Deschide meniul principal

Râșcov pâslos

specie de ciupercă
(Redirecționat de la Lactarius vellereus)

Lactarius vellereus (Elias Magnus Fries, 1821 ex Elias Magnus Fries, 1838), sin. Lactifluus vellereus (Elias Magnus Fries, 1838 ex Otto Kuntze, 1891), este o specie de ciuperci necomestibile din încrengătura Basidiomycota în familia Russulaceae și de genul Lactarius,[1] denumit în popor râșcov pâslos.[2] Acest burete coabitează, fiind un simbiont micoriza (formează micorize pe rădăcinile arborilor). În România, Basarabia și Bucovina de Nord crește în șiruri sau cercuri mari, preferind locuri călduroase și sol nu acru, în păduri de conifere mai ales sub pini și molizi precum în cele foioase pe lângă carpeni, fagi și stejari, de la câmpie la munte, din (iunie) iulie până în octombrie (noiembrie).[3][4]

Lactarius vellereus
Lactarius vellereus LC0113-trimmed.jpg
Râșcov pâslos
Clasificare științifică
Domeniu: Eucariote
Regn: Fungi
Diviziune: Basidiomycota
Clasă: Agaricomycetes
Ordin: Russulales
Familie: Russulaceae
Gen: Lactarius
Specie: L. vellereus
Nume binomial
Lactarius vellereus
(Fr.) Fr. (1838)
Sinonime
  • Agaricus vellereus Fr. (1821)
  • Lactarius vellereus var. vellereus Fr.(1838)
  • Lactarius velutinus Bertill. (1868)
  • Galorrheus vellereus (Fr.) P.Kumm. (1871)
  • Lactarius hometi(i) Gillet (1884)
  • Lactifluus vellereus (Fr.) O.Kuntze (1891)
  • Lactarius vellereus var. velutinus (Bertill.) Bataille (1908)
  • Lactarius vellereus var. bertillonii Neuhoff (1956)
  • Lactarius albivellus Romagn. (1980)

IstoricModificare

 
Elias M. Fries

Specia a fost descrisă pentru prima oară ca Agaricus vellereus de renumitul savant suedez Elias Magnus Fries în volumul 1 al trilogiei sale Systema Mycologicum din anul 1821.[5] În 1838, tot Fries a schimbat numele binomial în Lactarius vellereus, transferându-l corect la genul Lactarius, de verificat în lucrarea sa Epicrisis systematis mycologici, seu synopsis hymenomycetum.[6] Acest taxon este valabil până în prezent (2018).

Au mai avut loc multe încercări de redenumire care însă nu s-au impus și sunt neglijabile, poate cu o excepție: denumirea Lactifluus vellereus. Aceasta a fost propusă de micologul german Otto Kuntze în volumul 2 al operei sale Revisio generum plantarum:vascularium omnium atque cellularium multarum secundum leges nomenclaturae internationales cum enumeratione plantarum exoticarum in itinere mundi collectarum din 1891.[7] Datorită unor diferențe mici ADN, descrise în numărul 51 al jurnalului Scripta Botanica Belgica din 2013, micologele belgiene Annemieke Verbeken și Jorinde Nuytinck au preluat taxonul lui Kuntze.[8] Dar se pare că acest nume binomial nu este acceptat actual (2018), astfel de exemplu nici de Index Fungorum,[1] nici de Mycobank.[9]

DescriereModificare

Ea este cea mai mare lăptucă.

