Portal:Sistemul solar/Articol selectat

modificare 

Articol selectat 1

Portal:Sistemul solar/Articol selectat/1

Concepție artistică a unui disc protoplanetar

Formarea și evoluția sistemului solar este estimată că ar fi început acum 4,55 - 4,56 miliarde ani în urmă, prin colapsul gravitațional al unei mici părți dintr-un uriaș nor molecular. Cea mai mare parte din materia apărută în urma colapsului s-a adunat în centru, formând Soarele, în timp ce restul materiei s-a aplatizat sub forma unui disc protoplanetar din care s-au format planetele, sateliții, asteroizii și alte mici corpuri cerești din Sistemul Solar.

Acest model larg acceptat de apariție , cunoscut sub numele de ipoteza nebulară, a fost dezvoltat pentru prima oară în secolul al XVIII-lea de Emanuel Swedenborg, Immanuel Kant și Pierre-Simon Laplace. Dezvoltarea ulterioară a acestui concept a interacționat cu o varietate de discipline științifice, inclusiv astronomie, fizica, geologie și planetologie. Începând cu epoca cuceririi spațiului cosmic din anii 1950 și odată cu descoperirea planetelor extrasolare în anii 1990, ambele modele au fost contestate și reformulate astfel încât să se țină seama de noile observații.

citește mai mult...

modificare 

Articol selectat 2

Portal:Sistemul solar/Articol selectat/2

Soarele este steaua din centrul Sistemului Solar. Este o sferă aproape perfectă din plasmă fierbinte, ținută de gravitație și modelată de un câmp magnetic. Este de departe cea mai importantă sursă de energie pentru viața de pe Pământ. Diametrul său este de aproximativ 1,39 milioane de kilometri (sau este de 109 ori mai mare decât al Terrei), iar masa sa este de aproximativ 330 000 de ori mai mare decât a Terrei. Reprezintă aproximativ 99,86 % din masa totală a Sistemului Solar. Aproximativ trei sferturi din masa Soarelui este formată din hidrogen (≈73 %); restul este în mare parte heliu (≈25 %), cu cantități mult mai mici de elemente mai grele, inclusiv oxigen, carbon, neon și fier.

Este denumită în mod informal și nu complet exact o pitică galbenă (lumina ei este mai aproape de alb decât de galben). S-a format cu aproximativ 4,6 miliarde de ani în urmă din colapsul gravitațional al materiei într-o regiune a unui nor molecular mare. Cea mai mare parte a acestei materii s-a adunat în centru, în timp ce restul s-a aplatizat într-un disc orbitant care a devenit Sistemul Solar. Masa centrală a devenit atât de fierbinte și densă încât în cele din urmă s-a inițiat fuziunea nucleară în nucleul său. Se crede că aproape toate stelele se formează prin acest proces.

În prezent, Soarele fuzionează aproximativ 600 de milioane de tone de hidrogen în heliu în fiecare secundă, transformând 4 milioane de tone de materie în energie. Această energie, care poate dura între 10 000 și 170 000 de ani să scape din nucleul său, este sursa luminii și a căldurii Soarelui.

citește mai mult...

modificare 

Articol selectat 3

Portal:Sistemul solar/Articol selectat/3

Pământul (numit și Terra sau „Planeta albastră”) este a treia planetă de la Soare și cea mai mare dintre planetele telurice ale Sistemului Solar, atât pentru masă, cât și pentru diametru. Este singurul corp ceresc despre care se știe că adăpostește viață. Aproximativ 29,2 % din suprafața Pământului este un uscat format din continente și insule. Restul de 70,8 % este acoperit cu apă, în mare parte de oceane, mări, golfuri și alte corpuri de apă sărată, dar și de lacuri, râuri și alte ape dulci, care împreună constituie hidrosfera. O mare parte din regiunile polare ale Pământului sunt acoperite cu gheață. Stratul exterior al Pământului este împărțit în mai multe plăci tectonice rigide care migrează pe suprafață de-a lungul a multe milioane de ani. Interiorul Pământului rămâne activ cu un nucleu interior din fier solid, un miez exterior lichid care generează câmpul magnetic al Pământului și o manta de convecție care conduce tectonica plăcilor.

