Mișu Dulgheru

ofițer român
Mișu Dulgheru
Date personale
Nume la naștereMoise Dulberger
Născut16 ianuarie 1909
Tecuci, România
Decedat?, ?
?, ?
PărințiSache și Olga Dulbergher
Căsătorit cuLiza Marcusohn
Copiidouă fete
Naționalitateromână
CetățenieFlag of Romania.svg România Modificați la Wikidata
Etnieevreiască
Ocupațieofițer Modificați la Wikidata
Membru al Biroului Auxiliar al Formațiunilor de Luptă Patriotică
În funcție
1944 – 1945
Inspector al Siguranței Statului
Șeful Direcției a V-a de Anchete
În funcție
1948 – 1952
Membru al Direcției Organizatorice a CC al PMR
În funcție
1949 – 1952

Partid politicPartidul Muncitoresc Român
Partidul Comunist din România
Profesiecolonel de securitate, politician comunist

Mihail (Mișu) Dulgheru (n. Moise Dulberger[1] n. 16 ianuarie 1909,[1] Tecuci) a fost un colonel român de Securitate, de origine evreiască.

BiografieModificare

Mhail Dulgheru s-a născut la 16 ianuarie 1909[2] în orașul Tecuci, numele său la naștere fiind Moise Dulberger. Părinții, Sache și Olga Dulbergher, erau comercianți. A absolvit un liceu comercial în München, Germania.

În 1927 era funcționar la „Banque de Belgique pour l´Étranger”, apoi a lucrat în contabilitate la firma unui unchi, comerciant de cereale. După serviciul militar într-o unitate de cavalerie, a ajuns la București, unde a lucrat, întâi la magazinul unui văr, apoi ca magazioner la fabrica de mătase Royal. În 1938 s-a căsătorit cu o contabilă, Liza Marcusohn și, în același an, și-a pierdut locul de muncă în fabrică, probabil din cauza noii legislații antievreiești introduse de guvernul Goga-Cuza.

În anii 1938-1939 cuplul a trăit din vânzarea de prosoape și apoi dintr-un mic atelier de confecții de lenjerie bărbătească. În 1940, soții Dulberger au primit posturi la Agenția comercială a URSS din București: ea ca secretară dactilografă, el ca șofer. La izbucnirea războiului împotriva URSS (22 iunie 1941), amândoi au fost arestați și internați în Lagărul de la Târgu Jiu.

În 1944 și 1945 Dulberger a făcut parte Biroul Auxiliar al Formațiunilor de Luptă Patriotică.

La 6 martie 1945, susținut de Vanea Dudenko (Ion Vidrașcu), militant comunist de frunte pe care îl cunoscuse în lagăr și care devenise unul dintre conducătorii serviciilor secrete ale PCR, Dulberger a fost angajat ca inspector al Siguranței Statului (Corpul Detectivilor) și și-a românizat numele: Dulgheru.

În 1947 a făcut parte din comisia de repatrieri din Germania.

După crearea Direcției Generale a Securității Poporului, în anul 1948 a devenit colonel și timp de 4 ani, din 1948 până în 1952, a fost șeful Direcției a V-a de Anchete (Cercetări Penale)[3] și șeful de cabinet al ministrului de interne, Teohari Georgescu. A activat și ceva mai devreme înființata Brigadă Mobilă de pe lângă Direcția Generală a Poliției, care s-a ocupat cu deportarea sașilor și șvabilor în URSS, reprimarea grupurilor înarmate antisovietice, trierea repatriaților, în care poziție, împreună cu generalul Alexandru Nicolschi, a deportat zeci de mii de persoane în colonii de muncă forțată.

În paralel cu activitatea din cadrul Securității, Mișu Dulgheru deținea și funcția de membru al Direcției Organizatorice a CC al PMR (1949-1952).

Împreună cu Francisc Butyka a fost pus de partidul comunist și de consilierii sovietici să conducă anchetarea lui Lucrețiu Pătrășcanu[4], care ulterior a fost condamnat la moarte și executat în aprilie 1954, și a celorlalți din deținuții din "lotul Pătrășcanu", a participat la ancheta și pregătirea proceselor deținuților din lotul așa-zisei „mari finanțe”, anchetarea pastorului de origine evreiască Richard Wurmbrand etc. A mai fost implicat în pregătirea procesului Canalului.

Din cauza eleganței vestimentare și a obiectelor de lux din biroul său, și fiindcă se înconjura de consilieri „cu carte” (foști avocați), Dulgheru era poreclit de subalterni "Împăratul".[5] După mărturiile unor persoane anchetate, Dulgheru a ieșit în evidență în anchete prin violența fizică față de deținuți.

La 16 octombrie 1952 a fost destituit împreună cu șeful său, ministrul Teohari Georgescu, și arestat, împreună cu alți ofițeri, ca membri ai „grupului antipartinic de dreapta Ana Pauker-Vasile Luca-Teohari Georgescu”, pentru “activitate dușmănoasă” desfășurată în cadrul organelor Securității Statului. După arestarea lui Dulgheru, Butyka a fost avansat în locul său. După o "anchetă" care a durat doi ani, în februarie 1955,[1], Dulgheru a fost eliberat din arest, îndepărtat din ministerul de interne și degradat la gradul de soldat. La un proces din 1955 a fost condamnat la doi an închisoare pentru neglijență.

A fost angajat la întreprinderea „Foarfeci și Bricege”, „Metalo Globus”, ICAB, în calitate de conducător al unei gospodării de canalizare.

În 1967 și 1968, Securitatea l-a anchetat, se pare pentru ultima oară, în legătură cu activitatea ca anchetator, în special în procesul intentat lotului Pătrășcanu și în procesul Canalului.[necesită citare]

La începutul anilor '80, fostul colonel Dulgheru și familia sa au emigrat în Israel,[6], unde se stabilise una dintre fiicele sale. Ulterior, a emigrat în Canada, unde locuia cealaltă fiică.

Alte opiniiModificare

După unii, el ar fi fost reabilitat în anul 1965, i s-au cerut scuze și i s-a restituit gradul.[necesită citare]

NoteModificare

  1. ^ a b c Dumitru Lăcătușu, Alin Mureșan (editori), Casa terorii. Documente privind penitenciarul Pitești (1947-1977), Polirom, 2009, p. 89
  2. ^ Date alternative: 4 sau 6 ianuarie cf. Dennis Deletant, (1999), p. 190
  3. ^ Dumitru Lăcătușu, Alin Mureșan (editori), Casa terorii. Documente privind penitenciarul Pitești (1947-1977), Polirom, 2009, p. 89
  4. ^ Doina Jela, (2001), p. 106
  5. ^ Doina Jela, (2001), p. 108
  6. ^ Raportul Tismăneanu, p. 650

BibliografieModificare

  • Dumitru Lăcătușu, Alin Mureșan (editori), Casa terorii. Documente privind penitenciarul Pitești (1947-1977), Polirom, 2009
  • Doina Jela, Lexiconul negru. Unelte ale represiunii comuniste, Editura Humanitas, 2001, București
  • Dennis Deletant, Communist Terror in Romania. Gheorghiu-Dej and the Police State, 1948-1965, C. Hurst & Co. London, 1999

Lectură suplimentarăModificare

  • Marius Oprea, Micul funcționar și capcanele memoriei, în: Dilema nr. 126, 9-15.6.1995