 
Bres.: Lactarius vellereus
  • Pălăria: are un diametru de 10-25 (30) cm, este cărnoasă, tare dar fragilă, inițial convexă, în centru ușor adâncită și cu marginea răsfrântă spre picior, apoi din ce în ce mai plată și la deplină maturitate ia formă de pâlnie adâncă, fiind atunci ondulată și îndoită la margine. Cuticula este uscată, acoperită de un puf foarte fin în tinerețe, devenind mai târziu lânos-împâslită în special spre margine și la bătrânețe goală cu tendința de a crăpa. Coloritul este la început alb ca calcarul, la maturitate albicios cu nuanțe mai mult sau mai puțin ocru-gălbuie.
  • Lamelele: sunt subțiri, clar bifurcate, semi-înalte, stau în tinerețe foarte dens, prezentându-se la maturitate mult mai distanțate una de alta, inițial aderate la picior și în bătrânețe decurente de-a lungul lui. Ele sunt la început de culoare albicioasă care schimbă mai târziu spre ocru-gălbui, câteodată chiar și spre roșiatic ca carnea de vițel. Laptele este alb. Când se usucă, de exemplu pe sticlă, se transformă în gălbui de sulfur. Probe tinere eliberează mult lapte, dar în stare mai uscată, aproape că nu se găsește.
  • Sporii: sunt ovoidali cu o mărime de 7,5–9,5 × 6,5–8,5 microni, ușor ornamentați, suprafața fiind acoperită de niște negi mici care sunt parțial reticulați între ei. Pulberea sporilor este albicioasă. Cistidele sunt elipsoidale până bulboase și sunt rotunjite la vârf.
  • Piciorul: este destul de scurt în relație cu pălăria, dar gros cu o înălțime de 4-7 cm și o lățime de 2-4 (5) cm, fiind puternic și dur, cilindric, ușor bont cu suprafață netedă, uneori acoperit de un puf fin. Culoarea este albă până slab galbenă, devenind la strivire ocru-roșiatică.
  • Carnea: este albă, foarte compactă, dură dar fragilă și conține mult suc alb și lipicios în tinerețe care se decolorează în timpul uscării gălbui. Mirosul este aproape imperceptibil, dar gustul este foarte iute, amărui și zgârcind. Iuțirea provine de la alcaloidul unei rășini numită piperină. Interesant este, că latexul secretat este destul de dulceag, numai ușor amărui.[3][4]
  • Reacții chimice: Buretele se colorează cu guaiacol roz-lila, apoi roșu de vin până purpuriu-negricios cu tonuri gri-brune, cu sulfat de fier imediat roz, după 10 minute murdar carmin și cu tinctură de Guaiacum imediat și rămânând verde, dar cuticula de arătând mai deschisă, gri-verzuie.[10][11]

ConfuziiModificare

Cel mai ușor buretele poate fi confundat cu gemenul său Lactarius piperatus (comestibil, iute, dar bine de preparat, lamele mai strânse, cuticulă netedă)[12] sau cu Lactarius pubescens (otrăvitor, extrem de iute, se dezvoltă în afară de păduri prin iarbă sub mesteceni, cu cuticulă albicioasă până palid rozalie, marginea piciorului fiind neregulat ondulată precum pletoasă cu franjuri, miros de mușcată).[13]

Dacă se ia în considerare mărimea, iuțimea precum laptele alb ale acestei ciuperci, ea poate fi confundată numai cu puține alte specii relativ inofensive, de exemplu cu: Lactarius controversus (necomestibil fiind extrem de iute, crește sub plopi sau anini, pălărie cu zone rozalii precum lamele cu benzi palid-roșiatice),[14][15] Lactarius glaucescens, sin. Lactarius pergamenus (comestibil dar iute, se dezvoltă numai în păduri de foioase, mai mic și subțire, se decolorează după tăiere gălbui),[16] Lactarius pallidus (necomestibil),[17] sau Lactarius trivialis sin. Lactarius bertillonii var. queletii (necomestibil pentru că prea iute, se dezvoltă numai în foioase, cu mare drag sub castani, lamele foarte îndepărtate, buretele original cu cuticula colorată spre gri-roz, variația queletii însă este albă).[18]

Posibilă este de asemenea o confundare cu două ciuperci fără suc din genul Russula: Russula delica[19] și surata ei foarte apropiată Russula chloroides.[20]

Specii de ciuperci asemănătoare în imaginiModificare

ValorificareModificare

Această specie este din cauza gustului absolut necomestibilă.[4]

