Deschide meniul principal

Pitărcuță dură

specie de ciupercă
(Redirecționat de la Leccinum duriusculum)

Leccinum duriusculum (Karl Kalchbrenner & Stephan Schulzer von Müggenburg, 1874 ex Rolf Singer, 1947) sin. Boletus duriusculus (Stephan Schulzer von Müggenburg, 1859/1874),[1] denumit în popor pitărcuță dură,[2] pitarcă zgrunțuroasă sau burete de plop,[3] este o specie de ciuperci destul de rară din încrengătura Basidiomycota în familia Boletaceae și de genul Leccinum.[4] Acest burete coabitează, fiind un simbiont micoriza (formează micorize pe rădăcinile arborilor). În România, Basarabia și Bucovina de Nord se dezvoltă solitar sau în grupuri mici pe sol umed în păduri de foioase și altundeva, aproape numai sub plopi tremurători, mai rar și sub plopi, din iunie până în octombrie (noiembrie).[5][6]

Leccinum duriusculum sin.

Boletus duriusculus

Nyarfaerdestinoru.jpg
Pitărcuță dură, pitarcă zgrunțuroasă
Clasificare științifică
Domeniu: Eucariote
Regn: Fungi
Diviziune: Basidiomycota
Clasă: Agaricomycetes
Ordin: Boletales
Familie: Boletaceae
Gen: Leccinum
Specie: L. duriusculum
Nume binomial
Leccinum duriusculum
(Schulzer ex Kalchbr.) Singer (1947)
Sinonime
  • Boletus duriusculus Schulzer (1874)
  • Gyroporus rufus var. duruisculus (Schulzer ex Kalchbr.) Quél. (1886)
  • Suillus duriusculus (Schulzer ex Kalchbr.) O.Kuntze (1898)
  • Krombholzia duriuscula (Schulzer ex Kalchbr.) E.-J.Gilbert (1931)
  • Krombholzia aurantiaca subsp. duriuscula (Schulzer) Maire (1933)
  • Leccinum aurantiacum subsp. duriusculum (Schulzer ex Kalchbr.) Hlaváček (1958)
  • Boletus populinus (Schulzer) Smotl. (1989)

IstoricModificare

Micologul Stephan Schulzer von Müggenburg a descris și ilustrat specia sub denumirea Boletus duriusculus în opera sa cea mai prestigioasă, o sistematică cu multe ilustrații a tutor bureților din Ungaria și Slavonia cu descrierea de aproximativ 1800 de specii pe care le-a observat. Această mare lucrare însă nu a fost publicată de el, ci a fost achiziționată în 1869 de către Academia Ungară de Științe, cesionând editarea micologului Karl Kalchbrenner. Acesta însă nu a publicat descrierea în lucrarea sa renumită Icones selectae Hymenomycetum Hungariae, ci în cartea Hymenomycetes Europaei, sive Epicriseos systematis mycologici din 1874 a renumitului savant Elias Magnus Fries.[7]

În 1947, cunoscutul micolog german Rolf Singer a transferat specia la genul Leccinum, păstrând epitetul vechi, de verificat în articolul său din jurnalul micologic The American Midland Naturalist.[8]

În cursul deceniilor sau mai făcut numeroase încercări de redenumire care, deci acceptate sinonim, nu au fost folosite niciodată și pot fi neglijate.

