Lactarius camphoratus

specie de ciupercă


Lactarius camphoratus (Pierre Bulliard, 1793 ex Elias Magnus Fries, 1838) din încrengătura Basidiomycota, în familia Russulaceae și de genul Lactarius,[1] este o ciupercă comestibilă, denumită în popor lăptucă camforată.[2] Acest burete coabitează, fiind un simbiont micoriza (formează micorize pe rădăcinile arborilor). În România, Basarabia și Bucovina de Nord crește de la câmpie la munte pe sol acru, adesea în grupuri mari, în păduri de conifere mai ales sub molizi, mai rar sub pini, preferat pe un așternut de ace ale arborilor, în plantații de molizi, de asemenea pe lângă cioturi de bușteni de rășinoase în putrefacție. Timpul apariției este din iunie până în octombrie (noiembrie).[3][4]

Lactarius camphoratus
Lactarius camphoratus 110815w.JPG
Lăptucă camforată
Clasificare științifică
Domeniu: Eucariote
Regn: Fungi
Diviziune: Basidiomycota
Clasă: Agaricomycetes
Ordin: Russulales
Familie: Russulaceae
Gen: Lactarius
Specie: L. camphoratus
Nume binomial
Lactarius camphoratus
(Bull.) Fr. (1838)
Sinonime
  • Agaricus cimicarius Batsch (1786)
  • Agaricus camphoratus (Bull.) (1793)
  • Galorrheus camphoratus (Bull.) P.Kumm. (1871)
  • Lactarius cimicarius (Batsch) Gillet (1876)
  • Lactarius terryi (ca: terreii) (L.) Quél. (1886)
  • Lactifluus camphoratus (Bull.) O.Kuntze (1891)

TaxonomieModificare

Deși descris deja în 1786 ca Agaricus cimicarius de micologul german August Batsch insa volumul 2 al operei sale Elenchus Fungorum latine et germanice[5] lumea micologiei s-a decis pentru denumirea Agaricus camphoratus al micologului francez Pierre Bulliard drept nume binomial, epitetul fiind mai potrivit. Descrierea precum ilustrația colorată sunt de găsit în volumul 2 al marii sale lucrări Histoire des champignons de la France din 1793.[6] În 1838, numele generic a fost schimbat în Lactarius sub păstrarea epitetului de către renumitul savant suedez renumitul savant suedez Elias Magnus Fries, de verificat în publicarea sa Epicrisis systematis mycologici, seu synopsis hymenomycetum.[7]

Încercările de redenumire ale altor botaniști, ca de exemplu ai micologilor germani Paul Kummer în Galorrheus camphoratus (1871)[8] și Otto Kuntze în Lactifluus camphoratus (1891)[9] sunt acceptate sinonim dar nefolosite, fiind astfel neglijabile.

DescriereModificare

 
Bres.: Lactarius camphoratus
  • Pălăria: are un diametru de 3-7 (9) cm, este destul de fragil, higrofană, la început semisferică cu o cocoașă mică și ascuțită în centru, repede convexă cu marginea relativ răsfrântă spre picior, devenind cu vârsta din ce în ce mai adâncită în mijloc până la forma de pâlnie, prezentând aproape mereu o cocoașă mică respectiv o papilă centrală. Cuticula mată și uscată este inițial netedă și slab catifelată, din perioada de maturitate în regulă slab încrețită, fiind de culoare maroniu-roșcată, la bătrânețe cu un aspect brun-negricios sau roșu de vin închis.
  • Lamelele: sunt destul de subțiri, dese, cu lameluțe intercalate de lungime diferită, aderate la picior, cu avansarea la vârstă ușor decurente și nu prea înalte. Coloritul oscilează între rozaliu-portocaliu în tinerețe și brun-roșiatic la maturitate, cu tendința de a se închide la culoare odată cu vârsta. Arată atunci deseori câteva pete mici brune și este nu rar acoperită de praful alb al sporilor.
  • Piciorul: are o înălțime de 3-6 (8) cm și o lățime de 0,6- 1 (1,3) cm, este neted, brumat albicios în tinerețe, mai mult sau mai puțin cilindric dar cu timpul adesea îndoit, fragil și gol pe interior din maturitate. Coloritul tijei între brun-roșiatic, castaniu și chiar brun-negricios este mult mai închis decât la alți lăptari, fiind spre vârf mai deschis și spre bază mai închis. Nu prezintă un inel.
  • Carnea: este destul de subțire și fragilă, de culoare brun deschisă până maronie. Mirosul amintește intensiv de leuștean sau „Maggi” cu nuanțe de cicoare, cumarină și schinduf, gustul fiind plăcut, puțin rășinos și amar din cauza sucului.
  • Laptele: este inițial albicios, devenind mai târziu în evoluție ceva apos, amintind de zer fiind de gust ușor rășinos și amar. Nu se decolorează la aer.[3][4]
  • Caracteristici microscopice: are spori rotunjori până slab elipsoidali cu un por de germen, ușor amilozi (ce înseamnă colorabilitatea structurilor tisulare folosind reactivi de iod), hialini (translucizi), suprafața fiind crestatä, fin reticulată și presărată cu negi ascuțiți lungi de până la 1,2 µm. Au o mărime de 8-9 x 7-8 microni. Pulberea lor este albă. Basidiile, cu în mod normal 4 sterigme fiecare, sunt gros-cuneiforme și măsoară 30-45 x 8,5-11 microni. Cistidele (celule de obicei izbitoare și sterile care pot apărea între basidii și himen, stratul fructifer): cheilo-cistidele sunt destul de numeroase, cilindrice până fusiforme cu 23-45 × 3,5-7 microni, între ele apărând mereu câteva celule de mai multe ori septate cuneiform-cilindrice de până la 45 x 6 microni, iar pleuro-cistidele rare, adesea absente, sunt fusiforme în formă de sulă cu 35-55 × 7-10 microni. Cuticula are două straturi: cel de jos constă din hife slab elipsoidale de 15-40 x 12-25 µm, cel de sus din hife lunguiețe și mai mult sau mai puțin turtite nu prea izbitoare.[10][11]
  • Reacții chimice: Carnea ciupercii se colorează cu anilină de fenol peste roșiatic în brun de ciocolată, cu guaiacol imediat roșiatic până ruginiu, mai târziu roșu de vin, cu Hidroxid de potasiu imediat brun-măsliniu, cu fenol peste roșiatic în brun de ciocolată, cu sulfat de fier după 5 minute gri-verzui și cu tinctură de Guaiacum imediat roz-maroniu, iar după câteva minute brun-roșiatic-verzui.[12][13]

