de exemplu).[5] Ultimul document scris atestând Universitas Valachorum datează din mai 1355, când adunarea generală (congregatio generalis) a stărilor transilvane a fost convocată la Turda.[6]
În Imperiul Habsburgic care anexează Transilvania în 1699, « statutul Vlahilor » (latină statuta Valachorum) promulgat încă din 1630, privea toate regimentele de grăniceri, pandurii și țăranii ortodocși indiferent că erau sârbi sau români[7] precum și alte comunități pastorale, inițial ortodoxe și rutene sau românești, trăind în Carpați și trecute, cu timpul, la catolicism și la limbile poloneză, slovacă sau cehă, precum goralii, vlahomoravii sau huțulii.[8] Dintre fostele jupânate românești cu „ius valachicum” dispărute după înfrângerea răscoalei de la Bobâlna, mai rămăseseră în 1784 numai cele din țările Almăjului, Amlașului, Făgărașului, Lăpușului, Moților, Năsăudului, Oașului și Zărneștilor care dispar la rândul lor în acel an odată cu reforma administrativă a împăratului habsburgic Iosif al II-lea. Revendicările din „Supplex Libellus Valachorum” premergător răscoalei românești din același an nu sunt străine de această dispariție definitivă a „legii strămoșești”.[9]
Note
modificare- ^ Alexandru Avram, Mircea Babeș, Lucian Badea, Mircea Petrescu-Dîmbovița și Alexandru Vulpe (dir.), Istoria românilor: moștenirea timpurilor îndepărtate, vol. 1, Ed. Enciclopedică, București, 2001, ISBN: 973-45-0382-0.
- ^ Alexandru Vulpe (dir.), Istoria românilor: moștenirea timpurilor îndepărtate sus-menționată.
- ^ Iordanes, în lucrarea sa Getica notează: «... Sclavini a civitate nova et Sclavino Rumunense et lacu qui appellantur Mursianus...» în: De rebus Geticis; chiar dacă, așa cum s-a presupus, et sclavino rumunense este un adaos din sec. al XI-lea, acesta rămâne la fel de semnificativ.
- ^ en Vatro Murvar, The Balkan Vlachs: a typological study, [1], University of Wisconsin, Madison 1956, p. 20; en Alain și André Du Nay, Árpád Kosztin, Transylvania and the Rumanians, [2], ed. Matthias Corvinus 1997, ISBN: 978-1-882785-09-4, p. 15; en Gordana Filipović, Kosovo: past and present [3] în Review of International Affairs 1989, p. 25; en Andrei Cebotarev, Review of Stećaks (Standing Tombstones) and Migrations of the Vlasi (Autochthonous Population) in Dalmatia and Southwestern Bosnia in the 14th and 15th Centuries, [4] în Povijesni prilozi [Contribuții istorice], vol. 14, nr. 14, Institutul croat de istorie, Zagreb 1996, p. 323}}
- ^ en Ioan Aurel Pop, Romanians and Romania : a brief History, Columbia University Press 1999, ISBN: 0-88033-440-1; fr Alexandru Filipașcu, L’Ancienneté des Roumains de Marmatie, Bibliotheca rerum Transsilvaniae, 1945, pp. 8–33)
- ^ fr Pop I.-A., L’assemblée générale des États de Transylvanie de mai 1355, Revista Transilvaniei, vol. IX, 2000, pp. 36–45
- ^ en John R. Lampe și Marvin R. Jackson, Balkan Economic History, 1550–1950: From Imperial Borderlands to Developing Nations, [5], Indiana University Press, 1982, ISBN: 0-253-30368-0, p. 62
- ^ en Karoly Kocsis și Eszter Kocsisne Hodosi, Ethnic Geography of the Hungarian Minorities in the Carpathian Basin, [6], Simon Publications LLC 2001, ISBN: 978-1-931313-75-9, pp. 45–46}} și (colectiv) Ethnographia vol. 105, nr. 1 din 1994 pe [7], ed. A Társaság, p. 33
- ^ Historia urbana, Academia Română, 1993
Bibliografie
modificare- Binder Pál, South-transylvanian antecedents and consequences of the formation of the Principality Muntenia, Századok, Budapest, 1995/5 [8] Arhivat în , la Wayback Machine.
- Pop I.-A., Istituții medivale românești. Adunări cneziale și nobiliare în secolele XIV XVI, Cluj-Napoca, 1991, pp. 9–26
- Pop I.-A., Nations and Denominations in Transylvania (13th – 16th Century) pp. 111–125, în Tolerance and Intolerance in Historical Perspective, edited by Csaba Lévai et al., Edizioni PLUS, Università di Pisa, 2003 [9] Arhivat în , la Wayback Machine.
- Sachelarie Ovid, Stoicescu Nicolae (coord.), Instituții feudale din țările române, Ed. Academiei RSR, București, 1988.
