Wikipedia

Ricinulei

(Redirecționat de la Neoricinulei)

Ricinulei reprezintă un ordin de arahnide care se evidențiază prin prezența cucullus-ului – o glugă ce acoperă orificiul bucal și chelicere. O altă deosebire constituie corpul blindat cu o cuticulă groasă, modificarea celei de a treia pereche de picioare și prin mecanismul de cuplarea a prosomei cu opistosoma. Până în 2010 au fost identificate circa 67 de specii.

Ricinulei
Cryptocellus goodnighti
Clasificare științifică
Regn: Animalia
Încrengătură: Arthropoda
Subîncrengătură: Chelicerata
Clasă: Arachnida
Ordin: Ricinulei
Thorell, 1876
Subordine
Modifică text Consultați documentația formatului

Morfologie externă

modificare
 
Morfologie externă, vedere dorsală

Corpul ricinuleidelor este divizat în două regiuni: prosomă (cefalotorace) și opistosomă (abdomen). Ricinuleidele au aproximativ 5 - 10 mm în lungime [1], cel mai mare este Ricinoides atewa[2].

Cuticula (exoscheletul) care acoperă corpul este deosebit de dură[1], având o grosime de 0,5 mm. Partea dorsală este acoperită cu tergite, iar cea ventrală - cu sclerite. Motivul pentru care cuticula este atât dură la ricinuleide nu este cunoscut. La prima vedere, grosimea ei ar reprezenta un dezavantaj, lipsind ricinuleidele flexibilitatea necesară pentru dilatarea opistosomei, după o masă bogată sau când femela este fecundată, de exemplu. Totuși, aceasta nu prezintă o problemă, opistosoma se poate extinde în lateral și între tergite.

Suprafața cuticulei prezintă mai multe tipuri de tuberculi, fisuri, perișori și alte proeminențe tegumentare. Unele specii (de exemplu, genul Ricinoides) sunt în întregime acoperite cu tuberculi, în timp ce altele (de exemplu, unele din genul Pseudocellus) sunt aproape lipsite de ei [3]. După fiecare năpârlirea, tuberculii migrează spre marginea carapacei.

Prosoma este acoperită cu o carapace divizată în două părți laterale de către un mic șanț median. La multe specii de Ricinulei, la marginea laterală a prosomei, deasupra coxei celei de a doua perechi de picioare, este câte o pată fotosensibilă, lipsită de tuberculi. În acestă zonă la ricinuleidele fosile se aflau ochii [4]. În partea anterio-dorsală a prosomei se află o excrescență, numită cucullus, ce poate fi ridicat și coborât vertical peste chelicere și orificiul bucal. Cucullus-ul îndeplinește diverse funcții: protecția aparatului bucal, capturarea și reținerea prăzii, transportul ouălor. În exterior, aparatul bucal este înconjurat de buza superioară (labrum) și buza inferioară (labium). Prosoma portă câte o pereche de chelicere și pedipalpi, și patru perechi de picioare.

Chelicerele sunt compuse din două articole: unul fix și altul mobil. Articolul fix este mult mai mic decât cel mobil. Chelicerele sunt acoperită cu perișori senzitivi [5].

Pedipalpii sunt alcătuiți din următoarele segmente: coxă, trohanterul, femurul, patelă, tars și gheare. Articolul terminal - tarsului (fix) și ghearele (mobile) formează o chelă (clește). Pedipalpii sunt folosiți la manipularea hranei, dar și ca organe senzitive datorită abundenții a perișorilor senzitivi [6].

Picioarele sunt alcătuite din 7 articole: coxă, trohanter, femur, patela, metatars (bazitars) și tars, plus gheare tarsale. Primele trei perechi de apendice sunt fixat rigid de corp, iar ultima pereche - mobil. La masculi, a treia pereche de picioare sunt modificate în gonopode, adaptate pentru transferul spermei în timpul copulației[3]. Forma gonopodelor este utilizată le determinarea speciei. Primele două perechi de picioare sunt utilizate și ca „organe” senzitive[7][8] .