Atmosfera Pământului este formată în principal din azot și oxigen. Regiunile tropicale primesc mai multă energie solară decât regiunile polare și este redistribuită de circulația atmosferică și oceanică. Gazele cu efect de seră joacă, de asemenea, un rol important în reglarea temperaturii suprafeței. Clima unei regiuni nu este determinată doar de latitudine, ci și de înălțime și de apropierea de ocean, printre alți factori.

citește mai mult...

modificare 

Articol selectat 4

Portal:Sistemul solar/Articol selectat/4

Marte este a patra planetă de la Soare și penultima ca mărime din Sistemul Solar. Marte poartă numele zeului roman al războiului și este adesea denumită Planeta Roșie, deoarece oxidul de fier predominant pe suprafața sa îi conferă un aspect roșiatic distinctiv între corpurile astronomice vizibile cu ochiul liber. Marte este o planetă telurică cu o atmosferă subțire, având caracteristici de suprafață care amintesc atât de craterele de impact ale Lunii, cât și de văi, deșerturi și calote glaciare polare ca ale Pământului.

Zilele și anotimpurile sunt comparabile cu cele ale Pământului, deoarece perioada de rotație, precum și înclinarea axială în raport cu planul ecliptic sunt foarte similare. Marte găzduiește Muntele Olimp, cel mai mare vulcan și cel mai cunoscut munte de pe orice planetă din Sistemul Solar și Valles Marineris, unul dintre cele mai mari canioane din Sistemul Solar. Bazinul din emisfera nordică acoperă 40% din planetă și poate fi un semn de impact imens. Marte are doi sateliți, Phobos și Deimos, care sunt mici și au o formă neregulată. Este posibil ca aceștia să fie asteroizi captați, similare cu 5261 Eureka, un troian al lui Marte.

Marte poate fi observat cu ușurință de pe Pământ cu ochiul liber, la fel și colorarea sa roșiatică. Magnitudinea sa aparentă (strălucire) atinge -2,94, care este depășită doar de Venus, Lună și Soare.

citește mai mult...

modificare 

Articol selectat 5

Portal:Sistemul solar/Articol selectat/5

Venus cunoscut și ca Luceafărul este a doua planetă de la Soare. Este numită după zeița romană a iubirii și frumuseții. Este al treilea obiect natural ca luminozitate pe cerul nopții după Soare și Lună. Mărimea sa stelară observată atinge -4,6 m și este suficientă pentru ca lumina reflectată din Venus să creeze umbre; rareori este vizibilă cu ochiul liber și în timpul zilei. Deoarece Venus este mai aproape de Soare decât de Pământ, este întotdeauna vizibilă la o distanță unghiulară scurtă de acesta; alungirea sa maximă este de 47,8 °.

Distanța lui Venus față de Pământ variază de la aproximativ 40 de milioane de km până la aproximativ 259 de milioane de km. Situată la circa 108 milioane km de Soare, Venus își parcurge orbita în 224,7 de zile. Rotația în jurul propriei sale axe este foarte lentă, durează 243 de zile și are loc de la est la vest, în sens invers față de rotația celorlalte planete. Venus își atinge luminozitatea maximă cu câteva ore înainte de răsărit sau după apus, motiv pentru care popular este cunoscută sub numele de Luceafărul de dimineață și Luceafărul de seară. Planeta nu are nici un satelit, caracteristică pe care o împărtășește doar cu Mercur între planetele din Sistemul Solar.

Venus este o planetă telurică și este uneori numită „planeta soră” a Pământului, datorită dimensiunii lor similare, a masei, a apropierii de Soare și a compoziției chimice. În alte aspecte diferă radical de Terra. Are cea mai densă atmosferă dintre cele patru planete telurice, constând din mai mult de 96 % dioxid de carbon. Presiunea atmosferică la suprafața planetei este de 92 de ori mai mare decât pe Pământ sau aproximativ presiunea găsită la 900 m subacvatic pe Pământ. Venus este de departe cea mai fierbinte planetă din Sistemul Solar, cu o temperatură medie a suprafeței de 735 K (462 °C; 863 °F), chiar dacă Mercur este mai aproape de Soare.

citește mai mult...

modificare 

Articol selectat 6

Portal:Sistemul solar/Articol selectat/6

Jupiter este a cincea planetă de la Soare și cea mai mare din Sistemul Solar. Este un gigant gazos cu o masă de o miime din cea a Soarelui, dar de două ori și jumătate decât masa totală a tuturor celorlalte planete din Sistemul Solar.

Jupiter este unul dintre cele mai strălucitoare obiecte vizibile cu ochiul liber pe cerul nopții și a fost cunoscut civilizațiilor antice încă de pe vremea istoriei înregistrate. Este numit după zeul roman Jupiter. Când este privit de pe Pământ, Jupiter poate fi suficient de luminos pentru ca lumina sa reflectată să arunce umbre și este în medie cel de-al treilea obiect natural ca strălucire pe cerul nopții după Lună și Venus.

