Deschide meniul principal


Lactarius (Christian Hendrik Persoon, 1797)[1], denumit în popor râșcov sau lăptucă, este un gen de ciuperci din încrengătura Basidiomycota în ordinul Russulales și familia Russulaceae cu global aproximativ 450 de specii (Europa: peste 130), al cărui nume generic este derivat din cuvântul latin (latină lac/lacte=lapte), preluat pentru acest tip de bureți. Speciile acestui gen coabitează, fiind simbionți micoriza (formează micorize pe rădăcinile arborilor). În România, Basarabia și Bucovina de Nord ele cunosc o largă răspândire. Bureții sunt caracterizați prin emanarea unui suc atunci când sunt rupți sau tăiați. Ei se dezvoltă de la câmpie la munte prin păduri, parcuri și pajiști sub arbori de conifere sau foioase, din iunie până în octombrie (noiembrie).[2][3] Tip de specie este Lactarius torminosus (2011).[4]

Lactarius
Lactarius torminosus G2.jpg
Lactarius torminosus
Clasificare științifică
Domeniu: Eucariote
Regn: Fungi
Diviziune: Basidiomycota
Clasă: Agaricomycetes
Ordin: Russulales
Familie: Russulaceae
Gen: Lactarius
Pers. (1797)
Sinonime
  • Lactaria Pers. (1797)
  • Agaricus sect. Lactifluus Pers. (1801)
  • Agaricus subdiv. Galorrheus Fr. (1818)
  • Lactariella J.Schröt. (1898)
  • Lactariopsis Henn. (1901)

DescriereModificare

 
Diverși Lactarius

Acest gen cu soiuri care emit mereu un suc, este eterogen, de formă pileată (adică, cu pălărie și lamele) cu pălăria amenajată mereu central peste picior. El poate să aibă următoarele însușiri:

  • Pălăria: este de mărime medie pentru ciuperci plin dezvoltate cu un diametru de aproximativ 4-10 (15) cm, inițial mereu semisferică cu marginea întâi răsfrântă spre picior, apoi concavă și in sfârșit plată, deseori adâncită în centru, uneori ondulată sau crestată, compactă și cărnoasa. Cuticula poate fi netedă sau pufoasă, uscată și vâscoasă, în primul rând la umezeală lipicioasă, câteodată chiar și mucoasă, suprafața fiind deseori zonată. Culorile pălăriei diferă tare, arătând aproape toate nuanțele de la alb, peste galben, ocru, portocaliu până la roșu înfocat, maroniu, brun-violet sau violet, chiar și negricios.
  • Laptele: poate fi limpede apos, alb, gălbui, portocaliu sau portocaliu-roșcat. Gustul tinde de la plăcut dulceag până la extrem de iute.
  • Lamelele: sunt dese, cu muchii intercalate, în multe cazuri bifurcate, arcuite sau drepte spre picior și acolo deseori puțin decurente. Unele specii sunt destul de fragile, altele elastice și în cele mai multe cazuri de aceiași culoare cu pălăria. Sporii sunt rotunjori până scund eliptici, verucoși și punctați precum amilozi (intră în reacție chimică cu iod). Pulberea lor variază de la alb la ocru închis, niciodată rozalie.
  • Piciorul: are o înălțime de 3-12 cm și o lățime de 0,5-2 cm, fiind cilindric, cărnos, și mereu de culoarea pălăriei. Genul nu poartă resturi unui văl parțial sub pălărie, de acea tulpinii lipsește o manșetă. Mai departe el nu este bulbos la bază. Piciorul se rupe cu același efect ca un măr.
  • Carnea: este densă și compactă, fragilă până tare, câteodată chiar ceva elastică (Lactarius lignyotus). Culoarea depinde de coloritul laptelui. Ea are un miros aromatic, fructuos (la specii incomestibile câteodată rășinos) și gust dulceag sau iutișor (la specii incomestibile foarte iute, la unele în plus amar). O excepție face savurosul Lactarius volemus care are un miros ușor de hering.[2][5][6][7][8][9][10]

SistematicăModificare

Genul Lactarius a fost subîmpărțit în mai multe secții, care sunt parțial diferit descrise, depinde de autor. Această sistematică se ține de studiile micologului francez Marcel Bon din traducția lucrării sale în limba germană.[11] Speciile alocate secțiilor reprezintă doar o selecție.

