Utilizator:Remigiu/Spania

Format:Cutie țări Spania (spaniolă España), numită oficial Regatul Spaniei (Reino de España) este o țară suverană, membru al Uniunii Europene, constituită în statul social și democratic de drept, a cărui formă de guvernământ este monarhia parlamentară. Teritoriul său, având capitala în Madrid, ocupă partea majoră a Peninsulei Iberice, la care se adaugă arhipelagurile Balearelor la Marea Mediterană occidentală și ale Insulelor Canare la Oceanul Atlantic nord-oriental și așa-numite plazas de soberanía — orașele autonome de Ceuta și Melilla și câteva posesiuni minore: Insulele Chafarinas, Peñón de Vélez de la Gomera și Peñón de Alhucemas. Enclava Llívia din Pirineile, Insulele Columbretes, Insula Alborán și câteva insule și insulițe mai mici completează teritoriul întreg al Spaniei.

Spania are o suprafață de 504.645 km², fiind a patra țară a continenrului după mărime, precedată de Rusia, Ucraina și Franța. Cu o altitudine medie de 650 de metri deasupra nivelului mării, este a doua țară mai muntoasă a Europei după Elveția. Conform recensământului municipal din 2007, populația sa este de 45.200.737 de locuitori.

Teritoriul peninsular al statului se învecinează cu Franța și Andorra la nord, cu Portugalia la vest și cu Gibraltar, posesiune britanică, la sud. Plazas de soberanía se învecinează cu Maroc.

Istorie

Articol principal: istoria Spaniei.

Epocă preromană

Articol principal: Iberia preromană.

Grotă de carst din Atapuerca.

Cercetări arheologice din Atapuerca au indicat că Peninsula Iberică fusese locuită de mai bine de un milion de ani. Popoare moderne (așa-numiți cro-magnoni) au început să vină în teritoriul Spaniei contemporane acum aproape 35.000 de ani. Cele mai cunoscute artifacte ale acelor oameni preistorici sunt picturi renumite din grotă Altamira din Cantabria, care au fost create în jurul anulul 15.000 î.Hr. Afară de aceasta, dovezi arheologice din Los Millares (Almería) și din El Argar (Regiunea Murcia) sugerează că acele culturi dezvoltate au locuit și în partea meridională a peninsulei în timpul neoliticului și al epocii bronzului.

Principalele popoare istorice ale peninsulei au fost ibericii, care au locuit în partea mediteraneană, și celții, care au locuit în partea atlantică. În interiorul Penisulei Iberice, unde ambele culturi erau în contact, o cultură combinată, cunoscută ca celtberici, a existat. Adițional, bascii au locuit în jurul Pirineilor. Celelalte grupuri etnice au trăit pe lângă coastele Andaluziei.

Între 500 î.Hr. și 300 î.Hr grecii și fenicienii au fondat primele colonii pe coaste, punând bazele pentru multe orașe contemporane. Cartaginezii au controlat o parte a Peninsulei Iberice în timpul Războaielor Punice. După ce romanii i-au învins, a început o nouă epocă din istoria Spaniei, care afectează această țară și astăzi.

Imperiul Roman și invaziuni germanice

Articol principal: Hispania.

Teatru roman din Mérida.

În timpul celui de-al doilea război punic, Imperiul Roman a câștigat colonii cartagineze de pe coasta mediteraneană (de la 210 î.Hr. la 205 î.Hr.), aducând sub stăpânire romană aproape întreagă Peninsula Iberică, stăpânire care a durat mai mult de 500 de ani. Populația indigenă celtă și iberică a fost romanizată, iar conducătorii locali erau recunoscuți ca membri ai clasei aristocratice romane.

Romanii au ameliorat orașele existente, precum Lisabona (Olissis Bona) sau Tarragona (Tarraco) și au înființat orașe noi precum Zaragoza (Caesaraugusta), Mérida (Augusta Emerita), Valencia (Valentia), León (Legio Septima), Badajoz (Pax Augusta) sau Palencia (Παλλαντία / Pallantía). Datorită tutelei romane economia peninsulei s-a dezvoltat. Hispania a servit ca grânar imperiului. Limanele sale au exportat aur, lână, ulei de măsline și vin. Producția agricolă a crescut după introducerea sistemului de irigare. Creștinismul a fost introdus în Hispania în secolul I și a devenit foarte popular în special în orașe în secolul II. Majoritatea limbilor (o excepție fiind basca) vorbite în peninsulă, religia și bazele legilor contemporane provin din această epocă.

Primele triburi germanice care au invadat Hispania au ajuns în secolul V, când Imperiul Roman decăzuse. Vizigoți, șvebi, vandali și alani veniră în teritoriul Spaniei traversând Munții Pirinei. Vizigoții romanizați au întrat în Spania în 415. După convertirea monarhiei lor la romano-catolicism, Regatul Vizigot a cucerit Regatul Șvebilor la nord și teritorii bizantine la sud, ocupând de fapt întreagă peninsulă.