Jupiter este formată din trei sferturi de hidrogen și un sfert din heliu. Poate avea un nucleu stâncos din elemente mai grele, dar la fel ca celelalte planete gigante, lui Jupiter îi lipsește o suprafață solidă bine definită. Datorită rotației sale rapide, forma planetei este cea a unui elipsoid de rotație (mai turtit la poli și mai bombat la ecuator). Atmosfera exterioară este vizibil segregată în mai multe benzi la latitudini diferite, rezultând turbulențe și furtuni de-a lungul granițelor lor de interacțiune. Cel mai cunoscut detaliu al suprafeței sale este Marea Pată Roșie descoperită în secolul al XVII-lea cu un telescop, care este un anticiclon cu diametrul mai mare decât diametrul Pământului. Planeta are inele greu vizibile și o magnetosferă puternică. Jupiter are 67 de sateliți cunoscuți printre care se numără cei patru sateliți galileeni descoperiți de Galileo Galilei în 1610. Ganymede, cel mai mare dintre aceștia, are un diametru mai mare decât planeta Mercur.

citește mai mult...

modificare 

Articol selectat 7

Portal:Sistemul solar/Articol selectat/7

Saturn este a șasea planetă de la Soare și a doua ca mărime din Sistemul Solar, după Jupiter. Este un gigant gazos cu o rază medie de aproximativ nouă ori mai mare decât cea a Pământului. Deși densitatea sa este de doar o optime din densitatea medie a Pământului, datorită volumului său mare, masa lui Saturn este de 95 de ori mai mare decât cea a Pământului. Numele derivă de la zeul omonim al mitologiei romane, omologul titanul Cronos, din mitologia greacă; simbolul său astronomic (♄) este o reprezentare stilizată a secerei zeului agriculturii.

Interiorul lui Saturn este cel mai probabil compus dintr-un nucleu de fier–nichel și rocă (compuși de siliciu și oxigen). Nucleul este înconjurat de un strat de hidrogen metalic, un strat intermediar de hidrogen lichid și heliu lichid și, în cele din urmă, un strat exterior gazos. Saturn are o nuanță galben pal datorită cristalelor de amoniac din atmosfera sa superioară. Se crede că un curent electric din stratul de hidrogen metalic dă naștere câmpului magnetic planetar al lui Saturn, care este mai slab decât al Pământului, dar are un moment magnetic de 580 de ori mai mare decât al Pământului datorită dimensiunii mai mari a lui Saturn. Puterea câmpului magnetic al lui Saturn este în jur de o douăzecime din cea a lui Jupiter. Atmosfera exterioară este în general calmă deși pot persista tipare prelungite de furtuni. Pe Saturn suflă vânturi de aproximativ 1.800 km/h, mai puternice decât pe Jupiter dar nu la fel de mare ca cele de pe Neptun. Pe baza studiilor asupra inelului C al planetei, în ianuarie 2019 s-a stabilit că o zi pe planeta Saturn are 10h 33m 38s +h 1m 52s
h 1m 19s
.

citește mai mult...

modificare 

Articol selectat 8

Portal:Sistemul solar/Articol selectat/8

Uranus este a șaptea planetă de la Soare. Numele său este o referință la zeul grec al cerului, Uranus, care, conform mitologiei grecești, a fost bunicul lui Zeus (Jupiter) și tatăl lui Cronos (Saturn). Este a treia planetă ca mărime și a patra ca masivitate din Sistemul Solar. Uranus are o compozție similară cu Neptun și ambele au compoziții chimice diferite de cele ale celor mai mari giganți gazoși: Jupiter și Saturn. Din acest motiv, oamenii de știință clasifică adesea Uranus și Neptun ca „giganți de gheață” pentru a-i deosebi de ceilalți giganți gazoși. Atmosfera lui Uranus, deși este similară cu cea a lui Jupiter și a lui Saturn în compoziția sa primară de hidrogen și heliu, conține mai multă „gheață” cum ar fi apă, amoniac și metan, precum și urme de alte hidrocarburi. Are cea mai rece atmosferă planetară din Sistemul Solar, cu o temperatură minimă de 49 K (−224 °C). Uranus are o structură complexă de nori stratificați și se crede că apa formează cei mai mici nori, iar metanul stratul superior de nori. Interiorul lui Uranus este compus în principal din gheață și rocă.