Opistosoma este alcătuită din 10 segmente, primele două formează pedicelul îngust și ultimele patru – pigidiu: inel în jurul anusului. Opistosoma se acordă cu prosoma printr-un pedicel îngust, deși, aparent, prosoma și opistosoma se unesc printr-o formațiune foarte largă. Acestă aparență se datorează faptului că marginea dorso-anterioară a opistosomei alunecă sub partea posterioară a carapacei, iar coxele ultimilor picioare acoperă pedicelul în regiunea ventrală. Pe pedicel este situat orificiul genital, ceva neîntâlnit la alte arahnide. Segmentele pigidiul pot fi retrase unul în altul, ca un telescop, iar apoi întreg pigidiu retras în opistosomă.

Anatomie

modificare

Sistemul nervos este puternic comasat, reprezintă o masă ganglionară străbătută de esofag. Organele se simț sunt reprezentate, în principal, de perișori și orificii cuticulare senzitive. Organele de văz lipsesc, dar cu excepția petelor fotosensibile. Însă ele posedă o gamă largă de receptori care furnizează informația necesară. Cercetările au descoperit la aceste arahnide 11 tipuri de organe senzitive specializate în: chemorecepție, mecanorecepție, termorecepție etc. Aceste organe pot fi distribuite pe suprafața corpului solitar sau în grupuri.

Aparatul cardio-vascular include o inimă și o aortă cefalic scurtă, ce alimentează masa ganglionară [9]. Respirația are loc prin trahei ramificate, care se deschid prin stigme situate pe partea dorsală a prosomei. Cel puțin o specie braziliană are un „plastron” care împiedică pătrunderea apei în trahei în timpul ploilor [10]. Tubul digestiv cuprinde: orificiul bucal, faringe, esofag, intestin mediu și diverticuli, intestin posterior și anus. Intestinul mediu prezintă diverticule în care au loc procesele digestive și depozitarea nutrienților [11]. Excreția se realizează prin tuburile lui Malpighi – în opistosomă și de glandele coxale – în prosomă.

Glandele sexuale se găsesc în opistosomă. Femelele posedă o spermatecă pentru depozitarea spermei [12].

Reproducere

modificare
 
Nimfă (Ricinoides atewa)

Dimorfismul sexual se manifestă prin dimensiunile mai mari ale femelei și prezența gonopodelor la masculi. Ricinuleidele sunt animale unisexuate, cu fecundare internă. Împerecherea este inițiată de un comportament special de curtare de către mascul. Masculii introduc sperma în orificiul genital femel cu ajutorul gonopodelor [13]. Femele depun 1 – 2 ouă care sunt ținute cu ajutorul cucullus-ului. Larvele eclozate din ouă se deosebesc de adulții prin prezența a numai 3 perechi de picioare, și organe genitale slab dezvoltate. După prima năpârlire, larvele devin nimfe cu toate picioarele dezvoltate - în așa fel are loc procesul de metamorfoză incompletă, similar unor acarieni. Ricinuleidele ajung la maturitate la 1 - 2 ani, trăiesc în jur de 10 ani.

Ecologie

modificare

În prezent, ricinuleidele cunoscute habitează doar în litiera pădurilor tropicale și peșteri. Ele preferă zonele umede cu o temperatură constantă. Ricinuleidele sunt animale prădătoare, dieta lor include diverse artropode, precum termite, larve ale insectelor, păienjeni tineri etc.[14]. În general, aceste arahnide sunt slab studiate[15] și puțin se cunoaște despre comportamentul lor. Multe specii de ricinuleide pot fi considerate vulnerabile, din cauza defrișărilor pădurilor.

Fosile

modificare

Ricinulei sunt unici printre arahnide, deoarece primul reprezentat din acest ordin (Curculioides ansticii) a fost găsit fosilizat, descris în 1837 de geologul englez William Buckland, deși l-a interpretat greșit ca un coleopter [16] .