ConfuziiModificare

Specia poate fi confundată în primul rând cu Lactarius helvus (comestibil uscat și pulverizat ca condiment, de altfel otrăvitor), de miros asemănător, dar ceva stătut, mai intensiv de Maggi, tot un burete excelent de condiment.[14] Mai există alte specii asemănătoare de alt miros, în majoritate necomestibile din cauza iuțimii (peste 20, de exemplu Lactarius rufus,[15] Lactarius torminosus fiind în plus și ușor otrăvitor. O probă decide repede între cele comestibile respectiv necomestibile. Bureți cu lapte dulce alb pot fi mâncați. Aici câteva exemple de ciuperci cu lapte alb sau roșu: Lactarius aurantiacus sin. Lactarius mitissimus (comestibil),[16] Lactarius corrugis,[17] Lactarius deterrimus,[18] Lactarius fuliginosus,[19] Lactarius hygrophoroides,[20] Lactarius piperatus,[21] Lactarius porninsis,[22][23] Lactarius subdulcis,[24] Lactarius torminosus[25] sau Lactarius volemus (cel mai savuros cu lapte alb).[26]

Specii asemănătoare în imaginiModificare

ValorificareModificare

Din cauza laptelui său ușor amar, lăptuca camforată nu este una dintre ciupercile comestibile clasice, totuși este utilizată în stare uscată ca ciupercă de condiment. Mirosul amintește atunci deosebit de tare de leuștean cu nuanțe ușoare de curry, motiv pentru care ciuperca este destul de apreciată de unii culegători.[27] Spălat și stors bine, buretele poate fi prăjit cu bacon sau adăugat la alte soiuri într-o mâncare de ciuperci.