La fel ca celelalte planete gigant, Uranus are un sistem de inele, o magnetosferă și numeroși sateliți. Sistemul uranian are o configurație unică, deoarece axa sa de rotație este înclinată lateral, aproape în planul orbitei sale solare. Prin urmare, polii săi nordici și sudici se află acolo unde majoritatea celorlalte planete își au ecuatorul. În 1986, imaginile de la Voyager 2 au arătat-o pe Uranus ca pe o planetă aproape fără caracteristici în lumină vizibilă, fără benzile de nori sau furtuni asociate cu celelalte planete gigantice.

citește mai mult...

modificare 

Articol selectat 9

Portal:Sistemul solar/Articol selectat/9

Neptun este a opta planeta de la Soare din sistemul solar. Numită după zeul roman al mării, Neptun, este a patra planetă după diametru și a treia după masă. Neptun are o masă de 17 ori mai mare decât cea a Pământului și puțin mai mare decât masa lui Uranus, care este de 15 ori mai greu decât Pământul, dar nu la fel de dens. Neptun orbitează în jurul Soarelui la o distanță de 30,1 unități astronomice, ceea ce înseamnă că orbita sa este de aproximativ 30 de ori mai mare decât orbita Pământului. Simbolul astronomic al lui Neptun este ♆, o variantă modificată a tridentului zeului Neptun.

Neptun a fost prima planetă găsită prin calcule matematice. Planeta Neptun a fost descoperită din cauza perturbărilor gravitaționale din orbita lui Uranus care l-au condus pe Alexis Bouvard să presupună existența unei a opta planete. Neptun a fost ulterior observat pe 23 septembrie 1846 de Johann Galle, la o distanță de mai puțin de un grad de poziția prezisă de calculele lui Urbain Le Verrier. La scurt timp după aceasta a fost descoperit și satelitul său Triton. Alți 12 sateliți au fost descoperiți în secolul al XX-lea. La 25 august 1989, sonda spațială Voyager 2 a trecut prin vecinătatea planetei.

Neptun are o compoziție asemănătoare cu cea a lui Uranus, compozițiile ambelor planete fiind diferite de ale giganților gazoși mai mari, Jupiter și Saturn. Atmosfera lui Neptun este asemănătoare cu cea a lui Jupiter și Saturn prin faptul că este compusă în principal din hidrogen, heliu, urme de hidrocarburi și posibil azot, dar are proporții mai mari de apă, amoniac și metan. Astronomii îi clasifică uneori pe Neptun și Uranus ca „giganți de gheață” cu scopul de a sublinia aceste distincții.

citește mai mult...

modificare 

Articol selectat 10

Portal:Sistemul solar/Articol selectat/10

Mercur este planeta cea mai apropiată de Soare, înconjurându-l o dată la fiecare 88 de zile pământene. Luminozitatea sa variază între -2,0 și 5,5 în magnitudine aparentă, dar nu este ușor de văzut fiindcă cea mai mare separare unghiulară (cea mai mare elongație) față de Soare este de doar 28,3°, însemnând că se poate vedea doar imediat după apusul Soarelui. În perioada 1974 - 1975, Mercur a fost studiată cu ajutorul sondei Mariner 10, care a cartografiat doar 40 - 45 % din suprafața planetei. Începând din 2011, sonda spațială MESSENGER orbitează în jurul planetei pentru a studia compoziția chimică, geologia și câmpul magnetic.

În baza datelor furnizate de MESSENGER, Paul K. Byrne și Christian Klimczak (Carnegie Institution for Science – Washington) au realizat o hartă detaliată care arată că Mercur s-a contractat substanțial pe măsură ce s-a răcit. Conform cercetătorilor, Mercur și-a micșorat raza cu până la 7 km, față de maxim 1 – 2 km cum se credea până acum, în prezent planeta având o rază de 2440 km.