Toate cele 15 ricinuleide fosile descoperite până în prezent provin din Carboniferul târziu. Ele au fost răspândite pe teritoriul actual al Americii de Nord (Pennsylvania) și Europei Centrale. Ricinuleidele fosile au fost revizuite în detaliu în 1992 de Paul Selden, care le-a grupat în subordinul Palaeoricinulei [17]. Fosilele sunt clasificate în două familii: Curculioididae cu 11 specii și 2 genuri, și Poliocheridae cu 4 specii și, la fel, două genuri. Ricinuleidele din familia Poliocheridae seamănă cel mai bine cu ricinuleidele moderne. Aceștia au opistosoma cu tergite divizate și evidente, iar tergitele celor din Curculioididae sunt contopite având un singur șanț median – o linie longitudinală. Acestea seamănă superficial cu elitrele unui gândac, prin ce și se explică faptul de ce Buckland inițial a identificat greșit prima specie fosilă.

Sistematică

modificare
 
Femelă din genul Cryptocellus (Panama)

Au fost descrise aproximativ 67 de specii (2010), grupate într-o singură familie: Ricinoididae [18]. Ele sunt răspândite în Africa Centrală de Vest (gen. Ricinoides) și în America tropicală (gen. Cryptocellus și Pseudocellus) [19]. Pe continentul american, limita de nord al arealul de răspândire trece prin nordul Mexicului - sudul statului Texas și la sud prin Peru - bazinul Amazonului [20]. În prezent ordinul este divizat în două subordine: Neoricinulei – cu speciile actuale și două subordine cu specii fosile: Palaeoricinulei și Primoricinulei.[21]