Iberia musulmană

Articol principal: Iberia musulmană.

O artă de olărie a fost bine dezvoltată în Al-Andalus. Aici detaliu din colecție din Alhambra, Córdoba.

În secolul VIII, aproape întreaga Peninsulă Iberică a fost cucerită (711-718) de către berberi (vezi și mauri) din Africa de Nord. Aceste cuceriri făceau parte din expansiunea politic-teritorială a imperiului islamic al umaiazilor. Doar câteva zone din munții Iberiei nordice și-au păstrat independența, ocupând teritorii acum incluse în cadrul comunităților autonome Aragon, Asturia și Navarra.

Sub conducere musulmană, creștinii și evreii erau recunoscuți ca „popoarele cărților” și s-au bucurat de libertatea de a-și practica religiile respective, dar fiind dhimmi, s-au confruntat cu un număr de discriminări și pedepse obligatorii din cauza religiei lor.. Numărul celor convertiți la islam a crescut în mod constant. În urma conversiunilor masive din secolele X și XI, se crede că musulmanii au întrecut în număr creștinii pe teritoriile care au rămas sub conducere islamică.

Comunitatea musulmană din Peninsula Iberică a fost ea însăși diversă și caracterizată de tensiuni sociale. Berberii din Africa de Nord, care au fost un component esențial al armatelor invadatoare, au intrat în conflict cu conducerea arabă din Orientul Mijlociu. Cu timpul, grupuri mari de mauri s-au instalat în valea râului Guadalquivir, pe coastele valenciene și (spre sfârșitul acestei perioade) în regiunea muntoasă a Granadei.

Córdoba, capitala califatului a fost cel mai mare și cel mai bogat oraș al Europei medievale. Comerțul în bazinul mediteranean și schimbul cultural au prosperat. Musulmanii au importat o tradiție intelectuală bogată din Orientul Mijlociu și Africa de Nord. Savanți evrei și musulmani au reînviat și extins predarea greacă clasică în Europa Occidentală. Culturile romanizate și cele islamice ale Peninsulei Iberice au acționat una asupra altuia în moduri foarte complexe, având ca rezultat conturarea culturii distinctive a regiunii. În afara orașelor, unde a locuit majoritatea populației, a fost păstrat sistemul de proprietate a pământului de pe vremea romanilor, deoarece conducătorii musulmani nu au deposedat moșierii. Introducerea metodelor agricole și a cerealelor noi a rezultat în dezvoltarea și expansiunea remarcabilă a agriculturii.

În secolul XI posesiunile musulmane s-au împărțit în regate taife rivale, ce a permis Regatelor Creștine să se extindă și consolideze. Venirea almoravizilor și a almohazilor a cauzat restaurarea stăpânirii islamice în Peninsula Iberică, introducând o formă mai puțin tolerantă a islamului. Totuși, statul almohazilor nu a putut să reziste împotriva puterii militare în creștere a creștinilor.

Căderea conducerii musulmane și unificare

Regatele Creştine: Castilia (şi León), Portugalia, Aragon şi Navarra în 1360.

Termenul Reconquista (spaniolă Recucerire) este folosit pentru a descrie o perioadă de multe secole a expansiunii Regatelor Creștine spre sud. Se presupune că reconquista s-a început după bătălia de la Covadonga din 722, când forțele creștine au învins musulmani, rezultând în formarea Regatului Asturiei. Forțele musulmane au traversat Pirineile, dar fură învinse în bătălia de la Poitiers în Franța occidentală. Pe urmă, s-au retras la poziții mai sigure în Iberia, având frontiere marcate de fluviile Ebro și Duero. În 839 musulmani au fost expulzați din Galicia, o regiune unde s-a aflat un centru religios și țelul multor pelerinaje, Santiago de Compostela. Imediat după recucerirea Galiciei, forțele francice au fondat statele creștine sur din Pirinei. Aceste țări au devenit așa numite Regate Creștine, iar teritorii ocupate de către ele la început erau Navarra, Aragon și Catalonia.

Împărțire de Al-Andalus în regatele taife a ajutat Regatelor Creștine în extinderea teritoriilor sale. Prada orașului Toledo în 1085 a rezultat în recucerirea completă a jumătății nordice de Spania.

Imperiul Spaniol

Articol principal: Imperiul Spaniol.

Războaiele napoleoniene

Articol principal: Spania în timpul războaielor napoleoniene.

Războiul contra Statelor Unite și industrializare

Articol principal: Spania în secolul XIX.

Secolul XX

Articol principal: Spania în secolul XX.

Politică

Articol principal: politica Spaniei.