Fizic, planeta Mercur este similară în aparență cu Luna, fiind împânzită de cratere. Ea nu are sateliți naturali și nici o atmosferă mai densă. Planeta are un nucleu mare de fier care generează un câmp magnetic de circa 100 de ori mai slab decât cel al Pământului. Temperatura la suprafața planetei Mercur variază de la aproximativ 90 K până la 700 K, punctul subsolar fiind cel mai fierbinte și fundul craterelor de lângă poli fiind punctele cele mai reci.

citește mai mult...

modificare 

Articol selectat 11

Portal:Sistemul solar/Articol selectat/11

Pluto (nume de planetă minoră: 134340 Pluto) este o planetă pitică din centura Kuiper, un inel de corpuri situate dincolo de orbita lui Neptun. A fost primul obiect descoperit în centura Kuiper și rămâne cel mai mare corp cunoscut din acea zonă. După ce Pluto a fost descoperită în 1930, a fost declarată a noua planetă de la Soare. Cu toate acestea, începând cu anii 1990, statutul său de planetă a fost pus la îndoială în urma descoperirii mai multor obiecte de dimensiuni similare în centura Kuiper și discul împrăștiat, inclusiv planeta pitică Eris, care a determinat Uniunea Astronomică Internațională (IAU) în 2006 să definească în mod oficial termenul planetă — excluzându-l pe Pluto și reclasificându-l ca planetă pitică.

Pluto este al nouălea obiect ca mărime și al zecelea după greutate care orbitează direct în jurul Soarelui. Este cel mai mare obiect trans-neptunian ca volum, dar este mai puțin masiv decât Eris. Ca și alte obiecte din centura Kuiper, Pluto este făcut în principal din gheață și rocă și este relativ mic — o șesime din masa Lunii și o treime din volumul acesteia. Are o orbită moderat excentrică și înclinată, variind de la 30 până la 49 de unități astronomice (4,5 până la 7,3 miliarde de kilometri) de Soare. Prin urmare, Pluto se apropie periodic mai mult de Soare decât Neptun. Lumina de la Soare ajunge în 5,5 ore la Pluto la distanța sa medie (39,5 UA; 5,91 miliarde km).

citește mai mult...

modificare 

Articol selectat 12

Portal:Sistemul solar/Articol selectat/12

Ceres este o planetă pitică situată în centura de asteroizi și amplasată între orbitele planetelor Marte și Jupiter. A fost primul asteroid descoperit la 1 ianuarie 1801, de către Giuseppe Piazzi la Observatorul Astronomic din Palermo, Sicilia, și anunțat ca fiind o nouă planetă. Ulterior, Ceres a fost clasificat ca asteroid și apoi ca planetă pitică, fiind singurul care se află întotdeauna în interiorul orbitei lui Neptun.

Din cauza dimensiunii relativ mici, luminozitatea lui Ceres este prea slabă pentru a fi observată cu ochiul liber, cu excepția unui cer extrem de întunecat. Magnitudinea sa aparentă variază între 6,7 și 9,3, atingând un maxim la opoziție (când este cel mai aproape de Pământ) o dată la fiecare perioadă sinodică de 15-16 luni terestre. Drept urmare, caracteristicile suprafeței sale sunt abia vizibile chiar și cu cele mai puternice telescoape, iar despre Ceres se știa foarte puțin până când nava spațială Dawn a NASA s-a apropiat de Ceres pentru misiunea sa orbitală din 2015.

Datorită datelor transmise Dawn a fost determinată alcătuirea lui Ceres, astfel, scoarța reprezentând un amestec de gheață și minerale hidratate, cum ar fi carbonați și argilă. În ianuarie 2014, au fost detectate emisii de vapori de apă în jurul lui Ceres, creând o atmosferă subțire și tranzitorie, cunoscută sub numele de exosferă, ceea ce a fost neașteptat, deoarece vaporii sunt de obicei o caracteristică a cometelor, nu a asteroizilor.

citește mai mult...

modificare 

Articol selectat 13

Portal:Sistemul solar/Articol selectat/13

Centura de asteroizi (cu alb) este situată între orbitele planetelor Marte și Jupiter

Centura de asteroizi este o regiune în formă de toroid din Sistemul Solar, centrată pe Soare și care acoperă aproximativ spațiul dintre orbitele planetelor Jupiter și Marte. Aceasta conține un număr mare de corpuri solide, de formă neregulată, numite asteroizi sau planete minore. Obiectele identificate sunt de diferite mărimi, dar mult mai mici decât planetele, și, în medie, se află la o distanță de aproximativ un milion de kilometri. Această centură de asteroizi mai este numită și centura principală de asteroizi sau centura principală pentru a o deosebi de alte populații de asteroizi din Sistemul Solar.