Diverse specii din secții în imaginiModificare

DelimitareModificare

 
Russula fragrantissima

Aici cele mai importante deosebiri între genul Russula și alte genuri:[23]

  • Genul Agaricus seamănă privind speciile mai mici genului Russula, dar are o manșetă la mijlocul piciorului și lamelele nu sunt albe sau galbene ci rozalii, devenind adesea oară după câtva timp maro, la bătrânețe negre.
  • Genul Amanita este crescut mai mare, având fulgi pe pălărie, o manșetă la mijlocul piciorului și un bulb cu volvă la bază.
  • Genul Cortinarius are lamele mai groase și îndepărtate. Carnea speciilor otrăvitoare este colorată așa ca și lamelele.
  • Genul Russula se deosebește cel mai ușor prin lipsa de lapte.
  • Genul Tricholoma se deosebește întotdeauna prin carnea fibroasă, adesea oară cu miros puternic și neplăcut.

Genul LactifluusModificare

 
Lactifluus corrugis (SUA)

Originar, acest gen (cu suc mereu alb) a fost creat pentru șapte specii din America de Nord respectiv țări tropice. Dar au mai fost adăugate puține soiuri europene, astfel Lactarius volemus: Denumirea Lactifluus volemus a micologului german OttoKuntze, considerată ulterior pentru mult timp sinonim a lăptucii dulci, a fost preluată de un grup de micologi, confirmând specia ca gen separat din cauza filogeniei lui moleculare în 2008. Apoi soiul a fost rearanjat taxonomic în cadrul familiei Russulaceae. Discuția se pare încă neterminată.[24][25] În toate cărțile actuale (până 2015), buretele este mereu menționat ca Lactarius volemus, aparținând genului Lactarius. Mai departe precum mult mai important este faptul, că acest taxon este neacceptat actual (2016) nici de Index Fungorum[26] nici de Pan-European Species Directories Infrastructure.[27]

ValorificareModificare

Multe soiuri acestui gen sunt comestibile, lăptuca dulce și râșcovul de brad fiind cele mai preferate căci delicioase. Deși lăptuca dulce sau lăptucă neagră se pot mânca crud, pentru celelalte soiuri este recomandat neapărat un tratat termic înainte de ingerare, altfel bureții pot să provoaca intoxicații digestive.[28] După consum, câteodată urina se decolorează roșu, ce însă este inofensiv.


Pentru genurile Lactarius și Lactifluus (ca și pentru soiul Russula) contează: Toți bureții fără miros neplăcut precum gust iute sau neconvenabil sunt comestibili. Chiar și unii din acei iuți ar putea fi mâncați.[29][30]