NoteModificare

  1. ^ Index Fungorum
  2. ^ Denumire RO 1
  3. ^ a b Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 362-363, ISBN 3-405-12116-7
  4. ^ a b Linus Zeitlmayr: „Knaurs Pilzbuch”, Editura Droemer Knaur, München-Zürich 1976, p. 180-182, ISBN 3-426-00312-0
  5. ^ August Batsch: „Elenchus Fungorum latine et germanice”, vol. 2, Editura Johann Jacob Gebauer, Halle (Saale) 1786, p. 59
  6. ^ Pierre Bulliard: „Histoire des champignons de la France”, vol. 2, Editura Barrois le jeune, Belin, Croullebois, Bazan, Paris 1793, p. 493, tab. 567
  7. ^ Elias Fries: „Epicrisis systematis mycologici, seu synopsis hymenomycetum”, Editura Typographia Academica, Uppsala 1836-1838, p. 335 [1]
  8. ^ Paul Kummer: „Der Führer in die Pilzkunde…”, Editura E. Luppe, Zerbst 1871, p. 127
  9. ^ Otto Kuntze: „Revisio generum plantarum...”, vol. 2, Editura Arthur Felix, Leipzig 1891, p. 856
  10. ^ Giacomo Bresadola: „Iconographia Mycologica, vol. VIII, Editura Società Botanica Italiana, Milano 1928, p. 394
  11. ^ Josef Breitenbach & Fred Kränzlin: „Pilze der Schweiz”, vol. 6 – Russulaceae, Editura „Verlag Mykologia”, Lucerna 2005, p. 52, ISBN 3-85604-060-9
  12. ^ Rose Marie și Sabine Maria Dähncke: „700 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau - Stuttgart 1979 și 1980, p. 557, ISBN 3-85502-0450
  13. ^ Meinhard Michael Moser: „Kleine Kryptogamenflora Mitteleuropas”, ediția a 4-a, vol. II/b 2 „Röhrlinge und Blätterpilze”, Editura Gustav Fischer, Stuttgart 1978, p. 459
  14. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 308-309, ISBN 3-405-12124-8
  15. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 364-365-2, ISBN 3-405-12116-7
  16. ^ Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 5, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1986, p. 374-375, ISBN 88-85013-37-6
  17. ^ Charles Horton Peck: „Lactarius corrugis”, în: „Annual Report on the New York State Museum of Natural History”, vol. 32, 1879, p. 31
  18. ^ Linus Zeitlmayr: „Knaurs Pilzbuch”, Editura Droemer Knaur, München-Zürich 1976, p. 175-176, ISBN 3-426-00312-0
  19. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 354-355, ISBN 3-405-12116-7
  20. ^ Berk. & M.A.Curtis: „Lactarius hygrophoroides”, în: „Annals and Magazine of Natural History”, vol. 4, 1859, p. 293
  21. ^ Linus Zeitlmayr: „Knaurs Pilzbuch”, Editura Droemer Knaur, München-Zürich 1976, p. 172-174, ISBN 3-426-00312-0
  22. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 352-53-2, ISBN 3-405-12116-7
  23. ^ J. E. și M. Lange: „BLV Bestimmungsbuch - Pilze”, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna Viena 1977, p. 210-211, ISBN 3-405-11568-2
  24. ^ J. E. și M. Lange: „BLV Bestimmungsbuch - Pilze”, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna Viena 1977, p. 208-209, ISBN 3-405-11568-2
  25. ^ Linus Zeitlmayr: „Knaurs Pilzbuch”, Editura Droemer Knaur, München-Zürich 1976, p. 176-178, ISBN 3-426-00312-0
  26. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 350-351, ISBN 3-405-11774-7
  27. ^ Linus Zeitlmayr: „Knaurs Pilzbuch”, Editura Droemer Knaur, München-Zürich 1976, p. 180, ISBN 3-426-00312-0

BibliografieModificare

  • Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 1-7, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1976-1993 (pentru cercetarea în total)
  • Marcel Bon: “Pareys Buch der Pilze”, Editura Kosmos, Halberstadt 2012, ISBN 978-3-440-13447-4
  • Giacomo Bresadola: „Iconographia Mycologica, vol. VIII, Editura Società Botanica Italiana, Milano 1928, tab. 390
  • Rose Marie Dähncke: „1200 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau 2004, ISBN 3-8289-1619-8
  • Ewald Gerhard: „Der große BLV Pilzführer“ (cu 1200 de specii descrise și 1000 fotografii), Editura BLV Buchverlag GmbH & Co. KG, ediția a 9-a, München 2018, ISBN 978-3-8354-1839-4
  • Jean-Louis Lamaison & Jean-Marie Polese: „Der große Pilzatlas“, Editura Tandem Verlag GmbH, Potsdam 2012, ISBN 978-3-8427-0483-1
  • J. E. și M. Lange: „BLV Bestimmungsbuch - Pilze”, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna Viena 1977, ISBN 3-405-11568-2
  • Hans E. Laux: „Der große Pilzführer, Editura Kosmos, Halberstadt 2001, ISBN 978-3-440-14530-2
  • Gustav Lindau: „Kryptogamenflora für Anfänger: Eine Einführung in das Studium der blütenlosen Gewächse für Studierende und Liebhaber“, vol. 2, Editura Julius Springer, Berlin 1922
  • Till E. Lohmeyer & Ute Künkele: „Pilze – bestimmen und sammeln”, Editura Parragon Books Ltd., Bath 2014, ISBN 978-1-4454-8404-4
  • Axel Meixner: „Chemische Farbreaktionen von Pilzen”, Editura J. Cramer, Lehre 1975
  • Meinhard Michael Moser: „ Röhrlinge und Blätterpilze - Kleine Kryptogamenflora Mitteleuropas”, ediția a 5-ea, vol. 2, Editura Gustav Fischer, Stuttgart 1983

Legături externeModificare