Centura de asteroizi este cel mai mic și cel mai interior disc circumstelar cunoscut din Sistemul Solar. Clasele de corpuri mici din Sistemul Solar din alte regiuni sunt: obiectele din apropierea Pământului, centaurii, obiectele din centura Kuiper, obiectele din discul împrăștiat, sednoizii și obiectele din norul Oort. Aproximativ 60% din masa centurii principale este conținută de cei mai mari patru asteroizi: Ceres, Vesta, Pallas și Hygiea. Se estimează că masa totală a centurii de asteroizi este de 3% din cea a Lunii.

Ceres, singurul obiect din centura de asteroizi suficient de mare pentru a fi o planetă pitică, are un diametru de aproximativ 950 km, în timp ce Vesta, Pallas și Hygiea au diametre medii mai mici de 600 km. Restul corpurilor au dimensiuni de până la o particulă de praf. Materialul asteroidului este atât de slab distribuit încât numeroase nave spațiale fără echipaj l-au traversat fără incidente. Cu toate acestea, au loc coliziuni între asteroizi mari și pot produce o familie de asteroizi, ai căror membri au caracteristici orbitale și compoziții similare.

citește mai mult...

modificare 

Articol selectat 14

Portal:Sistemul solar/Articol selectat/14

Europa este cea mai mică dintre cei patru sateliți galileeni care orbitează în jurul lui Jupiter și al șaselea cel mai aproape de planetă dintre toți cei 80 de sateliți cunoscute ale lui Jupiter. Este, de asemenea, al șasea cel mai mare satelit din Sistemul Solar. Europa a fost descoperită în 1610 de Galileo Galilei și a fost numită după Europa, mama feniciană a regelui Minos al Cretei și iubitoare a lui Zeus (echivalentul grecesc al zeului roman Jupiter).

Puțin mai mică decât Luna Pământului, Europa este făcută în principal din rocă silicat și are o scoarță de gheață și probabil un miez de fier-nichel. Are o atmosferă foarte subțire, compusă în principal din oxigen. Suprafața sa bej-albă este striată de crăpături cărămizii și dungi, dar craterele sunt relativ puține. Pe lângă observațiile cu telescopul de pe Pământ, Europa a fost examinată printr-o succesiune de zboruri ale sondelor spațiale, prima având loc la începutul anilor 1970.

Europa are cea mai netedă suprafață dintre orice obiect solid cunoscut din Sistemul Solar. Aparenta tinerețe și netezimea suprafeței au condus la ipoteza că sub suprafață există un ocean de apă, care ar putea adăposti viața extraterestră. Modelul predominant sugerează că căldura de la încălzirea mareică face ca oceanul să rămână lichid și provoacă mișcarea gheții similară cu plăcile tectonice, absorbind substanțele chimice de la suprafață în oceanul de dedesubt. Sarea de mare dintr-un ocean subteran poate acoperi unele forme de relief de pe Europa, sugerând că oceanul interacționează cu fundul mării. Acest lucru poate fi important pentru a determina dacă Europa ar putea fi locuibilă.

citește mai mult...

modificare 

Articol selectat 15

Portal:Sistemul solar/Articol selectat/15

243 Ida, este un asteroid din familia Koronis din centura de asteroizi. A fost descoperit pe 29 septembrie 1884 de astronomul austriac Johann Palisa la Observatorul din Viena și a fost numit după o nimfă din mitologia greacă. Observațiile telescopice ulterioare au catalogat-o pe Ida drept un asteroid de tip S, cel mai numeros tip din centura interioară de asteroizi. Pe 28 august 1993, Ida a fost vizitată de nava spațială Galileo, în timp ce se afla în drum spre Jupiter. A fost al doilea asteroid vizitat de o navă spațială și primul care s-a dovedit a avea un satelit natural.

Orbita Idei se află între planetele Marte și Jupiter, ca toți asteroizii din centura principală. Perioada sa orbitală este de 4,84 ani, iar perioada de rotație este de 4,63 ore. Ida are un diametru mediu de 31,4 kilometri (19,5 mi). Are o formă neregulată și alungită, aparent compusă din două obiecte mari legate între ele. Suprafața sa este una dintre cele mai puternic craterate din Sistemul Solar, prezentând o mare varietate de dimensiuni și vârste ale craterelor.