Referințe

modificare
 
Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Ricinulei
 
Wikispecies
Wikispecies conține informații legate de Ricinulei
  1. ^ a b J. H. Kennaugh (). „An examination of the cuticle of three species of Ricinulei (Arachnida)”. Journal of Zoology. 156 (3): 393–404. doi:10.1111/j.1469-7998.1968.tb04361.x. 
  2. ^ Piotr Naskrecki (). „A new ricinuleid of the genus Ricinoides Ewing (Arachnida, Ricinulei) from Ghana” (PDF excerpt). Zootaxa. 1698: 57–64. 
  3. ^ a b S. L. Tuxen (). „The African genus Ricinoides (Arachnida, Ricinulei)” (PDF). Journal of Arachnology. 1: 85–106. Arhivat din original (PDF) la . Accesat în . 
  4. ^ Jason A. Dunlop (). „Evidence for a sister group relationship between Ricinulei and Trigonotarbida” (PDF). Bulletin of the British Arachnological Society. 10 (6): 193–204. 
  5. ^ G. Talarico, J. G. Palacios-Vargas & G. Alberti (). „Taste while chewing? Sensory structures in the chelicerae of Pseudocellus pearsei (Chamberlin & Ivie, 1938) (Ricinulei, Arachnida)”. Revista Ibérica de Arachnología. 15: 47–53. 
  6. ^ G. Talarico, J. G. Palacios-Vargas & G. Alberti (). „The pedipalp of Pseudocellus pearsei (Ricinulei, Arachnida) – ultrastructure of a multifunctional organ”. Arthropod Structure & Development. 37 (6): 511–521. doi:10.1016/j.asd.2008.02.001. PMID 18502688. 
  7. ^ Giovanni Talarico, Jose G. Palacios-Vargas, Mariano Fuentes Silva & Gerd Alberti (). „First ultrastructural observations on the tarsal pore organ of Pseudocellus pearsei and P. boneti (Arachnida, Ricinulei)”. Journal of Arachnology. 33 (2): 604–612. doi:10.1636/04-110.1. JSTOR 4129861. 
  8. ^ Giovanni Talarico, José G. Palacios-Vargas, Mariano Fuentes Silva & Gerd Alberti (). „Ultrastructure of tarsal sensilla and other integument structures of two Pseudocellus species (Ricinulei, Arachnida)”. Journal of Morphology. 267 (4): 441–463. doi:10.1002/jmor.10415. PMID 16425267. 
  9. ^ Firstman, B (). „The relationship of the chelicerate arterial System to the evolution of the endosternite” (PDF). Journal of Arachnology. 1: 1–54. 
  10. ^ Joachim Adis, Benjamin Messner & Norman Platnick (). „Morphological structures and vertical distribution in the soil indicate facultative plastron respiration in Cryptocellus adisi (Arachnida, Ricinulei) from Central Amazonia”. Studies in Neotropical Fauna and Environment. 34 (1): 1–9. doi:10.1076/snfe.34.1.1.8915. 
  11. ^ Mario Ludwig, José G. Palacios-Vargas, Gerd Alberti, (). „Cellular details of the midgut of Cryptocellus boneti (Arachnida: Ricinulei)”. Journal of Morphology. 220 (3): 263–270. doi:10.1002/jmor.1052200305. 
  12. ^ P. M. Brignoli (). „On some Ricinulei of Mexico with notes on the female genital apparatus (Arachnida, Ricinulei)”. Accademia Nazionale dei Lincei. 171: 153–174. 
  13. ^ Gerald Legg (). „Sperm transfer and mating in Ricinoides hanseni (Ricinulei: Arachnida)”. Journal of Zoology. 182 (1): 51–61. doi:10.1111/j.1469-7998.1977.tb04140.x. 
  14. ^ J. A. L. Cooke (). „Observations on the biology of Ricinulei (Arachnida) with descriptions of two new species of Cryptocellus”. Journal of Zoology. 151 (1): 31–42. doi:10.1111/j.1469-7998.1967.tb02864.x. 
  15. ^ Adis, J., Platnick, N. I., de Morias,, J. W. & Gomes Rodrigues, J. M. 1989. On the abundance and ecology of Ricinulei (Arachnida) from Central Amazonia, Brazil. Journal of the New York Entomological Society, 97: 133-140.
  16. ^ William Buckland (). Treatise IV. Geology and mineralogy with reference to natural theology. The Bridgewater treatises on the power, wisdom and goodness of God as manifested in the creation. (ed. 2nd). London: William Pickering. 
  17. ^ P. A. Selden (). „Revision of the fossil ricinuleids”. Transactions of the Royal Society of Edinburgh. Earth Sciences. 83: 595–634. 
  18. ^ T. Blick; M. S. Harvey (). „Worldwide catalogues and species numbers of the arachnid orders (Arachnida)”. Arachnologische Mitteilungen. 41: 41–43. doi:10.5431/aramit4108. 
  19. ^ M. Judson; J. D Hardy jr. (). „First Record of Ricinulei (Arachnida) from the Lesser Antilles” (PDF). Caribbean Journal of Science. Vol. 37, No. 3-4: 290–29. 
  20. ^ Coddington, J. A; S. IF. Larchcr, and J. C. Cokendolpher (). „The Systematic status of Arachnida, exclusive of Acari, in North America north of Mexico”. Systematics of the North American Insects and Arachnids: Status and Need. 90–1: 5–20. 
  21. ^ Wunderlich, 2015: New and rare fossil Arachnida in Cretaceous Burmese Amber (Amblypygi, Ricinulei and Uropygi: Thelephonida). Beiträge zur Araneologie, vol. 9, p. 409–436.

Bibliografie

modificare
  • Crișan, Alexandru; Cupșa, Diana. Biologie animala 1: Nevertebrate. Oradea: Editura „CONVEX” SA, 1999. 240 p. ISBN 973-9268-04-8
  • Melian, Ion; Calancea, Sergiu. Biologia nevertebratelor cu elemente de ecologie și biochimie. Chișinău: CEP USM, 2007. 423 p. ISBN 978-9975-70-114-3
  • Skolka, Marius. Zoologia Nevertebratelor: Curs. Vol. I – II. Constanța: Ovidius University Press, 2004. 370 p. ISBN 973-614-000-8
Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Ricinulei&oldid=15196938