DescriereModificare

 
Schulzer: Leccinum duriusculum
  • Pălăria: are un diametru de 6-15 (20) cm, este cărnoasă la început semisferică cu marginea răsfrântă spre picior, apoi convexă, dar nu se aplatizează la bătrâne. Cuticula este catifelată până foarte fin pâsloasă, atârnând ușor deasupra marginea pălăriei. Coloritul diferă de la deschis maroniu la gri-brun închis, chiar și brun-negricios, câteodată cu nuanțe roșiatice. La bătrânețe se decoloreaza gri-gălbui.
  • Tuburile și porii: sunt sinuat atașate la picior, lungi (până la 3 cm) și subțiri, devenind repede spongioase și boltite sub pălărie, fiind inițial de culoare crem-albicioasă, schimbând mai târziu în gri-crem cu nuanțe măslinii. La leziune se colorez gri-roz. Porii sunt mici, rotunzi, relativ deși și colorați tineri albicios, în vârstă gri murdar, ocazional cu pete brune.
  • Sporii: sunt brun-gălbui, alungit elipsoidali, dar nu fusiformi și au o mărime de 16-20 x 5-7 microni. Pulberea lor este de un brun murdar.
  • Piciorul: are o înălțime de 6 până la 15 cm și o lățime de 1,5 până la 4 cm, fiind destul de lung, plin, în tinerețe foarte bulbos, devenind cu maturitatea din ce în ce mai cilindric precum ușor subțiat către vârf, fiind de culoare albicioasă și acoperit de solzișori aspri, gri-bruni, mai închiși și deși spre bază care sunt orânduiți longitudinal.
  • Carnea: este albă, pentru timp lung compactă și tare, devenind de abia la bătrânețe spongioasă și apoasă. Odată tăiată se colorează gri-roz, spre bază verde-albăstrui. Are un miros slab de ciuperci și un gust plăcut. [5][6]
  • Reacții chimice: Carnea buretelui se colorează cu formol mai întâi roz, schimbând mai târziu în portocaliu, cu Hidroxid de potasiu galben, cu sulfat de fier albastru și cu tinctură de Guaiacum după 10 minute albastru-verzui.[9][10]

ConfuziiModificare

Buretele nu poate fi confundat cu ciuperci necomestibile sau chiar otrăvitoare, ci numai cu specii aproape înrudite, ca de exemplu cu Leccinum aurantiacum (crește în păduri de foioase în special sub plopi precum plopi tremurători, dar de asemenea pe sub sălcii),[11] Leccinum carpini sin. Leccinum griseum,[12] Leccinum pseudoscabrum (trăiește în păduri de foioase în special sub carpeni dar și sub aluni, mesteceni sau plopi),[13] Leccinum crocipodius (apare în păduri de foioase, mai ales sub fagi și stejari),[14] Leccinum piceinum (se găsește în păduri de conifere, mai ales sub molizi pe lângă afine),[15] Leccinum quercinum (crește sub stejari),[16] Leccinum roseofracta (trăiește sub mesteceni),[17] Leccinum scabrum (se dezvoltă în păduri de foioase, în special sub mesteceni),[18] Leccinum thalassinum (apare sub mesteceni pe teren nisipos și umed, este destul de răspândit, dar numai puțin cunoscut),[19] Leccinum variicolor (se dezvoltă numai sub mesteceni prin mlaștini și turbării pe sol acru),[20] Leccinum versipelle (crește în păduri de foioase, parcuri și pajiști sub mesteceni, plopi precum plopi tremurători, dar de asemenea pe sub sălcii),[21] Leccinum vulpinum (se găsește în păduri sub pini de pădure)[22] sau Porphyrellus pseudoscaber sin. Boletus porphyraceus (crește în păduri de foioase sau mixte, pe teren nisipos și pe lângă drumuri cu macadam, comestibil dar cam fibros).[23]

Specii asemănătoare în imaginiModificare

ValorificareModificare

Această ciupercă are avantajul că este numai rareori atacată de viermi. Bureții proaspeți pot fi pregătiți asemănător altor soiuri ale genului ca ciulama, de asemenea împreună cu alte ciuperci de pădure sau adăugați la un sos de carne de vită sau vânat.[24][25] Mai departe, ei pot fi tăiați felii și congelați. De asemenea este posibilă, după tăierea în felii, uscarea lor. Foarte gustoși sunt preparați ca Duxelles (un fel de zacuscă).[26][27]