NoteModificare

  1. ^ Index Fungorum
  2. ^ a b Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 336-367, ISBN 3-405-11774-7
  3. ^ Rose Marie și Sabine Maria Dähncke: „700 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau - Stuttgart 1979 și 1980, p. 524-563, ISBN 3-85502-0450
  4. ^ Jurnalul micologic Der Tintling
  5. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 382-401, ISBN 3-405-12081-0
  6. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 302-323, ISBN 3-405-12124-8
  7. ^ Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 4, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1983, p. 356-391, ISBN 88-85013-25-2
  8. ^ Bruno Cetto: “I funghi dal vero”, vol. 5, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1986, p. 356-381, ISBN 88-85013-37-6
  9. ^ Bruno Cetto: “I funghi dal vero”, vol. 6, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1989, p. 420-429, ISBN 88-85013-46-5
  10. ^ Bruno Cetto: “I funghi dal vero”, vol. 7, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1993, p. 336-339, ISBN 88-85013-57-0 (editat postum)
  11. ^ (Marcel) Bon: „Pareys Buch der Pilze”, Editura Kosmos, Halberstadt 2012, p. 80-99, ISBN 978-3-440-13447-4
  12. ^ a b (Marcel) Bon: “Pareys Buch der Pilze”, Editura Kosmos, Halberstadt 2012, p. 94-95, ISBN 978-3-440-13447-4
  13. ^ (Marcel) Bon: „Pareys Buch der Pilze”, Editura Kosmos, Halberstadt 2012, p. 88-89, ISBN 978-3-440-13447-4
  14. ^ (Marcel) Bon: “Pareys Buch der Pilze”, Editura Kosmos, Halberstadt 2012, p. 80-81, ISBN 978-3-440-13447-4
  15. ^ (Marcel) Bon: “Pareys Buch der Pilze”, Editura Kosmos, Halberstadt 2012, p. 96-97, ISBN 978-3-440-13447-4
  16. ^ a b (Marcel) Bon: “Pareys Buch der Pilze”, Editura Kosmos, Halberstadt 2012, p. 90-91, ISBN 978-3-440-13447-4
  17. ^ a b (Marcel) Bon: “Pareys Buch der Pilze”, Editura Kosmos, Halberstadt 2012, p. 98-99, ISBN 978-3-440-13447-4
  18. ^ (Marcel) Bon: “Pareys Buch der Pilze”, Editura Kosmos, Halberstadt 2012, p. 84-85, ISBN 978-3-440-13447-4
  19. ^ (Marcel) Bon: “Pareys Buch der Pilze”, Editura Kosmos, Halberstadt 2012, p. 92-93, ISBN 978-3-440-13447-4
  20. ^ (Marcel) Bon: “Pareys Buch der Pilze”, Editura Kosmos, Halberstadt 2012, p. 82-83, ISBN 978-3-440-13447-4
  21. ^ a b (Marcel) Bon: “Pareys Buch der Pilze”, Editura Kosmos, Halberstadt 2012, p. 86-87, ISBN 978-3-440-13447-4
  22. ^ Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 5, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1986, p. 368-369, ISBN 88-85013-37-6
  23. ^ [Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 17-47, 68-69, ISBN 3-405-11774-7
  24. ^ Lactarrius-Lactifluus
  25. ^ Mycobank
  26. ^ Index Fungorum, Lactarius volemus
  27. ^ EU-Nomen (Pan-European Species Directories Infrastructure), Lactarius volemus
  28. ^ Intoxicații cu Lactarius
  29. ^ J. E. și M. Lange: „BLV Bestimmungsbuch - Pilze”, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna Viena 1977, p. 196, ISBN 3-405-11568-2
  30. ^ Luce Höllthaler: „Pilzdelikatessen”, Editura Wilhelm Heyne Verlag, München 1982, p. 77-78, ISBN 3-453-40334-7

BibliografieModificare

  • (Marcel) Bon: “Pareys Buch der Pilze”, Editura Kosmos, Halberstadt 2012, ISBN 978-3-440-13447-4
  • Bruno Cetto, volumul 1-3, vezi note
  • Rose Marie și Sabine Maria Dähncke: „700 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau - Stuttgart 1979 și 1980, ISBN 3-85502-0450
  • Edmund Michael, Bruno Hennig, Hanns Kreisel: „Handbuch für Pilzfreunde”, vol. 5: „Blätterpilze – Milchlinge und Täublinge”, Editura Fischer, Stuttgart 1983, ISBN 3-437-30350-3
  • H. Dörfelt, G. Jetschke: „Wörterbuch der Mycologie”, Editura Spektrum - Akademischer Verlag, Heidelberg-Berlin 2001, ISBN 3-8274-0920-9
  • Jean-Louis Lamaison & Jean-Marie Polese: „Der große Pilzatlas“, Editura Tandem Verlag GmbH, Potsdam 2012, ISBN 978-3-8427-0483-1
  • J. E. și M. Lange: „BLV Bestimmungsbuch - Pilze”, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna Viena 1977, ISBN 3-405-11568-2
  • Hans E. Laux: „Der große Pilzführer, Editura Kosmos, Halberstadt 2001, ISBN 978-3-440-14530-2
  • Till E. Lohmeyer & Ute Künkele: „Pilze – bestimmen und sammeln”, Editura Parragon Books Ltd., Bath 2014, ISBN 978-1-4454-8404-4
  • Andreas Neuner: „BLV Naturführer – Pilze”, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München-Bern-Viena 1976, ISBN 3-405-11345-8
  • Meinhard Michael Moser: „Röhrlinge und Blätterpilze - Kleine Kryptogamenflora Mitteleuropas” ediția a 5-ea, vol. 2, Editura Gustav Fischer, Stuttgart 1983

Legături externeModificare