Împărțire administrativă

Spania este o națiune organizată teritorial în șaptesprezeci comunități autonome și două orașe autonome. Comunitățile sunt mai împărțite în 50 de provincii, iar Asturia, Cantabria, Comunitatea Madrilenă, Insulele Baleare, Insulele Canare, La Rioja, Navarra și Regiunea Murcia conțin doar una provincie. Istoric, câteva provincii sunt împărțite în comarci.

Tabelul mai jos prezintă comunitățile autonome și informațiile de bază despre ele.

Politică externă

Articol principal: relațiuni externe ale Spaniei.

Plazas de soberanía — un subiect de dispută teritorială între Spania și Maroc.

După întoarcerea democrației care a urmat morții lui Francisco Franco în 1975, prioritățile politicii externe ale Spaniei erau de a înlătura bariera izolației diplomatice, de a extinde relațiile cu alte țării, de a întra în Comunitatea Europeană și de a defini relațiile din domeniul securității cu restul statelor occidentale.

Fiind membru OTAN, Spania s-a stabilit ca participant major în activități internaționale multilaterale de securitate. Participarea ca membru al Uniunii Europene reprezintă o parte imporantă a politicii sale externe. Chiar în multe chestiuni controversate în Europa Occidentală Spania preferă să coordoneze eforturile sale cu partnerii săi europeni prim mecanismele de cooperare politică a Uniunii.

Normalizând relațiile diplomatice cu Coreea de Nord în 2001, Spania a completat procesul de universalizare a politicii sale externe.

Spania a menținut identificația sa specială cu America Latină. Politica ei subliniează un concept de comunitate iberoamericană, eminamente renașterea idei istorice de hispanitate, care a căutat să facă legătură între Peninsula Iberică și America de Sud prin limbă, comerț, istorie și cultură. Spania fu un exemplu efectiv de tranziție de la dictatură la democrație, cum este arătat în călătorii politice ale regelui și miniștrilor la America.

Gibraltar, un teritoriu de 6 km², este un subiect de dispută teritorială între Spania și Regatul Unit. Acest teritoriu de peste mare al coroanei britanice se află în cea mai meridională parte a Peninsulei Iberice și a fost cucerit în timpul Războiului de Succesiune Spaniolă în 1704 împreună cu Minorca, una dintre Insulele Baleare. Deși spaniolii s-au reinstalat la Maiorca după Tratatul de la Amiens din 1802, Gibraltarul a rămas posesiune engleză. Situație legală a fost regularizată de Tratatul de la Utrecht, conform căruia Spania cedă teritoriul. Spania a chemat pentru a întoarce conducerea sa sub Gibraltar, dar majoritatea oamenilor din Gibraltar opune acestuia. Fiecare propunere spaniolă, împreună cu condominiu, fu refuzată. Rezoluțiile ONU constrâng Spania și Regatul Unit să gasească o soluție a problemei legate de statutul Gibraltarului.

Orașul Olivenza/Olivença este un subiect de dispută între Spania și Portugalia. Acest conflict este rezultatul interpretării diferite ale tratatelor de pace de la Badajos și de la Viena. De fapt, opinie publică spaniolă nu este conștientă de cererea portugheză.

Marocul pretinde plazas de soberanía și orașele autonome Ceuta și Melilla. De asemenea, apartenența insuliței Perejil, un teritoriu pustiu, a cauzat un conflict militar între ambele țări în 2002.

Geografie

Articol principal: geografia Spaniei.

Relief

Relieful Spaniei se caracterizează să fie foarte elevat și muntos, având a doua altitudine medie în Europa (660 m), urmând Elveția.

Frontiere

Articol principal: frontierele Spaniei.

Spania are un total de 2.032 km de frontiere terestre cu alte țări, aceasta fiind consecința amplăsarii sale geografice în sud-vest al continentului european. Spania împărtăsește cea mai lungă frontieră cu Portugalia, numită La Raya (portugheză A Raia) — ea are o lungime de 1.292 km. Cea mai scurtă frontieră este cu Gibraltar, având doar 1,2 km. Totalul frontierelor maritime este mai mare. Se estimează că Spania are aproape 7.880 km de coastele. Acesta este datorită multor insulele, precum Baleare (1.428 km de coaste) sau Canare (1.583 km de coaste).

Climă

Articol principal: clima Spaniei.

Spania are o climă foarte diversă, iar caracterul mediteranean predomină la aproape întreaga suprafață a țarii. Coastele de sud și cele mediteraneene și valea râului Guadalquivir au o climă denumită „mediteraneană a coastelor”: temperaturele sunt blânde, precipitații abundente totul an în afara verii.

Economie

Articol principal: economia Spaniei.

Transport

Articol principal: transport în Spania.