Satelitul Idei, Dactyl, a fost descoperit de membrul misiunii Ann Harch în imaginile returnate de la Galileo. A fost numit după Dactilii, creaturi care au locuit pe Muntele Ida în mitologia greacă. Dactyl are doar 1,4 kilometri (0,87 mi) în diametru, aproximativ 1/20 de mărimea lui Ida. Orbita sa în jurul Idei nu a putut fi determinată cu multă acuratețe, dar constrângerile posibilelor orbite au permis o determinare aproximativă a densității Idei și au scos la iveală faptul că aceasta este însărăcită de minerale metalice. Dactyl și Ida multe caracteristici în comun, sugerând o origine comună.

citește mai mult...

modificare 

Articol selectat 16

Portal:Sistemul solar/Articol selectat/16

Io este unul dintre cei patru sateliți galileeni ai planetei Jupiter. Dintre salteliții lui Jupiter, Io este al treilea ca mărime și al patrulea din Sistemul solar. Este puțin mai mare decât Luna (satelitul natural al Terrei), având un diametru de 3,642 kilometri. El a fost denumit în cinstea lui Io, iubita lui Zeus, transformată de acesta într-o junincă (vacă tânără) cu scopul de a o ascunde de Hera. Io mai este poreclit planeta pizza deoarece este colorat ca atare.

Io are peste 400 de vulcani activi, fiind din punct de vedere geologic cel mai activ obiect din Sistemul solar. Această activitate geologică este rezultatul încălzirilor mareice generate de forțele de frecare interioare sub influența atracției variabile a lui Jupiter și a celorlalți sateliți galileeni - Europa, Ganymede și Callisto. Câțiva vulcani produc nori de sulfură și dioxid de sulf ce ating și 500 km înălțime. Suprafața lui Io este de asemenea pictată cu 100 de munți ce au fost ridicați de compresia puternică a scoarței silicate a satelitului. Unele vârfuri sunt mai înalte ca Muntele Everest. Spre deosebire de majoritatea sateliților ce sunt compuși din apă înghețată, Io este format din piatră silicată ce învelește un miez de fier topit sau sulfit de fier topit. Suprafața sa este caracterizată de întinderi de sulf și dioxid de sulf înghețat.

Vulcanismul lui Io este responsabil pentru multe dintre caracteristicile sale unice. Penelele sale vulcanice și fluxurile de lavă produc modificări mari ale suprafeței și pictează suprafața în diferite nuanțe subtile de galben, roșu, alb, negru și verde, în mare parte datorită alotropilor și compușilor sulfului.

citește mai mult...

modificare 

Articol selectat 17

Portal:Sistemul solar/Articol selectat/17

Callisto este al doilea satelit ca mărime al lui Jupiter, după Ganymede. În sistemul solar, este al treilea satelit ca mărime, după Ganymede și Titan, care este cel mai mare satelit al Saturn. Având un diametru de 4821 km, Callisto este cu aproximativ o treime mai mare decât Luna și orbitează în jurul lui Jupiter în medie la o distanță de 1.883.000 km, ceea ce reprezintă o distanță de aproximativ cinci ori mai mare decât cea la care orbitează Luna în jurul Pământului. Este cel mai îndepărtat dintre cei patru sateliți galileeni mari ai lui Jupiter, care au fost descoperiți în 1610 cu unul dintre primele telescoape, fiind vizibili de pe Pământ cu un binoclu obișnuit.

Suprafața lui Callisto este complet acoperită de cratere de impact. Nu prezintă nici o semnătură a unor procese de subsuprafață, cum ar fi tectonica plăcilor sau vulcanismul, fără semne că ar fi avut loc vreodată activitate geologică în general, și se crede că a evoluat predominant sub influența impacturilor. Caracteristicile proeminente ale suprafeței includ structuri cu mai multe inele, cratere de impact de diferite forme, precum și lanțuri de cratere (catenae).

Callisto este compus din cantități aproximativ egale de rocă și gheață, cu o densitate de aproximativ 1,83 g/cm3, cea mai mică densitate și gravitație la suprafață dintre cele mai importante luni ale lui Jupiter. Printre compușii detectați spectroscopic la suprafață se numără gheața de apă, dioxidul de carbon, silicații și compușii organici. Investigațiile efectuate de nava spațială Galileo au arătat că Callisto ar putea avea un mic nucleu de silicați și, posibil, un ocean subteran de apă lichidă la adâncimi mai mari de 100 km.

citește mai mult...

modificare 

Articol selectat 18

Portal:Sistemul solar/Articol selectat/18

Cometa Halley, desemnată oficial 1P/Halley, este o cometă cu perioadă scurtă, vizibilă de pe Pământ la fiecare 75-79 de ani. Halley este singura cometă cunoscută cu perioadă scurtă care este vizibilă în mod regulat cu ochiul liber de pe Pământ și, prin urmare, singura cometă cu ochiul liber care poate apărea de două ori în timpul vieții unui om. Ultima dată a apărut în interiorul sistemului solar în 1986 și va apărea următoarea dată la mijlocul anului 2061.