NoteModificare

  1. ^ a b Index Fungorum
  2. ^ Denumire RO
  3. ^ a b Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 372-373, ISBN 3-405-11774-7
  4. ^ a b c Linus Zeitlmayr: „Knaurs Pilzbuch”, Editura Droemer Knaur, München-Zürich 1976, p. 173-175, ISBN 3-426-00312-0
  5. ^ Elias Magnus Fries: „Systema Mycologicum”, vol. 1, Editura Ex Officina Berlingiana, Lundae 1821, p. 76
  6. ^ Elias Fries: „'Epicrisis systematis mycologici, seu synopsis hymenomycetum”', Editura Typographia Academica, Uppsala (1836-1838), p. 340 [1]
  7. ^ Otto Kuntze: „Revisio generum plantarum:vascularium omnium atque cellularium multarum secundum leges nomenclaturae internationales cum enumeratione plantarum exoticarum in itinere mundi collectarum”, vol. 2, Editura Arthur Felix, Leipzig 1891, p. 857 [2]
  8. ^ Annemieke Verbeken, Jorinde Nuytinck:. „Not every milkcap is a Lactarius”, în: „Scripta Botanica Belgica”, nr. 51, p. 162-168
  9. ^ Mycobank
  10. ^ Rose Marie și Sabine Maria Dähncke: „700 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau - Stuttgart 1979 și 1980, p. 522, ISBN 3-85502-0450
  11. ^ Meinhard Michael Moser: „Kleine Kryptogamenflora Mitteleuropas”, ediția a 4-a, vol. II/b 2 „Röhrlinge und Blätterpilze”, Editura Gustav Fischer, Stuttgart 1978, p. 448
  12. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 374-375, ISBN 3-405-11774-7
  13. ^ Rose Marie și Sabine Maria Dähncke: „700 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau - Stuttgart 1979 și 1980, p. 529, ISBN 3-85502-0450
  14. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 398-399, ISBN 3-405-12081-0
  15. ^ Jean-Louis Lamaison & Jean-Marie Polese: „Der große Pilzatlas“, Editura Tandem Verlag GmbH, Potsdam 2012, p. 53, ISBN 978-3-8427-0483-1
  16. ^ I funghi dal vero, vol. 5, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1986, p. 358-359, ISBN 88-85013-37-6
  17. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 390-391, ISBN 3-405-12081-0
  18. ^ I funghi dal vero, vol. 5, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1986, p. 356-357, ISBN 88-85013-37-6
  19. ^ Hans E. Laux: „Der große Pilzführer, Editura Kosmos, Halberstadt 2001, p. 180-181, ISBN 978-3-440-14530-2
  20. ^ Bruno Cetto: “I funghi dal vero”, vol. 5, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1986, p. 382-383, ISBN 88-85013-37-6

BibliografieModificare

  • Marcel Bon: „Pareys Buch der Pilze”, Editura Kosmos, Halberstadt 2012, ISBN 978-3-440-13447-4
  • Giacomo Bresadola: „Iconographia Mycologica, vol. VIII, Editura Società Botanica Italiana, Milano 1928, p. + tab. 372
  • Bruno Cetto, volumul 1, 2, 5 vezi note
  • Rose Marie Dähncke: „1200 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau 2004, ISBN 3-8289-1619-8
  • Ernst Gäumann: „Vergleichende Morphologie der Pilze”, Editura Gustav Fischer, Jena 19261976, p. 14-18, ISBN 3-8068-0215-7
  • Ewald Gerhard: „Der große BLV Pilzführer“ (cu 1200 de specii descrise și 1000 fotografii), Editura BLV Buchverlag GmbH & Co. KG, ediția a 9-a, München 2018, ISBN 978-3-8354-1839-4
  • Jean-Louis Lamaison & Jean-Marie Polese: „Der große Pilzatlas“, Editura Tandem Verlag GmbH, Potsdam 2012, ISBN 978-3-8427-0483-1
  • J. E. și M. Lange: „BLV Bestimmungsbuch - Pilze”, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna Viena 1977, ISBN 3-405-11568-2
  • Hans E. Laux: „Der große Pilzführer, Editura Kosmos, Halberstadt 2001, ISBN 978-3-440-14530-2
  • Meinhard Michael Moser: „Röhrlinge und Blätterpilze - Kleine Kryptogamenflora Mitteleuropas” ediția a 5-ea, vol. 2, Editura Gustav Fischer, Stuttgart 1983

Legături externeModificare