Căi ferate

Articol principal: transportul feroviar în Spania.

Trenul AVE la gara Córdoba.

Prima cale ferată pe teritoriul spaniol contemporan a fost construită în 1814 între orașele Barcelona și Mataró, în Catalonia, dar deja a existat linia la Cuba, care a fost atunci o parte a Imperiului Spaniol. Astăzi, lungimea totală a căilor ferate spaniole este de 14.781 km, din care 8.791 sunt electrificate. Se folosește ecartamentul neuzual de 1.668 mm. Există și 998 km de căi de ecartament normal și 1.954 de ecartament îngust.

Principalul operator al căilor ferate este RENFE (Red Nacional de los Ferrocarriles Españoles, Retea Națională a Căilor Ferate Spaniole), împărțit în două întreprinderi:

• Renfe Operadora — se ocupă de transportul pasagerilor și al mărfurilor, concurând cu alte întreprinderi feroviare
• Administrador de Infraestructuras Ferroviarias (Administratorul Infrastructurilor Feroviare) — se ocupă de gări, stațiuni, triaje, etc., folosite de fiecare companie feroviară a statului.

Aparte de RENFE, există și FEVE (Ferrocarriles de Vía Estrecha, Căi Ferate de Ecartament Îngust), care operează în Asturia, Cantabria, Castilia-León, Galicia, Murcia și Țara Bascilor pe retea importantă de căi ferate de ecartament îngust. Câteva regiuni au și întreprinderi locale: FGC în Catalonia, EuskoTren în Țara Bascilor, FGV în Comunitatea Valenciană și SFM în Mallorca.

Transport aerean

Aeroportul Madrid Barajas - vedere panoramică

Spania are 105 de aeroporturi amplasate în regiuni distincte, dintre care 33 sunt internaționale, unde operează mai mult decât 250 de linii aerene, cel mai important fiind aeroportul Madrid-Barajas. După amploarea, Barajas pretinde să fie unul dintre cele mai importante aeroporturi ale lumii având o capacitate de 70.000.000 de călători (aproape 30 de milioane mai mult decât în 2005).

Populație

Demografie

Articol principal: demografia Spaniei.

În 2007 Spania a avut oficial 45,2 de milioane de locuitori.. Densitatea populației în Spania este de 89,6 loc./km², fiind mai scăzută decât în alte țări ale Europei Occidentale, iar distribuția ei este foarte disproporționată. Majoritatea populației locuiește pe lângă coastă, Comunitatea Madrilenă fiind unica excepție.

Populația Spaniei s-a dublat în timpul secolului XX datorită exploziei demografice din anii '60 și '70. Schema creșterii a fost extrem de neregulată, din cauza migrațiilor interne între sate și orașele principale. Se presupune că 11 din 50 de provincii ale Spaniei au suferit o scădere în populație peste secol. Apoi, populația s-a stabilizat, a început o nouă explozie, bazată inițial pe întoarcerea spaniolilor care au emigrat din Spania în anii '70, și a fost sporită de către numărul mare al imigranților din America Latină (38,75%), Europa Orientală (16,33%), Africa de Nord (14,99%) și Africa Subsahariană (4,08%).

Educație

Articol principal: educația în Spania.

Minorități naționale

Articol principal: minorități naționale în Spania.

Grupuri etnice

Articol principal: grupuri etnice în Spania.

Limbi

Articol principal: limbile Spaniei.

O limbă oficială și cea mai vorbită pe teritoriul Spaniei este spaniolă, numită și castiliană. Estimări confirmă că o vorbesc ca prima și a doua limbă între 450 și 500 milioane de oameni din întreagă lume. De asemenea se vorbește și în alte limbi, care pot să fiu cooficiale la nivelul comunităților autonome. Astăzi, patru limbi au un statut de limbă cooficială:

• bască (euskara), cooficială în Țara Bascilor și Navarra.
• catalană (català), cooficială în Catalonia, Baleare și Comunitatea Valenciană. O vorbesc și oameni din Aragon și comarca Carche din Regiunea Murcia.
• galiciană (galego), cooficială în Galicia. Vorbită și în părțile provinciilor León și Zamora. Depinzând de lingviști, galiciană este considerată ori limbă separată, ori dialectul portughez.
• occitană, sau mai specific dialectul său aranez, cooficială în Catalonia, în comarca Valea Aran.

Religiune

Articol principal: religiune în Spania.

Cultură

Articol principal: cultura Spaniei.

Patrimoniu mondial

Articol principal: patrimoniu mondial în Spania.

Arhitectură

Articol principal: arhitectura Spaniei.

Muzică

Articol principal: muzica Spaniei.

Literatură

Articol principal: literatură spaniolă.

Bucătărie

Articol principal: bucătărie spaniolă.

Sport

Articol principal: sport în Spania.