Revenirile periodice ale cometei Halley în interiorul Sistemului Solar au fost observate și înregistrate de astronomii din întreaga lume cel puțin din anul 240 î.Hr. Dar abia în 1705 astronomul englez Edmond Halley a înțeles că aceste apariții sunt reapariții ale aceleiași comete. Ca urmare a acestei descoperiri, cometa a primit numele lui Edmond Halley.

În timpul vizitei sale din 1986 în interiorul Sistemului Solar, cometa Halley a devenit prima cometă observată în detaliu de o navă spațială, oferind primele date de observație privind structura nucleului unei comete și mecanismul de formare a cometei și a cozii.

citește mai mult...

modificare 

Articol selectat 19

Portal:Sistemul solar/Articol selectat/19

Sedna (denumire de planetă minoră 90377 Sedna) este o planetă pitică situată în zona cea mai îndepărtată a sistemului solar, descoperită în 2003. Spectroscopia a dezvăluit compoziția suprafeței Sednei, care este în mare parte un amestec de apă, metan și ghețuri de azot cu tholine, similar cu cel al altor obiecte transneptuniene. Suprafața sa este una dintre cele mai roșii dintre obiectele Sistemului Solar. Sedna, în limitele incertitudinilor estimate, este la egalitate cu Ceres ca fiind cel mai mare planetoid despre care nu se știe că are o lună. Are un diametru de aproximativ 1.000 km; masa sa este necunoscută.

Orbita Sednei este una dintre cele mai mari din Sistemul Solar, afeliul său (cea mai mare distanță față de Soare) fiind de aproximativ 937 de unități astronomice (UA), ceea ce reprezintă de 31 de ori distanța lui Neptun față de Soare și cu mult peste cea mai apropiată porțiune a heliopazei, care definește limita exterioară a spațiului interplanetar. Începând din 2023, Sedna se află aproape de periheliu, cea mai apropiată distanță de Soare, la o distanță de 84 UA (13 miliarde de km), de aproape trei ori mai departe decât Neptun. Planetele pitice Eris și Gonggong se află în prezent mai departe de Soare decât Sedna. O misiune de explorare a planetei Sedna la periheliu ar putea fi finalizată în 24,5 ani cu ajutorul unei asistențe gravitaționale de la Jupiter.

citește mai mult...

modificare 

Articol selectat 20

Portal:Sistemul solar/Articol selectat/20

Reprezentare artistică despre norul Oort și centura Kuiper (inserție); dimensiunile obiectelor sunt supra-dimensionate pentru vizibilitate.

Norul lui Oort (uneori numit Norul Öpik–Oort), descris pentru prima dată în 1950 de către astronomul olandez Jan Oort, care a presupus existența unui nor de obiecte transneptuniene ce înconjoară Soarele la distanțe cuprinse între 2.000 și 200.000 au (0,03 până la 3,2 ani-lumină). Limita exterioară a norului Oort este dificil de definit, deoarece variază de-a lungul mileniilor, pe măsură ce diferite stele trec de Soare și, prin urmare, sunt supuse variației. Estimările distanței sale variază de la 50.000 la 200.000 au. Este împărțit în două regiuni: un nor intern sub formă de disc (sau norul Hills) și un nor sferic exterior Oort. Ambele regiuni se află dincolo de heliosferă și în spațiul interstelar. Centura Kuiper și discul împrăștiat, celelalte două rezervoare de obiecte transneptuniene, sunt situate la o distanță de aproximativ o sută de ori mai aproape de Soare decât se află norul Oort.

Limita exterioară a norului Oort definește limita cosmografică a Sistemului Solar și întinderea sferei Hill a Soarelui. Norul exterior Oort este legat vag de Sistemul Solar și, astfel, este ușor afectat de atracția gravitațională atât a stelelor trecătoare, cât și a Căii Lactee în sine. Aceste forțe dislocă ocazional cometele de pe orbitele lor din interiorul norului și le trimit spre Sistemul Solar interior. Pe baza orbitelor lor, majoritatea cometelor cu perioadă scurtă pot proveni de pe discul împrăștiat, însă unele ar putea fi originare din norul Oort.

citește mai mult...

modificare 

Articol selectat 21

modificare 

Articol selectat 22

modificare 

Articol selectat 23

modificare 

Articol selectat 24

modificare 

Articol selectat 25