NoteModificare

  1. ^ Index Fungorum
  2. ^ Denumire RO 1
  3. ^ Constantin Drăgulescu: „Dicționar de fitonime românești”, Ediția a 5-a completată, Editura Universității “Lucian Blaga”, Sibiu 2018, p. 502, ISBN 978-606-12-1535-5, Denumire RO 2, 3
  4. ^ Mycobank
  5. ^ a b Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 4, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1983, p. 484-485, ISBN 88-85013-25-2
  6. ^ a b Marcel Bon: „Pareys Buch der Pilze”, Editura Kosmos, Halberstadt 2012, p. 40-41, ISBN 978-3-440-13447-4
  7. ^ Elias Fries: „Hymenomycetes Europaei, sive Epicriseos systematis mycologici”' (Bureți cu pălărie Hymenomycetidae ai Europei), Editura Berling, Uppsala 1874, p. 515 [1]
  8. ^ Rolf Singer: „Leccinum duriusculum (Schulzer ex Kalchbr.)”, în jurnalul „The American Midland Naturalist”, vol. 37, Editura The University of Notre Dame, Notre Dame, Indiana 1947, p. 122
  9. ^ Rose Marie și Sabine Maria Dähncke: „700 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau - Stuttgart 1979 și 1980, p. 69, ISBN 3-85502-0450
  10. ^ Meinhard Michael Moser: „Kleine Kryptogamenflora Mitteleuropas”, ediția a 4-a, vol. II/b 2 „Röhrlinge und Blätterpilze”, Editura Gustav Fischer, Stuttgart 1978, p. 71
  11. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 516-517, ISBN 3-405-11774-7
  12. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 520-521, ISBN 3-405-12081-0
  13. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 520-521, ISBN 3-405-12081-0
  14. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 518-519, ISBN 3-405-12081-0
  15. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 436-437, ISBN 3-405-12124-8
  16. ^ Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 4, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1983, p. 482-483, ISBN 88-85013-25-2
  17. ^ Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 4, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1983, p. 490-491, ISBN 88-85013-25-2
  18. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 514-515, ISBN 3-405-11774-7
  19. ^ Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 4, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1983, p. 486-487, ISBN 88-85013-25-2
  20. ^ Bruno Cetto: “I funghi dal vero”, vol. 5, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1986, p. 432-433, ISBN 88-85013-37-6
  21. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 516-517, ISBN 3-405-11774-7
  22. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 516-517, ISBN 3-405-12081-0
  23. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 518-519, ISBN 3-405-11774-7
  24. ^ Silvia Jurcovan: „Carte de bucate”, Editura Humanitas, București 2012, p. 118, ISBN 978-973-50-3475-7
  25. ^ Sanda Marin: „Carte de bucate”, Editura Orizonturi, București 1995, p. 185, ISBN 973-95583-2-1
  26. ^ Fritz Martin Engel, Fred Timber: „Pilze: kennen – sammeln – kochen”, Editura Südwest, München 1969, p. 105-108
  27. ^ Luce Höllthaler: „Pilzdelikatessen”, Editura Wilhelm Heyne Verlag, München 1982, p. 26-30 ISDN 3-453-40334-7

BibliografieModificare

  • Bruno Cetto, vol. 1-5, vezi note
  • Rose Marie Dähncke: „1200 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau 2004, ISBN 3-8289-1619-8
  • Ewald Gerhard: „Der große BLV Pilzführer“ (cu 1200 de specii descrise și 1000 fotografii), Editura BLV Buchverlag GmbH & Co. KG, ediția a 9-a, München 2018, ISBN 978-3-8354-1839-4
  • Jean-Louis Lamaison & Jean-Marie Polese: „Der große Pilzatlas“, Editura Tandem Verlag GmbH, Potsdam 2012, ISBN 978-3-8427-0483-1
  • Hans E. Laux: „Der große Pilzführer, Editura Kosmos, Halberstadt 2001, ISBN 978-3-440-14530-2
  • Meinhard Michael Moser: „Röhrlinge und Blätterpilze - Kleine Kryptogamenflora Mitteleuropas” ediția a 5-ea, vol. 2, Editura Gustav Fischer, Stuttgart 1983

Legături externeModificare